Traian Vuia – pioner al aviației și luptător pentru libertate

„Ce importanță are cine a făcut un lucru: important este că el există. Eu n-am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om … Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman.”, era credința plină de modestie a bănățeanului Traian Vuia, care în urmă cu mai bine de 100 ani a intrat pentru totdeauna în istoria aviației mondiale.

În ziua de 18 martie a anului 1906, pe câmpul plan de la Montesson din apropierea Parisului, el devenea primul om din lume care s-a desprins de pe pământ cu un aparat de zbor mai greu decât aerul, folosind doar mijloace mecanice de la bordul aeroplanului „Vuia I”, pe care l-a conceput și construit singur și pe care îl botezase „Liliacul” (sus-dreapta în montajul foto: Montesson – placa comemorativă a istoricului zbor).

Traian Vuia, a venit pe lume în satul Surducu Mic din județul Timiș, pe 17 august 1872, părinți fiindu-i preotul Simeon Popescu și a doua lui soție, Ana Vuia (rămas văduv după moartea primei sale soții Sofia, el nu s-a mai putut recăsători oficial datorită canoanelor bisericii ortodoxe din acele timpuri).

Urmează școala primară în limba română la Bujor și apoi în limba germană la Făget iar studiile gimnaziale și liceale le continuă în limba maghiară la „Liceul Romano-Catolic” din orașul Lugoj.  Interesul manifestat încă din liceu pentru fizică și mecanică aplicată îl determină ca la 20 ani să se înscrie la Politehnica din Budapesta, dar din cauza lipsurilor materiale frecventează cursurile serale doar un singur an.

Se transferă apoi la Facultatea de Drept din capitala Ungariei deoarece frecvență nu era obligatorie și putea să își asigure existența și plata taxelor lucrând ca student-stagiar.

Prin urmare, pe toată durata studiilor de drept, lucrează la Lugoj în biroul de avocatură al lui Coriolan Brediceanu (avocat, publicist și apărător al drepturilor naționale ale românilor din Transilvania) și la cancelaria avocatului George Dobrin, stabilind în timp relații foarte apropiate cu cei doi.

În 1901  își lua doctoratul în științe juridice „Magna cum laude” cu o teză cu tentă sociologică intitulată „Militarism și industrialism, regimul de status și contractus”. Revenit în Lugoj se dedică în sfârșit pasiunii sale, înfiripată încă din liceu, pentru realizarea zborului uman și concepe planurile de construcției ale unui „aeroplan-automobil”.

Iar în anul următor, la vârsta de 30 ani, pleacă la Paris având în bagaje proiectul și macheta aparatului său de zbor cu speranța de a găsi aici sprijinul tehnic și financiar pentru construirea și experimentarea acestuia (sus-stânga în montajul foto: Traian Vuia la maturitate).

Trimite documentația de execuție a aeroplanului-automobil la „Academia de Științe” de la Paris dar aceasta îi respinge proiectul pentru că ar fi utopic, cu mențiunea că: „Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis.”. Ca urmare nu reușește să obțină nici finanțare pentru construcția aparatului său.

Vuia însă nu se descurajează: își brevetează în Franța invenția și reușește să adune fondurile necesare apelând la numeroși susținători bănățeni printre care cei mai influenți sunt mentorii săi Coriolan Brediceanu și George Dobrin dar și preotul ortodox Adam Groza, tatăl lui Petru Groza – viitor prim ministru al României după al Doilea Război Mondial.

Construcția aeroplanului durează mai bine de 2 ani, Vuia fiind nevoit să își realizeze singur inclusiv un motor care funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil (mai ușor decât motoarele pe benzină), pe care îl brevetează de data asta în Anglia.

Aeroplanul  „Vuia I” era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi pliabile în formă de evantai, avea o greutate de 250 kg și dispunea – ca noutate absolută de roți cu pneuri și amortizoare, pentru a asigura decolorarea și aterizarea în siguranță  (jos în montajul foto: Vuia la bordul „Liliacului”).

Pe atunci, decolarea aeroplanelor se realiza prin catapultare, lansare de pe un plan înclinat sau remorcare cu un automobil sau chiar cu un balon.

În memorabila zi de 18 martie 1906, la bordul aeroplanului său, Traian Vuia a pornit de pe loc cu propriul motor, a rulat accelerat pe o distanta de 50 m, s-a ridicat la aproape 1 m de la sol și a parcurs în zbor circa 12 m, când elicea s-a oprit iar aparatul a aterizat brusc (deși simplu și ușor, motorul putea funcționa doar aproximativ 3 minute, servind pentru zboruri demonstrative).

Anul următor cu aeroplanul „Vuia II” echipat cu un motor cu ardere internă de 25 cai putere a reușit să efectueze zboruri pe distanțe de 60–70 m la înălțimi de 2–2,5 m (aparatul a fost apoi expus la primul Salon aeronautic de la Paris).

Tot la Paris face cunoștință cu Aurel Vlaicu pe care îl ajută să comande în 1910 un motor pentru aeroplanul pe care acesta îl construia la Arsenalul Armatei din București și se oferă să-i facă recepția și să-l expedieze în țară.

