Bineînțeles că atunci când ne naștem nu suntem conștienți nici de existența noastră și nici de cea a lumii. Și nici nu ajungem simultan, să fim conștienți atât de noi înșine cât și de realitatea exterioară nouă.
Pe parcursul evoluției lor ca specie, oamenii au fost conștienți și s-au delimitat mai întâi de mediul natural în care trăiau și abia ulterior au început să realizeze că sunt diferiți unul de altul. Pentru omul primitiv predomina sentimentul de totală integrare în ginta din care facea parte (de exemplu, nu existau nume proprii, toți membrii ginții purtând numele animalului-totem).
Inclusiv pe parcursul dezvoltării individuale, conștiința realității obiective se manifestă mai timpuriu decât conștiința de sine.
Astfel, între șase luni și un an, copiii ajung să identifice destul de bine obiectele și persoanele cu care intră des în contact în schimb abia după vârsta de trei ani încep să se autocunoască (se pot referi la ei înseși, spunând de exemplu „Eu vreau …”, în loc de „Băiatul vrea …”).
Nu doar conștiința dar și structurile senzoriale, raționale și lingvistice ale omului se formează și se dezvoltă sub influența mediului natural și socio-cultural, în contextul unor activități concrete. Astfel, până la vârsta de doi ani copii explorează mediul prin simțuri și reacționează mai ales motric (prin mișcare).
Ei își dezvoltă scheme senzorio-motorii complexe prin sincronizarea dintre mișcările de explorare senzorială și cele de manipulare a obiectelor percepute.
De exemplu, procesul mental în urma căruia imaginea unui obiect apare pe scoarța cerebrală în poziția lui reală (și nu răsturnată, așa cum se formează pe retină) este elaborat după ce copilul manevrează o mulțime de obiecte între care există diverse relații spațiale [1].
Nici operațiile gândirii, cum sunt compararea, ordonarea și clasificarea nu se constituie spontan în mintea copiilor ci se formează prin interiorizarea acțiunilor efectuate de aceștia asupra obiectelor concrete, aflate în câmpul perceptiv apropiat.
Operația de clasificare [2] este de exemplu o „acțiune mentală intuitivă”, ce se formează la copilul școlar prin interiorizarea acțiunilor de grupare repetată a obiectelor după formă sau mărime, după ce în prealabil au fost asimilate operațiile mai simple de comparare și ordonare.
După formarea pe deplin a deprinderilor de scris și citit și însușirea noțiunilor matematice elementare, copiii încep să opereze cu semne abstracte, în absența obiectelor reale pe care acestea le desemnează: de exemplu elevii de peste 11 ani pot face trecerea de la calcule concrete de genul 3 mere + 4 mere =7 mere la înțelegerea relațiilor algebrice de forma 3x+4x=7x [3].
[1] Schemele senzorio-motorii asigură extragerea anumitor caracteristici invariante ale obiectelor (forma, mărimea, culoarea) dar și sesizarea existenței unor relații cauzale între acestea.
De exemplu, în jurul vârstei de 8 luni se formează așa numită schemă a obiectului permanent prin care copii realizează că un obiect pe care îl acoperim cu ceva nu dispare și ca urmare încercă să-l regăsească.
O dată consolidate, capacitățile psiho-senzoriale ale copilului reprezintă fundația pe care se edifică operațiile gândirii și structurile verbale.
[2] Clasificarea reprezintă operația de ordonare a unei mulțimi de obiecte după un anumit criteriu, rezultatul fiind un număr de submulțimi numite clase de obiecte.
[3] Trecerea de la acțiuni externe cu obiecte la acțiuni mentale cu simboluri abstracte este un proces de durată care se încheie atunci când operațiile gândirii ajung să se desfășoare „în mod automat”.
Edificarea structurilor psihice ale operațiilor formale asigură dezvoltarea capacității de a face ipoteze și a anticipa evenimente posibile, plecând de la situații reale cunoscute anterior.
Episodul precedent descrie mecanismul psihic prin care devenim conștienți de lumea în care trăim și ajungem să ne autocunoaștem.
Episodul următor arată cum se formează mecanismele psihice ale limbajului prin care comunicăm între noi.