Carol Davila, părintele medicinii moderne din România

Prin Opisul nr. 1092 din 16 august 1857 lua ființă în București Școala Națională de Medicină și Farmacie de pe lângă Spitalul Oștirii „Mihai Vodă”, la inițiativa și cu sprijinul medicului român de origine franceză Carol Davila. A fost prima formă de învățământ superior medical românesc, cu o durată de opt ani (cinci de studii și trei de practică), ce pregătea ofițeri medici dar și medici pentru spitalele civile.

Carol Davila (Charles-Antoine d’Avila în franceză) s-a născut în 1828, la Parma, aflată pe atunci sub stăpânire austrică, fără să existe date oficiale privind părinții săi. La vârsta de 14 ani, orfan de ambii părinți, a fost adoptat de tutorele lui, doctorul Ange Guépin, din Nantes, care l-a susținut material să își ia bacalaureatul și să urmeze Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în 1853.

În anul absolvirii sale, la Facultatea de Medicină din Paris s-au primit două cereri de medici: una din partea şahului Persiei şi cealaltă din partea domnitorului Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei.

La doar 25 ani, Davila alege să vină în București ca medic-șef cu grad de maior al Spitalului Oștirii, inițial pentru 3 ani, dar rămâne aici până la sfârșitul vieții (stânga-sus în montajul foto: tânărul Davila în uniformă de maior).

Convins fiind de nevoia unui învățământ medical, în 1855 Carol Davila înființează, pe lângă Spitalul Oștirii, Școala de mică chirurgie. Aceasta va fi organizată în 1857 ca Școală Națională de Medicină și Farmacie și va deveni în anul 1869, Facultatea de Medicină din București (dreapta-jos în montajul foto: Facultatea de medicină și statuia generalului doctor Carol Davila).

După unirea Țării Românești cu Moldova, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi acordă în 1859 gradul de colonel și îl numește pe Davila medic-şef al tinerei Armate Române iar un an mai târziu îi conferă gradul de general și îl numește inspector general al Serviciului sanitar-medical din România, funcție echivalentă cu cea de ministru al sănătății.

Prima sa soție, Maria, fiica medicului francez Alphonse Marsille și a româncei Sultana Marseille, a trăit doar un an după căsătorie. A murit la naștere, când avea doar 24 ani și nici copilul nu i-a supraviețuit. În anul 1861 Davila s-a recăsătorit cu Ana Racoviță, din marea familie a Goleștilor, care i-a dăruit doi băieți și două fete (dreapta-sus în montajul foto: Ana soția doctorului Davila).

Primul născut, Alexandru va deveni apreciatul scriitor și om de teatru, autor al dramei istorice „Vlaicu Vodă” (stânga-jos în montajul foto: doctorul Davila împreună cu fiul său Alexandru Davila). Din nenorocire și a doua soție va muri înainte de vreme, otrăvită din eroarea unui asistent al lui Davila care, pentru o banală durere de cap, i-a administrat stricnină în loc de chinină.

Împreună cu botanistul austriac Ulrich Hoffmann, Davila înfiinţează în anul 1860 Grădina Botanică din Cotroceni, pe lângă Școala Națională de Medicină și Farmacie. Acest proiect răspundea și necesitații de plante proaspete din care se preparau la acea vreme cele mai multe medicamente, plante ce erau aduse până atunci din import.

Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează Societatea Medicală (1857), contribuie la înființarea Societății de Cruce Roșie din România (1876), organizează conferințe medicale, face demonstrații experimentale de chimie și sprijină publicarea primelor reviste de specialitate românești: „Monitorul Medical” (1862) și „Gazeta Medicală” (1865).

Manifestând un profund interes pentru problemele sociale ale vremii, doctorul Carol Davila înființează în 1861 primul orfelinat de fete din România, condus până la tragica sa moarte de soția sa Ana Davila. Noul sediu al orfelinatului se va construi sub patronajul și prin contribuția bănească hotărâtoare a soției domnitorului Ioan Cuza, fiind denumit „Azilul Elena Doamna”.

Tot prin grija lui Davila s-au instituit consultații gratuite în spitale pentru bolnavii săraci și s-a înfiinţat în Pantelimon prima şcoală de surdo-muţi din România, cu ateliere de tâmplărie şi sculptură (cu ajutorul unui profesor francez, el însuși surdo-mut).

