Revoluționarul Nicolae Bălcescu, proclamația de la Islaz și Mihai Viteazu

„Eu mi-am început viața intrând în închisoare pentru revoluție, și închisoarea obligă ca și noblețea”, mărturisea cu mândrie Bălcescu, cu referire la cei peste 2 ani de temniță executați, de la vârsta de 21 ani, în arestul militar din București și apoi la mănăstirea Mărgineni din apropierea Ploieștiului (stânga-sus în montajul foto: Nicolae Bălcescu la 25 ani, portret de Ion Negulici).

Fusese cel mai tânăr participant la acțiunea revoluționară secretă din 1840, condusă de Dimitrie Filipescu și din cauza condiţiilor mizere de detenție se îmbolnăvește de tuberculoză, boală incurabilă în acele vremuri. Mișcarea, care urmărea răsturnarea domnitorului Alexandru Ghica din Muntenia, inițierea unor reforme democratice și unirea românilor într-un singur stat, a fost descoperită de autorități iar participanții au fost condamnați la ani grei de închisoare.

Născut pe 29 iunie 1819 la Bucureşti, Nicolae Bălcescu a fost al patrulea, din cei cinci copii ai lui Barbu Petrescu, slujbaș domnesc și ai Zincăi Bălcescu, care adusese ca zestre jumătate dintr-o mică moșie din satul Bălcești, județul Vâlcea (stânga-jos în montajul foto: Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu” din comuna ce-i poartă azi numele).

Rămasă văduvă pe când Nicolae avea 5 ani, Zinca se va dovedi o femeie energică și hotărâtă care va face eforturi uriașe pentru a-și susține toată viața copiii, în special băieți – Costache, Barbu și Nicolae (toții cei trei frați vor lua parte la revoluția de la 1848, fiind exilați din Țara Românească, odată cu înăbușirea acesteia).

Micul Nicolae învață carte mai întâi în familie, cu un dascăl grec și își continuă studiile  la Colegiul „Sfântul Sava”, unde îl cunoaşte și devine bun prieten cu Ion Ghica, cel care îi va fi unul dintre cei mai apropiați colaboratori în timpul revoluției.

La 19 ani, constrâns de situația materială a familiei, se înrolează voluntar în cadrul oştirii ca ofițer cadet fiind repartizat la un escadron de cavalerie din București și primind printre altele sarcina să țină lecții la școala ostășească înființată pentru soldații neștiutori de carte.

Odată cu condamnarea pentru participarea sa la mișcarea reformatoare din 1840, este scos din rândurile armatei iar după eliberarea din detenție se dedică studiilor istorice, fără a renunța însă la idealurile sale revoluționare.

Printre primele sale scrieri istorice se numără „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei și până acum” în care Bălcescu analizează evoluția instituției militare la români și pledează pentru reorganizarea oștirii ca pilon de bază al statului precum și lucrarea „Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, în care susține că evoluția istorică a țărănimii dovedește că pământul trebuie înapoiat celor care îl lucrează, ca proprietari de drept.

Iar în anul 1845, în colaborare cu istoricul și revoluționarul ardelean August Treboniu Laurian, fondează publicația „Magazin istoric pentru Dacia”, în care sunt publicate pentru prima dată scrierile cronicarilor munteni și moldoveni și documente vechi din arhive românești și străine, cu dorința de a demonstra continuitatea poporului român în spațiul vechii Dacii.

În studiul său din primul număr al publicației, intitulat „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, Nicolae Bălcescu scria: „Istoria este cea dintîi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”.

Împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, Bălcescu fonda în anul 1843 societatea secretă „Frăția”, sub lozinca „Dreptate, Frăție”, care își propunea modernizarea societății românești, independența Principatelor și unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Doi ani mai târziu, Bălcescu și Ghica puneau bazele Asociației Literare, ca societate culturală de promovare a literaturii și limbii române, dar care a servit și ca acoperire a întrunirilor secrete ale societății „Frăția”.

În acești ani a străbătut toate provinciile locuite de români, atât în scop de documentare și cercetare istorică cât și pentru a stabili legături cu intelectuali cu vederi înaintate, dedicați idealului unității naționale.

A făcut o călătorie de documentare istorică pe ambele maluri ale Dunării, începând de la Giurgiu și până la Turnu Severin și a vizitat mănăstirile din Oltenia. A trecut munții în Ardeal unde i-a cunoscut și a creat legături strânse cu cărturarii George Barițiu și Simion Bărnuțiu iar în Moldova s-a împrietenit și a colaborat strâns cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Costache Negri.

Ajuns la Paris în 1846 audiază cursuri de filosofie, istorie și literatură la Colegiul Franței și consultă documente din arhivele franceze despre Mihai Viteazu, cel care în anul 1600, pentru scurt timp, a fost „Domn al Țării Românești, Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

În discursul de Anul Nou din 1847 adresat membrilor Societății Studenților Români din Paris, din postura de conducător efectiv al acesteia, Bălcescu aprecia că: ,,Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decît unitatea naţională a românilor. Unitate mai întîi în idei şi simţiminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică …”.

Iar ca martor dar și participant direct la Revoluția din februarie 1848 din Paris, îi scria entuziasmat prietenului său Alecsandri: „Îți alătur aci o ruptură din catifeaua ce acoperă tronul lui Louis Philippe sfărâmat astăzi la 1 1/2 ore. Însumi am smuls-o în Tuilleries și m-am gândit ca să-ți fac și ție o părticică …”.

