Nicolae Grigorescu – fondator al picturii române moderne

„După doi ani m-am întors acasă și am început să fac singur iconițe. Era vara. Duminica mă duceam la Obor. Îmi așterneam hăinița jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărmane, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu … Și cumpărau bieții oameni –  ziceau că-s cu noroc, că-s de la copil nevinovat. ”  își amintea cel care, atunci când era un băiat de 12 ani, își semna micile icoane – „Nicu”.

Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838, pe moșia boierului Filip Lenș din satul Pitaru la 45 km de București unde tatăl său, Ion Grigorescu, era un fel de administrator pe lângă conacul boieresc.

La 5 ani, rămâne orfan de tată iar mama sa Ruxandra Grigorescu este nevoită să se mute, cu toți cei șapte copiii (Nicu era al șaselea), la o soră din București care locuia în mahalaua Cărămidarilor: „Cu acul ne-a crescut pe toți biata mamă. Și odată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea”.

Nefiind școală în Cărămidari mama l-a dat pe micul Nicu să învețe carte, alături de alți băieți din mahala, cu dascălul de la Biserica „Sfântul Gheorghe” iar pe Ghiță (Gheorghe, Grigorescu, fratele său mai mare), l-a dat să-și facă ucenicia în atelierul lui Anton Chladek.

Ceh cu cetățenie austriacă și cu studii de pictură la Milano și Viena, acesta era un foarte bun portretist și avea o clientelă importantă prin familiile de boieri și negustorii din București. Urmând exemplul fratele Ghiță, la vârsta de 10 ani, Nicu va intra și el ucenic, tot la Anton Chladek: cum spunea mai târziu „ … se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru … ”.

Socotind că mare lucru nu ar mai avea de învățat ca ucenic părăsește după 2 ani atelierul și începe să lucreze singur iconițe pe care le vinde prin târguri pentru a-și ajuta familia. Iar în anii următori, pictează în ulei unele icoane pe pânză la Biserica din Băicoi și alte câteva icoane mari la Mânăstirea de la Căldărușani.

În schimb la 18 ani, când tânărul Grigorescu devenise „meșterul Nicu”, se învoiește ca împreună cu fratele său Ghiță să zugrăvească în frescă Biserica Mănăstirii Zamfira, în timp de 3 luni pentru 500 galbeni.

Pentru ca la doar 20 ani, stareța de la Mânăstirea Agapia să-l angajeze pentru pictarea în întregime a bisericii proaspăt refăcută, în cel mult un an și șase luni și în schimbul sumei de 2.000 galbeni (îl chemă și de data asta pe fratele Ghiță să-i fie de ajutor la realizarea icoanelor și a picturii murale).

Aici află în ianuarie 1859 despre alegerea lui Cuza ca domn atât în Moldova cât și în Muntenia: „Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină de vin … Mi-aduc aminte că stăteam seara până târziu și făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor … ”.

În timpul lucrărilor de la Agapia, Mihail Kogălniceanu – bun cunoscător al artelor plastice vizitează biserica, stă de vorbă cu tânărul Grigorescu și îi apreciază calitatea picturilor (stânga-sus în montajul foto: Grigorescu la 22 ani).

Ca urmare din poziția de prim ministru îi acordă o bursă de studii de 250 galbeni anual, timp de 5 ani la Paris, fără niciun concurs sau diplomă de studii (cei 2 ani de învățătura la biserica Sf. Gheorghe și alți 2 ani de ucenicie reprezentau pe atunci singura pregătire a lui Grigorescu).

Ajuns la Paris în toamna anului 1861, este acceptat în atelierul lui Charles Gleyre astfel că în primăvara anului următor reușește la concursul de intrare în „Școala Superioară de Arte Frumoase”, fiind repartizat apoi la atelierului lui Sébastien Cornu.

Din cei 80 de concurenți se clasează pe locul 45 în timp ce Auguste Renoir, celebrul pictor impresionist de mai târziu, a fost al 68-lea.

Dezamăgit de concepțiile academiste rigide ale profesorilor, urmează cursurile Școlii doar un an și jumătate și pasionat de natură, se alătură pe timpul verilor coloniei pictorilor peisagiști din satul Barbizon din apropierea Parisului (între care se regăsesc cunoscuții Corot, Courbet și Millet). Se îndrăgostește acum de una din fetele lui Millet și nici el nu-i era indiferent acesteia dar: „mă gândeam că ea e fata unui artist mare, că eu n-am nici un rost pe lume, că nu se știe dacă-l voi avea vreodată, și-mi ziceam c-ar fi o faptă de om necinstit s-o fac și pe ea să îndure nevoile și păcatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a știut niciodată că am iubit-o și nimeni n-a bănuit ce-a fost în inima mea. ”. Așa a rămas Grigorescu un singuratic până aproape la sfârșitul vieții (dreapta-sus în montajul foto: „Floare între flori”, portretul domnișoarei Millet).

Iernile pictează în micul său atelier din Paris și are satisfacția ca, participând cu o serie de tablouri la o expoziție organizată de pictorii de la Barbizon, lucrarea „O glastră cu flori” să-i fie cumpărată de însuși împăratul Napoleon al III-lea pentru colecția sa personală.

