O observație extrem de importantă este că nu putem percepe și nici înțelege lumea înconjurătoare dacă nu suntem conștienți de faptul că existăm și că există și o realitate care ne este exterioară. Conștiința este acel nivel superior de organizare psihică care intermediază relația noastră cu lumea externă cât și cu noi înșine și care ne pune astfel la dispoziție un sistem de autoguvernare, prin care ne asigurăm existența.
Și asta nu e totul. Avem anumite trăiri [1], de acceptare sau de respingere, față de ceea ce luăm la cunoștință despre noi și despre lume. Ele ne motivează să ne fixăm anumite scopuri în viață și ne mobilizează să acționăm, asupra mediului în care trăim dar și asupra noastră, pentru a le atinge.
Pentru aceasta trebuie să apelăm la capacitățile noastre lingvistice, adică să comunicăm cu semenii, folosind limbajul oral dar și cu noi înșine, în limbaj interior.
Când devenim conștienți de o anumită stare de lucruri din realitate derulăm două procese mentale – actul de luare la cunoștință a lumii (percepția și gândirea realității) și știința actului (înfăptuirea lui în cunoștință de cauză și cu intenție).
Acest fenomen de „dedublare cognitivă” este posibil deoarece atunci când gândim apelăm la limbajul interior (vorbirea în gând).
Limbajul interior se formează sub influența limbajului extern dar, după ce se maturizează suficient, preia controlul atât asupra limbajului oral cât și a celui scris.
Cunoștințele le exprimăm și le fixăm tot prin limbaj iar acesta se bazează, la rândul lui, pe o structură neurologică complexă. Astfel, atunci când vorbim sunt conectate numeroase zone ale scoarței cerebrale printre care: memoria reprezentărilor, noțiunilor și conceptelor acumulate în timp (toate acestea fiind codificate lingvistic), aria corticală specializată în înțelegerea vorbirii, aria motoare pentru controlul mușchilor traiectului vocal și aria senzorială de percepere sonoră a vorbirii.
De exemplu, când suntem singuri pe stradă și recunoaștem un anumit tip de automobil, reprezentarea sa mentală activează codul semantic al cuvântului care denumește marca acestuia pe care îl transmite ariei de înțelegere a vorbirii. La rândul ei, aceasta activează aria de controlul a vorbirii care generează un cod motor al cuvântului-marcă ce comandă efectuarea unor micro-mișcări ale mușchilor aparatului vocal.
Deși nu emitem nici un sunet, senzorii de mișcare (kinestezici) ai mușchilor vocali transmit impulsuri nervoase privind „generarea sonoră” a cuvântului-marcă către aria de percepere a vorbirii. Aceasta generează codul sonor al cuvântului-marcă pe care îl transmite ariei de înțelegere a vorbirii, închizând astfel bucla. Iar această reacție inversă ne creează senzația că o voce interioară rostește cuvântul ce indică marca automobilului.
Când suntem însoțiți de cineva, rostim cuvântul-marcă cu voce tare, auzim cea ce spunem (reacția inversă se închide prin mediul exterior) și putem să reglăm volumul sonor al vorbirii funcție de zgomotul străzii.
Dacă suntem conștienți de lumea naturală și socială din care facem parte, ne putem folosi experiența de viață, limbajul însușit și educația primită pentru a construi propriul model mental al realității obiective.
Ca răsplată, acest model informațional din ce în ce mai elaborat al lumii ne ajută la rândul lui să înțelegem mai bine orice nouă situație în care suntem puși și să apreciem realist cât de importantă este ea pentru noi și cum se impune să acționăm.
[1] Trăirea internă este un act psihic afectiv care reflectă semnificația pozitivă sau negativă a obiectului real față de subiectul uman. Trăirea este deci obiectivă ca sursă, subiectivă ca manifestare iar ca orientare ea tinde să se exteriorizeze, să fie împărtășită celor din jur.
Episodul precedent descrie cum anume realizează memoria codarea și organizarea cunoștințelor pe care le acumulăm în cursul vieții.
Episodul următor prezintă mecanismul psihic prin care devenim conștienți de lumea în care trăim și cum ajungem să ne autocunoaștem.