Vasile Alecsandri, scriitorul cetățean

Viitorul poet, folclorist și dramaturg Vasile Alecsandri a văzut lumina zilei pe 21 iulie 1821, undeva în județul Bacău, ca fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri (fiica pitarului Dumitrachi Cozoni din Târgu Ocna). Locul nașterii sale este incert, căci aceasta s-a petrecut în timpul refugiului familiei în munți, din calea armatei eteriste a lui Alexandru Ipsilanti. Își petrece copilăria în casa părintească din Iași și la moșia tatălui său din Mircești, având ca tovarăș de joacă nedespărțit pe Vasile Porojan (copilul unui țigan rob) pe care, mulți ani mai târziu, îl va evoca cu duioșie într-un fragment de amintiri.

Împreună cu Mihail Kogălniceanu ia primele lecții elementare de la Gherman Vida, un călugăr maramureșean, care a ajuns profesor în Iași la Seminarul de la Socola.

Urmează apoi timp de 4 ani pensionul lui Victor Cuénim, ofițer francez rămas în Iași pe timpul retragerii armatei lui Napoleon din Rusia. Aici rămâne coleg și prieten cu Kogălniceanu dar se împrietenește și cu Matei Millo, celebrul actor și om de teatru pentru care va scrie ciclul de patru comedii „Chirițele”.

La vârsta de 14 ani, pleacă la Paris unde în 1835 îşi ia bacalaureatul în litere, la sfatul tatălui său intră la Facultatea de medicină unde nu urmează decât un an, se înscrise apoi la Drept dar renunță tot după un an, se pregătește pentru un bacalaureat în științe pe care nu îl poate trece și în final renunță la studiile universitare pentru a se dedica literaturii. Acum îi apar primele încercări literare în limba franceză.

La Paris leagă prietenii strânse cu alți tineri moldoveni printre care viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri care va fi agent diplomatic al domnitorului la Constantinopol dar și cu munteni, cel mai apropiat fiindu-i Ion Ghica, prim ministru în timpul domniei lui Cuza și apoi ministru (ambasador) al României la Londra (stânga în montajul foto: Alecsandri, în picioare alături de Ion Ghica).

Revenit în Moldova preia în 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, conducerea teatrului din Iași și își începe activitatea de dramaturg care i-a adus mari succese prin piese precum „Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, „Chirița în provincie”, „Piatra din casă” și prin savuroase „cânticelele comice” cum sunt „Șoldan Viteazul” și „Mama Anghelușa” sau „Sandu Napoilă ultraretrogradul” și „Clevetici ultrademagogul” (personajele Clevetici și Tribunescu ridiculizează pe conducătorii liberali C.A. Rosetti și respectiv I. Brătianu, prefigurând personaje ale lui Caragiale din O scrisoare pierdută).

Din vara anului 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă frumusețea și valoarea artistică a poeziei populare. Sub influența acesteia Vasile Alecsandri scrie „cele mai bune poezii ale mele” după cum însuși spune – „Baba Cloanța”, „Strunga”, „Doina”, „Hora”, „Crai nou”, grupate ulterior în ciclul „Doine” și care sunt strâns legate de modelul popular din care s-au inspirat.

În anul 1845 face cunoștință și leagă o strânsă prietenie cu Nicolae Bălcescu la moșia Mânjina de lângă Tecuci, a lui Costache Negri, unde se întâlneau și puneau la cale acțiuni politice comune tineri cu vederi unioniste din Moldova și Muntenia.

Tot aici, la vârsta de 23 ani o cunoaște pe Elena Negri, sora prietenului Costache, o femeie deosebit de frumoasă și inteligentă, cultivată și miloasă de care se îndrăgostește la prima vedere (dreapta-sus în montajul foto: Elena Negri, pictură de Constantin Rosenthal).

Povestea lor de iubire s-a împlinit în septembrie 1846 la Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a-şi recăpăta sănătatea slăbită de o boală a plămânilor.

De aici cei doi îndrăgostiți merg la Napoli unde îl întâlnesc pe Bălcescu, toți trei ajungând apoi în Sicilia, la Palermo.  Boala sa e agravează așa că în primăvara anului 1847, Elena pleacă cu Alecsandri spre țară pe la Constantinopol dar moare pe vapor, în brațele iubitului ei.

A fost înmormântată sub o lespede de marmură în curtea bisericii grecești din cartierul Pera al Constantinopolului, poetul mărturisind în scris: „Ei îi datoresc tot ce am făcut bun și dacă n-aș fi avut nenorocirea să o pierd aș fi realizat capodopere ”.

Întors în țară, Vasile Alecsandri devine unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 din Moldova. El este cel care, pe 27 martie, la întrunirea revoluționarilor moldoveni de la Hotelul Petersburg din Iași, a redactat petiția în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza.

După înfrângerea mișcării pașoptiste, se refugiază în Transilvania, apoi se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu revoluționarii munteni. Din perioada exilului datează poeziile „Adio Moldovei” și „Sentinela română”.

În anul 1949, odată cu alegerea noul domnitor – Grigore Alexandru Ghica se întoarce în Moldova și participă la luptele pentru Unirea Principatelor pentru ca în 1856 să publice în „Steaua Dunării”, revista lui Kogălniceanu, poezia „Hora Unirii”.

