La începutul secolului XX, ca o reacție împotriva teoriilor care explicau unilateral psihicul uman fie prin asociațiile de idei, fie prin comportamentul provocat de stimuli externi, s-a afirmat un nou curent psihologic denumit integraționism.
Întemeietorii curentului sunt psihologii germani Max Wertheimar, Kurt Koffka și Wolfang Köhler, principiile sale fiind pentru prima dată expuse de Max Wertheimar în articolul „Studii experimentale ale percepției mișcării”, publicat în anul 1912.
În urma experimentelor care demonstrau posibilitatea de a percepe un obiect în mișcare atunci când erau proiectate suficient de rapid o serie de imagini succesive ale acestuia (efect care stă la baza cinematografului), Max Wertheimar (1880-1943) ajungea la concluzia că percepția nu poate fi redusă la suma senzațiilor care o compun și că de fapt noi percepem forma unitară a unui obiect și nu fiecare aspect al său în parte.
El a enunțat o serie de legi ale percepției, care ilustrează trăsătura înnăscută a oamenilor de a percepe în mod global obiectele, fiind influențați de experiența anterioară și de tendința de a completa părțile lipsă ale unui obiect, cunoscut anterior.
Cea mai generală dintre acestea este legea „celei mai bune forme”, conform căreia, considerând creierul uman ca un câmp de forțe electro-chimice, experiența senzorială modifică structura acestui câmp în modul cel mai și simplu cu putință.
Se poate spune deci că experiența senzorială anterioară a unui obiect influențează percepția ulterioară a lui, altfel spus obiectul ca întreg este mai important decât părțile sale (imaginile din fotografie sunt percepute diferit la prima vedere, în funcție de experiența anterioară a privitorului: sus – copac sau gorilă față în față cu un tigru iar jos – vază sau două persoane față în față).
Kurt Koffka (1886-1941) a folosit principiile integraționismului pentru a explica dezvoltarea gândirii și memoriei la copii ajungând la concluzia că foarte importante în acest proces sunt restructurarea verbală a cunoștințelor și a memoriei conform legii „celei mai bune forme”, astfel ca experiența conștientă să fie sintetizată cât mai simplu posibil.
Realizând studii despre învățarea la cimpanzei, Wolfgang Köhler (1887-1967) a arătat că, pentru ca un organism să rezolve o situație problemă, de exemplu obținerea hranei folosind anumite obiecte aflate la îndemână, este necesară o „privire de ansamblu” a mediului înconjurător.
În acest scop trebuie identificate atât obiectul scop (hrana) cât și obiectul mijloc (posibilele „unelte”), etapa următoare fiind reorganizarea mentală repetată a acestor obiecte aflate în câmpul perceptiv, până la găsirea soluției (de cele mai multe ori printr-o intuiție sau iluminare).
El considera că învățarea este deci o succesiune de încercări și erori la nivelul cunoașterii și nu la nivel de comportament sau mai concret, că organismul învață cum să stabilească relații între diverse obiecte și nu cum să reacționeze într-o anumită situație problemă.
Un alt psiholog german, Kurt Lewin (1890-1947), aprecia că spațiul de viață, definit ca totalitatea experiențelor, nevoilor și dorințelor care influențează viața unei persoane la un moment dat, este cel care determină comportamentul acelei persoane.
El era de părere că atât nevoile fiziologice cât și cele psihologice creează tensiuni în spațiul de viață, singura cale de reducere a tensiunii fiind satisfacerea necesității care a generat-o.
Lewin a studiat de asemenea experimental dinamica grupurilor de oameni observând că influența grupului modifică percepțiile și comportamentele indivizilor din grup, în condițiile în care între membrii grupului se manifestă interdependențe puternice.
Psihologia integraționistă subliniază deci că atât conștiința cât și comportamentul trebuie tratate împreună deoarece descompunerea lor în acte elementare distruge semnificația globală a vieții psihice umane. Chiar dacă și-a pierdut identitatea de curent distinct, în prezent integraționismul influențează în mod direct multe din concepțiile și abordările psihologice contemporane.
Episodul precedent studiază comportamentului uman observabil și posibilitatea prezicerii și controlul acestuia.
Episodul următor descrie modul în care acțiunile oamenilor sunt motivate de un ansamblu de trebuințe, ierarhizate pe mai multe niveluri.