Se întoarce în ţară în aprilie 1848 și va fi mintea și sufletul revoluției din Muntenia, organizată împreună cu Ioan Ghica, Christian Tell, frații Golescu, C. A. Rosetti și frații Brătianu și declanșată la Islaz, localitate aflată la vărsarea Oltului în Dunăre.

În față a mii de țărani, meșteșugari și negustori, adunați pe câmpul de lângă Islaz în ziua de 9 iunie (zi în care se sărbătoarea Înălțarea Domnului), Ion Heliade-Rădulescu, alături de care se aflau maiorul Cristian Tell, căpitanul Nicolae Pleşoianu, Ştefan Golescu și preotul Radu Şapcă, a dat citire proclamaţiei cu 22 de articole, întocmită în ciornă de Bălcescu, ce reprezenta programul de acțiune al revoluționarilor pașoptiști (dreapta-sus în montajul foto: Monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz).

Cele mai importante prevederi ale Proclamaţiei de la Islaz urmăreau eliminarea amestecului  Turciei și Rusiei în administrarea țării, egalitatea cetăţenilor prin desfiinţarea privilegiilor boiereşti, libertatea tiparului, împroprietărirea țăranilor, învăţământul liber pentru toţi și înființarea unei oștiri naţionale.

După abdicarea și plecarea din țară a domnitorului Gheorghe Bibescu revoluționarii au format un guvern provizoriu care a reușit să se mențină la putere timp de trei luni. Bălcescu a deținut pentru scurt timp funcția de ministru de externe și apoi pe cea de secretar al guvernului provizoriu acționând cu hotărâre pentru înfăptuirea reformelor asumate pe Câmpia Libertății de la Islaz. A insistat mai ales pentru împroprietărirea țăranilor, dar fără succes, conștient că apărarea revoluției depindea de sprijinul acestora.

Intervenţia trupelor otomane a pus capăt revoluţiei în ciuda rezistenței eroice a pompierilor bucureșteni, care pe 13 septembrie au refuzat să predea cazarma din Dealul Spirii (în memoria acestui sacrificiu, 13 septembrie a devenit Ziua Pompierilor).

Bălcescu este nevoit să ia calea exilului și în martie 1949 se oprește la Constantinopol, unde împreună cu Ion Ghica se preocupă de organizarea revoluționarilor exilați, preluând funcţia de secretar al emigraţiei române din capitala Imperiului Otoman.

Ajuns la Paris în luna noiembrie devine membru fondator și este ales în conducerea Asociaţiei Române, responsabilă cu coordonarea acțiunilor exilaților din Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Ia legătura cu Giuseppe Mazzini, lider al mișcării italiene de unificare și fondator al Comitetului Central Democratic European și obține afilierea revoluționarilor românii (alături de cei francezi, italieni, polonezi și germani) la acest comitet, destinat să relanseze lupta împotriva monarhiilor absolutiste din Europa.

Pasiunea istoricului Bălcescu pentru personalitatea lui Mihai Viteazu și marea importanță simbolică pe care a acordat-o unirii tuturor românilor înfăptuită de voievod s-au materializat în capodopera sa, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, operă publicată în anul 1878 , după moartea autorului.

În ciuda bolii care-i măcina trupul, muncește cu febrilitate pentru a încheia laborioasa lucrare istorică: „Voi să lucrez o scriere întinsă, o poemă istorică asupra lui Mihai Voievod Viteazul. … Ideia lucrării ce voi să fac mă hrănește acum și îmi dă viață”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, în august 1852, ajunge cu vaporul la Nicopole (pe malul otoman al Dunării), încercând să revină în ţară dar autoritățile îi permit doar să se întâlnească cu mama și surorile sale, Maria și Sevastița, la vorbitorul pichetului grăniceresc de la Turnu Măgurele.

În căutarea unei clime mai blânde se îndreaptă apoi spre sudul Italiei și se oprește în septembrie la Palermo, mânat poate și de nostalgia zilelor fericite petrecute aici, în urmă cu 5 ani, alături de prietenul Alecsandri și iubita acestuia Elena Negri (suferind și ea de aceiași nemiloasă boală a plămânilor).

Într-o modestă cameră a hotelului „Trinacria” din Palermo, singur și bolnav, Nicolae Bălcescu se stingea din viață pe 29 noiembrie 1852, la doar 33 ani, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor. (dreapta-jos în montajul foto: Bustul din Palermo al revoluționarului cu textul tradus din italiană „Nicola Balcescu Mare istoric și patriot român mort la Palermo”).

Din păcate, încercarea din timpul domniei lui Ioan Cuza, precum și cele ulterioare, de a-i găsi rămăşiţele pământeşti pentru a fi înhumate în țară, au eșuat.

În amintirile sale Vasile Alecsandri avea să scrie despre bunul său prieten: „Presimțind viitorul României, Bălcescu se cerca a grăbi pășirea românilor către acel viitor, purtându-le pe la ochi prestigiul strălucitor al gloriei strămoșești și făcând să pătrundă în sufletul lor glasul fermecător al istoriei trecutului …”.

Și tot Bălcescu este cel care ne-a dezvăluit un alt mare adevăr de care, din păcate, adesea nu ținem seama: „Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi”.