Se numără printre devotații lui  Alexandru Ioan Cuza fiind numit ministru de externe și trimis de către acesta în Franța, Italia și Anglia pentru a determina marile puteri să recunoască dubla sa alegere.

Mărturie a deplinei încrederi de care se bucura din partea domnitorului sunt instrucțiunile acestuia transmise prin cuvintele: „Du-te și fă cum te-or povățui inima și conștiința ”.

În anul 1852 apare volumul „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești).”, culese de Alecsandri din toate provinciile românești, ce cuprinde și inegalabila „Mioriță”. În prefața volumului autorul scrie celebra sintagmă „Românul e născut poet” ca un elogiu faţă de geniul creatorilor anonimi ai folclorului național.

Începând din 1868 Alecsandri publică în revista Convorbiri literare un ciclu de pasteluri în care descrie cu seninătate și duioșie „tablouri” ce ilustrează un colț de natură, un  anotimp, viața plantelor și animalelor și muncile câmpului cum sunt: „Lunca din Mircești”, „Sfârșit de toamnă”, „Flori de nufăr”, „Concert în luncă”, „Rodica”, „Secerișul”.

Publică succesiv, între 1872 si 1875, legende fantastice precum „Legenda ciocârliei”, „Legenda rândunicăi” și „Răzbunarea lui Statu-palmă”, legende istorice cum sunt „Cuza-Voda”, „Dumbrava roşie” și „Stefan-Voda și Dunărea”, dar și balade ca „Andrii Popa”,  „Groza” și „Dan, căpitan de plai”.

La moartea în 1854 a tatălui său, Alecsandri devine proprietar al moșiei Mircești și renunță fără nici o răscumpărare la dreptul de proprietate asupra robilor țigani amintindu-și cu aceiași bucurie peste un sfert de secol: „Frumoasă zi a fost aceea când din balconul casei de la Mircești am declarat țiganilor adunați că sunt liberi ”. Legea privind eliberarea robilor țigani va fi adoptată în unanimitate de Divanul Obștesc al Moldovei abia în decembrie 1855.

În anul 1855 poetul o cunoaște pe Paulina Lucasievici, o poloneză brunetă cu ochi verzi, de condiție modestă iar în 1857 vor avea o fiică împreună: Maria, pe care Alecsandri o  adoptă legal în 1874. După o relație de 19 ani în anul 1876 Alecsandri se va căsători cu Paulina la primăria din Mircești. După planurile poetului dar sub supravegherea Paulinei se va construi timp de 7 ani casa de la Mircești, devenită muzeu memorial în 1957, din veranda căreia poetul admira adesea priveliștea către Lunca Siretului (dreapta-jos în montajul foto: camera de lucru a poetului din Casa de la Mircești).

Entuziasmat de vitejia Armatei Române în lupta cu turcii pentru câștigarea Independenței, Alecsandri îi scria în 1877 unui vechi prieten din Franța: „Mica noastră oștire s-a purtat până acum astfel că mi-a încălzit sângele bătrân și se va lupta bine acest drag mănunchi de recruți luați de la munca câmpului … ”.  Cu acea capacitate de vibraţie la marile momente de emoţie colectivă care l-a caracterizat, publică acum poeziile din ciclul „Ostaşii noştri”, cele mai cunoscute fiind: „Peneș Curcanul”, „Balcanul și Carpatul”, „Sergentul”, „Hora de la Plevna” și „Oda ostașilor români”.

Născut „pe drumuri”, Alecsandri pare predestinat să fie un călător pasionat, atras de meleaguri îndepărtate. În anul 1839, Alecsandri pleacă cu Costache Negri într-un lung turneu prin Italia, unde vizitară Genova, Milano, Veneţia şi Florenţa.

Pentru ca în vara anului 1853, să pornească într-o călătorie în sudul Franței, în Spania și în nordul Africii, care va fi relatată parțial în scrierea „Călătorie în Africa”.

La revenirea din multele sale misiuni diplomatice găsește timp să străbată Olanda, Germania, Grecia, Anglia iar în timpul Războiului Crimeii (1853-1856) ajunge chiar și la Sevastopol.

Prin 1862-1863, intenţiona să-şi înmănuncheze amintirile de călătorie într-un volum – Istoria călătoriilor mele. Pregătea, de asemenea, pentru o ediţie postumă, o carte care urma să se cheme Istoria misiilor mele diplomatice.

În 1890 Vasile Alecsandri se întoarce bolnav din ultima sa misiune diplomatică, ca ministru plenipotențiar la Paris și se stinge din viață la Mircești pe 22 august 1890 în vârstă de 69 ani.

A donat prin testament manuscrisele sale Academiei Române iar în 1914 soția sa a donat și ea Academiei casa cu tot cu mobilierul poetului.

De-a lungul vieții, conştient de obligaţiile cetăţeneşti ale artistului, Vasile Alecsandri a luat parte cu scrisul dar și cu fapta la edificarea României moderne, unită şi independentă. Alecsandri a cules poezie populară, a introdus pastelul în literatura națională și a creat baza solidă pe care se va dezvolta literatura românească în forma ei clasică.

Așa cum scria criticul Garabet Ibrăileanu: „La orice răspântie a istoriei şi culturii române din o bună parte a veacului trecut, îl găseşti pe Alecsandri”.