Progresele înregistrate în anii 40 și 50 ai secolului XX, în domenii precum neurofiziologia, neurolingvistica, cibernetica și inteligența artificială, au favorizat studierea psihicului uman, din punctul de vedere al cunoașterii și înțelegerii realității la nivel informațional, prin intermediul atât al senzațiilor și percepțiilor cât și al gândirii și imaginației.
Unul din promotorii noii abordări, denumită generic psihologia cognitivă, este psihologul american George Miller (1920-2012) care considera că principiile ciberneticii, precum cel al reacției inverse informaționale pot explica mai adecvat comportamentul uman orientat către un scop, decât relația stimul-răspuns din psihologia comportamentalistă și că învățarea are la bază un proces de prelucrare a informațiilor acumulate senzorial.
Neurologul și psihologul canadian Donald Hebb (1904–1985) a ajuns la concluzia că celulele nervoase din creierul unui nou născut sunt interconectate în mare măsură aleator și doar experiența interacțiunii cu mediul este cea care formează ansambluri organizate de celule nervoase, ceea ce stă la baza procesului de învățare. Astfel acei neuroni care sunt stimulați repetat de un același eveniment au tendința să se interconecteze într-un mod specific evenimentului declanșator, care poate fi ulterior rememorat atunci când ansamblul corespunzător de neuroni este activat.
În lucrarea sa „Psihologia cognitivă” publicată în 1967, psihologul american de origine germană Ulric Neisser (1928-2012) sistematizează rezultatele cercetărilor privind studiul percepției, limbajului și gândirii apelând la concepte ale teoriei informației. Totuși un deceniu mai târziu el aprecia că psihologia cognitivă a ajuns să se bazeze prea mult pe modelarea digitală a cogniției și pe experimente înguste de laborator, pledând pentru orientarea către o psihologie ecologică, care să studieze procesele cunoașterii așa cum au ele loc, în mod natural, în viața reală.
Începând din deceniul al șaptelea al secolului trecut în cadrul psihologiei cognitive se afirmă o orientare multidisciplinară privind studiul cogniției umane, animale și artificiale care implică utilizarea rețelelor complexe de celule nervoase și nu a calculatorului digital ca model pentru procesului uman de prelucrare a informație.
Se reunesc rezultate obținute de psihologi, neurologi, lingviști, antropologi, specialiști în inteligența artificială și se fundamentează astfel un sistem integrat al științelor cognitive.
Plecând de la modelul propus de Hebb, al ansamblurilor organizate de celule nervoase, au fost realizate sisteme artificiale denumite rețele neuronale, ce simulează astfel de rețele de celule nervoase și care sunt în măsură, prin antrenare, să recunoască obiecte, cuvinte, propoziții sau chiar să învețe noțiuni complexe.
Această metodă riguroasă de studiu a cunoașterii, susținută de teoria informației încercă să se extindă în prezent și în sfera afectivă și volitivă, fenomene psihice foarte complexe.
Discutând strict din perspectiva celor doar două secole de existență autonomă a psihologiei, este de remarcat faptul că, dintre principalele curente psihologice dezvoltate în această perioadă, numai asociaționismul, integraționismul și psihanaliza au fost „încheiate”, în timp ce, comportamentalismul, psihologia umană și cea cognitivă își continuă evoluția ca orientări de sine stătătoare, fiind surse de inspirație pentru cercetările psihologice curente.
Privită însă în ansamblu, această scurtă retrospectivă confirmă ceea ce, în anul 1908, Hermann Ebbinghaus scria în lucrarea sa „Un rezumat al psihologiei”, cu referire directă la lunga „etapă filosofică” a disciplinei și anume că psihologia are „un trecut îndelungat dar o istorie scurtă”.