Primii hominizi comunicau prin gesturi, mimică, posturi corporale și sunete nearticulate. Limbajul omului modern se bazează însă pe o dublă articulare:
- construcția lui pleacă de la unități minimale cu sens (cuvinte cu un anumit înțeles numite morfeme: urs, brad, scaun)
- la rândul lor cuvintele sunt formate din unități fonetice lipsite de sens numite foneme, redate în scris prin litere (morfemul „urs” conține trei foneme)
- cu câteva zeci de foneme sau litere (ca primă articulare) și cu câteva mii de morfeme sau cuvinte (ca a doua articulare) se poate construi teoretic o infinitate de mesaje
Capacitatea de a folosi un limbaj complex, care poate relata întâmplări și formula opinii, constituie suportul gândiri abstracte. În mod sigur limbajul a apărut într-un context social de colaborare, bazat pe diviziunea rolurilor economice și sociale între membri grupurilor umane în funcție de vârstă și sex.
Pentru ca limbajul omenesc articulat să se nască o data cu apariția lui Homo sapiens modern.
Din punctul de vedere al evoluției omului ca specie, dezvoltarea limbajului a reprezentat o strategie adaptivă câștigătoare, care a determinat:
- dezvoltarea accelerată a creierului uman în perioada copilăriei
- transmiterea orală a cunoștințelor practice de la adulți la copii
- formarea unor grupuri umane mai coezive și mai numeroase datorită unei comunicării nuanțate și mult simplificate
Un alt aspect important în geneza limbajului este poziția laringelui în cadrul traiectului vocal.
- La maimuțe ca și la copii laringele este amplasat sus în gât ceea ce permite emiterea unei game reduse de sunete.
- Odată cu creșterea, doar la copii, laringele se deplasează spre baza gâtului iar gama de sunete devine mult mai amplă.
- Poziția laringelui la Homo erectus era ca a unui copil de 6 ani, ceea ce îl făcea capabil, ca pe lângă consoane, să emită vocalele „u, a, i”.
Pentru a forma un limbaj, orice sistem de comunicare trebuie să aibă un vocabular, ca totalitate a cuvintelor unei limbi și o sintaxă, care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. De aceea, la fel de importantă în stăpânirea limbajului este și capacitatea de memorare.
Mai concret spus memoria de scurtă durată trebuie să fie suficientă pentru a putea reține cel puțin cuvintele unei propoziții în timp ce memoria de lungă durată trebuie să poată înmagazina înțelesuri măcar pentru cuvintele uzuale ale limbii.
Prin urmare, însușirea limbii materne de către copil este un proces complex care presupune capacitatea de percepere auditivă a sunetelor articulate și a cuvintelor, interiorizarea intuitivă a schemelor gramaticale de combinare a cuvintelor în propoziție și capacitatea de redarea vocală a cuvintelor în propoziții cu sens.
Iar toate acestea presupun la rândul lor capacități de memorare de scurtă și lungă durată corespunzătoare.
Apropo de vocalele u, a, i, poate ca exista o legatura cu faptul ca acestea sunt cele mai folosite in limba araba (nu la toate dialectele – unele fiind legate de limbi europene) – stiu eu pozitionarea laringelui?! Arabii, de altfel, sunt capabili sa emita consoane ce par putin extraterestre pentru noi.. note subtile greu de perceput/diferentiat clar de catre noi.
S-ar putea ca frecvența vocalelor u, a, i în arabă să aibă o legătură cu faptul că au fost primele vocale articulate de om în schimb e sigur că rostirea acelor consoane „imposibile” nu ține de poziția laringelui ci de antrenamentul din copilărie al arabilor.