Se preocupă și de efectele curative ale apelor minerale și elaborează  un studiu al izvoarelor din zona Călimăneşti-Căciulata, pe baza căruia le promovează în ţară şi străinătate. Dându-și seama de efectul curativ al izvorului Căciulata 1 îl recomandă lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței, care suferea de litiază renală și care a făcut o cură cu apă transportată la Paris.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza  i-a fost recunoscută cetăţenia română, naturalizarea generalului doctor Carol Davila fiind votată în anul 1864, în unanimitate, de Adunarea Deputaților.

În anul 1870 participă pentru câteva luni ca medic voluntar la războiul franco-prusac iar experiența căpătată l-a ajutat să organizeze și să doteze din timp Serviciul sanitar de campanie al Armatei Române. Astfel că, în războiul cu turcii din 1877-1878, prin care Romania și-a obținut independenta, ambulanțele militare, trenurile sanitare și spitalele de campanie au acordat asistență medicală la peste 13.000 de răniți și bolnavi.

În Războiul de Independență îi cunoaște și se împrietenește cu pictorul Nicolae Grigorescu și fotograful Carol Popp de Szathmari, prezenți în Bulgaria pe frontul de la Grivița, Plevna și Smârdan, în calitate de „corespondenți de război”.

Așa cum își amintește pictorul Ipolit Strâmbu, atunci când Nicolae Grigorescu deschide o expoziţie fără a putea vinde nici un tablou, Carol Davila găseşte „leacul” potrivit: „Imediat Davila puse cărţi de vizită pe câteva tablouri ce cumpărase şi, după câteva ore, aduse prieteni şi cunoştinţe care toţi cumpărară câte un tablou”.

Pentru conducerea cu dăruire și competență, pe toată durata campaniei militare, atât a Serviciului sanitar cât și a Secției medicale a Marelui Cartier General, Carol Davila a fost distins cu „Steaua României” în grad de Comandor şi cu „Virtutea Militară”.

Pe bună dreptate, Davila este considerat și fondatorul învățământului superior medico-militar, înființând în ianuarie 1884, Institutul Medico-Militar ce funcționa pe lângă Spitalul Militar Central din București.

Datorită constituției fizice fragile și contactului direct cu bolnavii pe care îi trata cu devotament, doctorul Davila a avut mari probleme de sănătate. Încă din primii ani după stabilirea la București a făcut reumatism care cu timpul a dus la pareza brațului drept pe care î-l ținea adesea la spate. În anul 1865, după ce a inspectat închisoarea de la Telega și a consultat deopotrivă soldați și condamnați, s-a îmbolnăvit de tifos iar pe frontul franco-prusac, de dizenterie.

În timpul Războiului de Independență a făcut un antrax infecțios în regiunea cefei, care a trebuit să fie operat de urgență. Spre sfârșitul vieții suferea de inimă și avea crize repetate de sciatică, ceea ce l-a determinat să umble în baston.

În vârsta de doar 56 ani, la primele ore ale zilei de 24 august 1884, înconjurat de cei apropiați, Davila își urmarea activitatea tot mai ezitantă a inimii și își dictata cu seninătate medicația. Ultimele sale cuvinte au fost: „Sirop de eter… injecție de morfina… întoarceți pendula către mine (ca să poată observa efectul medicamentelor)… S-a sfârșit … Plec pentru marea călătorie!…”.

Despre cele peste trei decenii de activitate febrilă și tenace pe pământ românesc se vorbește, pe bună dreptate, de epoca Davila, atât în medicina militară cât și în cea civilă.

O epocă foarte grea dar romantică, în care medicina militară a fost locomotiva medicinii civile. Prin reformele sale în domeniul Învățământului medical și prin organizarea Serviciului sanitar național Davila a construit, din aproape în aproape, o fundație solidă pentru un sistem coerent și eficient de sănătate, ceea ce a condus la un mare salt în calitatea asistenței medicale din România.

Astăzi, pentru cinstirea memoriei generalului doctor Carol Davila – un adevărat patriot pentru țara sa de adopție, Universitate de Medicină și Farmacie, cu statuia sa, operă a sculptorului Carol Storck, la intrare, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central, adăpostind bustul său realizat de Constantin Brâncuși, Spitalul Clinic de Nefrologie și Școala Postliceală Sanitară, toate din București, îi poartă numele.