În anii ce au urmat Traian Vuia își orientează cercetările, care au durat până în preajma Primului Război Mondial, pentru realizarea zborului vertical folosind aripi rotative.  Iar după război revine la vechea sa preocupare, astfel că în 1918 și 1922 construiește și realizează zboruri demonstrative cu elicopterul „Vuia I”, acționat de forța musculară a unui ciclist și respectiv cu „Vuia II”, care era echipat cu un motor cu ardere internă de 16 cai putere.

Împreună cu colaboratorul său apropiat, francezul Marcel Yvonneau construiește, experimentează și brevetează mai multe tipuri de generatoare de abur de înaltă presiune cu ardere catalitică folosite pe scară largă în centralele termoelectrice de mare putere (o astfel de centrală a fost montată chiar și la „Societatea Română Minieră” din Brad).

Puțini știu însă că, pe lângă preocupările tehnice și științifice care i-au adus notorietatea mondială, Traian Vuia a fost un adevărat activist social și politic care a militat pentru libertatea și unitatea națională a românilor dar și împotriva regimurilor de orientare fascistă din unele state europene.

Încă din anul 1901, animat de dorința câștigării libertății naționale pentru românii din Transilvania aflați sub ocupație austrică, Vuia scria în ziarul bănățean „Drapelul” că: „Principiul de naționalitate duce înainte popoarele, cari țin cont de el, le mărește și le asigura victoria. …  Acest proces dizolva imperiile cu popoare subjugate. A dizolvat și continuă să dizolve Turcia și  va dizolva imperiul austro-ungar.”.

În timpul Primului Război Mondial, acceptă să lucreze la Biroul de invenții al Ministerului Apărării din Franța, ba chiar redactează un manifest adresat ostașilor români, sârbi, cehi, slovaci din armata austro-ungară (lansat de avioanele franceze pe frontul italian), cu îndemnul de a nu-și vărsa sângele pentru o cauza străină și de a lupta pentru libertatea națională a popoarelor lor.

A fost unul dintre inițiatori și apoi președinte ales al Comitetului National al Romanilor din Transilvania și Bucovina, constituit în aprilie 1918 la Paris, în condițiile în care România fusese obligată să încheie o pace înrobitoare cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria), după ce trupele ruse s-au retras de pe frontul din Moldova.

În cadrul Comitetului depune o activitate susținută pentru organizarea unei Legiuni de voluntari transilvăneni (din prizonieri români din armata austro-ungară) care să lupte contra Puterilor Centrale, pentru ca României să i se recunoască în continuare calitatea de aliat al Antantei.

Ca o recunoaștere a contribuție sale la făurirea unității naționale este cooptat (în calitate de consilier) în cadrul delegației române, la Conferința de pace de la Paris (1919-1920) care consfințea Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Cu toate că avea peste 70 ani, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, inventatorul român participă activ la crearea în 1943 a „Frontului National al Românilor din Franţa” și publică articole în revista „România Liberă – La Roumanie Libre”, editată de acesta în limbile română și franceză. Frontul a stabilit legături cu Rezistența franceză și își propunea să militeze împotriva ocupației germane din Franța dar și a dictaturii antonesciene din România (aliată a Germaniei naziste în războiul antisovietic).

Deși măcinat de dorul de țară, Traian Vuia a ezitat să revină în România Mare de după 1918 datorită atitudinii sale extrem de critice față de demagogia și corupția politicienilor români interbelici și mai târziu din cauza regimurilor autoritare și dictatoriale stabilite în Romania, în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Așa cum observa cu amărăciune: „Eu pe lângă toată dorința ce am avut de a revedea țara, nu am putut satisface aceasta dorința. Trebuie să constat, că acest dor de țară nu trece cu timpul. Credeam, că este ca o rană, care se vindecă cu timpul. Văd însă, că acest dor crește, rana nu se cicatrizează.”.

La una din vizitele sale în România s-a întâlnit cu Petru Groza la locuința acestuia din Deva:  „A intrat la mine un om în vârstă, cărunt, pe care nu l-am mai recunoscut. … Îmi spunea: -Iată am venit în țară. Am vrut să te văd. El nu avea pe nimeni, trăia solitar și pentru știința lui. Era tipul omului care și-a dedicat toată viața științei.”.

Așa se face că în anul 1946, la intervenția expresă a prim-ministrului Petru Groza, Traian Vuia avea să fie ales membru de onoare al Academiei Române.

Singur, bătrân și bolnav revine în țară în iunie 1950, cu sprijinul material și la invitația lui Petru Groza, dar se stinge din viață pe 3 septembrie în același pe an, la vârsta de 78 ani, fiind înhumat la Cimitirul Belu cu funeralii de stat (datorate aceluiași Groza, care l-a și condus pe ultimul drum).

În memoria sa, Aeroportul internațional din Timișoara poartă, din anul 2003, numele „Traian Vuia”, iar în fața aeroportului sunt amplasate statuia inventatorului bănățean și macheta aeroplanului „Vuia I”, la scara 1:1.