Reîntors în anul 1869 în țară, după 8 ani de acumulări artistice Grigorescu era un pictor stăpân pe mijloacele lui de exprimare plastică, convins că arta adevărată își are sursa de inspirație în contactul direct cu natura înconjurătoare și cu oamenii acelor locuri.

Se stabilește la București unde își amenajează un mic atelier dar se dedică peisajelor pe care le caută în lungi drumeții prin țară: „Peisaj cu case de țară”, „Cheile Dîmbovicioarei”, „Bîlciul de la Rucăr”, „Pe malul Siretului”, redate în tonuri calde și luminoase.

Numeroasele lucrări reprezintă figuri senine și demne de țărănci și țărani în port național: „Țărancă voioasă”, „Un mocan”, „Țărancă din Muscel”, „Rucăreancă” (centru-jos în montajul foto: „Țărancă din Muscel”, ulei pe pânză).

Înregistrează mari succese de critică cât și de public la expoziția din 1873 a Societății Amicilor Belelor-Arte, unde expune 146 de pânze precum și 4 ani mai târziu la expoziția personală deschisă la Palatul Eforiei unde a prezentat alte 220 de lucrări.

Convocat ca „pictor de front”, a însoțit trupele române în Bulgaria pe parcursul întregului Război de Independență (1877-1878), fiind prezent la asediile redutelor de la Grivița și Rahova. Se deplasa cu o trăsură, care îi servea drept „atelier mobil”, surprinzând imagini pe viu, creionate rapid în sute de schițe și desene.

Întors în țară pictează și expune în anii următori câteva din cele mai cunoscute tablouri ale sale cu subiect de război: „Dorobanțul”, „Artileriști în marș”, „Roșior”, „Transport de provizii”, „Convoi de prizonieri”.

Cea mai valoroasă lucrare rămâne însă „Atacul de la Smârdan”, o pictură monumentală în ulei pe pânză, cu o suprafața de peste 14 metri pătrați, comandată de Primăria Bucureștilor și finalizată de Grigorescu după 7 ani de muncă.

Din anul 1887 părăsește Capitala și se retrage pe Valea Prahovei unde își va petrece ultimii 20 ani din viață, locuind mai întâi la Posada și stabilindu-se apoi cu familia la Câmpina, în casa cu un atelier spațios pe care a construit-o într-o locație pitorească.

La aproape 50 ani o cunoscuse pe Maria Danciu cu origine ardelenească care îi dăruise un fiu și care îi va fi alături toată viața (centru-sus în montajul foto: Portretul Mariei Danciu, soția artistului).  Deși nu a atins notorietatea tatălui său, Gheorghe Grigorescu a moștenit talentul artistic al familiei, devenind un artist ceramist cunoscut.

În această perioadă se dedică cu predilecție subiectelor rustice, pictând care cu boi pe drumuri prăfuite, portrete de țărănci, câteva naturi statice și nenumărate peisaje cu specific românesc, multe dintre ele de pe Valea Prahovei, din preajma Câmpinei și Posadei (stânga-jos în montajul foto: „Car cu boi”, ulei pe pânză).

Spre sfârșitul vieții, se accentuează o mai veche boală de ochi, privirea i se încețoșează, folosește  mult tonuri deschise, tablourile par a fi presărate cu o pulbere argintie, de unde și denumirea de „perioada albă” a artistului.

Chiar și în această etapă mai vitregă a creației sale, în intervalele în care vederea i se restabilea a picat capodopere precum: „Hanul de la Orății”, „Portretul Mariei Nacu”, „Luminiș”, „Printre dealuri și vâlcele” (dreapta-jos în montajul foto: „Luminiș”, ulei pe pânză).

Îmbătrânit și bolnav, pictorul avea să moară în casa sa din Câmpina, pe 21 iulie 1907, la puțin timp după ce împlinise 69 ani, răpus de boala de plămâni pe care o contactase în timpul Războiului de Independentă.  În atelier, pe șevalet, se afla ultima lucrare rămasă neterminată, „Întoarcerea de la bâlci”. Conform dorinței sale a fost dus pe ultimul drum într-un car cu boi, acoperit cu crengi de brad și flori de câmp.

Nu a uitat toată viața că impresionanta sa operă artistică (a creat aproximativ 4.000 de tablouri, desene și schițe) nu ar fi fost posibilă fără bursa pe care Kogălniceanu a avut fericita intuiție să i-o înlesnească.

Prin testament a constituit un fond de 50.000 lei la dispoziția Ministerului Instrucției Publice pentru una sau două burse destinate studiului picturii în străinătate pe o durată de 5  ani cu o singură condiție: „ Candidații vor fi obligați să facă o lucrare de artă în pictură. Subiectul va fi absolut românesc, luat din istoria noastră sau din viața de toate zilele – de preferință scene țărănești ”.

S-a spus că Grigorescu a apărut în pictura românească când artiștii care i-au fost contemporani dormeau. În schimb tinerii pictori din generația ce i-a urmat, Stefan Luchian, Ion Andreescu, Gheorghe Petrașcu, au preluat și dus mai departe sensibilitatea pentru peisaj, predilecția pentru pictura în aer liber și abordarea subiectelor din viața țărănească.

Criticul de artă Henri Focillon, admirator al culturii române și fondator în 1924 al Institutului Francez din București scria în cunoștință de cauză: „Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa … Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă.”

La rândul lui, scriitorul Alexandru Vlahuță aprecia că: „Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui …”.