Avram Iancu, Marea Adunare Națională de la Blaj și Nicolae Bălcescu

„Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor și a intereselor națiunii române, ci voi ține și voi apăra legea și limba noastră română, precum și libertatea, egalitatea și frățietatea. Pe aceste principii voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la ele. Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni.” – un fragment din jurământul de credință față de națiunea română rostit, cu o mână pe inimă și cu cealaltă ridicată în sus, de cei 40.000 de români prezenți la „Adunarea națiunii române din Transilvania” de la Blaj din 15-17 mai 1848.

Pe atunci, Transilvania era Mare Principat, supus direct Curții Imperiale de la Viena, la fel ca Ungaria, dar administrat intern de trei minorități privilegiate: maghiari (care cuceriseră în linii mari Ardealul în jurul anului 1200), sașii (coloniști de origine germanică) și secuii (de origine asiatică, veniți împreună cu maghiarii în Câmpia Panonică).

În timp ce românii, care reprezentau două treimi din populația Ardealului (90% dintre ei fiind țărani iobagi) nu erau recunoscuți ca nație și nu avea drepturi politice, fiind considerați „tolerați”. În aceiași situație se aflau și slovacii, croații și sârbii, încorporați în Ungaria.

La Marea Adunare Națională de la Blaj, Avram Iancu, tânăr avocat de 24 ani, a sosit în fruntea a câtorva mii de moți, organizați militărește, asigurând paza și ordinea adunării.

Alături de zecile de mii de țărani români veniți din toate părțile Ardealului erau prezenți și revoluționari moldoveni între care Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Alecu Russo (refugiați în Transilvania după înăbușirea revoluției din Moldova).

Avram Iancu s-a născut în anul 1824, în satul Vidra de Sus într-o familie de iobagi de pe domeniul miner austriac din Munți Apuseni. Tatăl său, Alexandru Iancu a ajuns „pădurar”, apoi „jude comunal” (un fel de primar) în Vidra de Sus iar bunicul, Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox și participant la răscoala lui Horea din 1784.

Mai târziu, tânărul Avram Iancu obișnuia să spună că este „nepot al lui Horea” considerând că lupta și sacrificiul acestuia pentru dreptatea românilor este și lupta lui.

A urmat școala primară în română, în satul natal și la Câmpeni, cursurile gimnaziale în maghiară și latină la Zlatna și studiile liceale în maghiară și germană la Liceul Piariștilor din Cluj. În anul 1846 era absolvent al Facultății de Drept din Cluj, câștigând o cunoaștere temeinică a legislației Imperiului Austriac, utilă pentru a susține cauza românilor ardeleni. Deși nu peste mult timp se va convinge că „Nu cu argumente filozofice și umanitare vei putea convinge pe tiran, ci cu lancea ca Horea!”.

Iată cum îl descria pe tânărul Avram Iancu, Iosif Sterca-Șuluțiu (confident și colaborator apropiat al acestuia în lupta revoluționară): „ … student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest, cu inima deschisă, sincer și cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – față de alte națiuni și confesiuni, apoi ținea mult la parola cuvântului dat ”.

Încearcă să ocupe o funcție administrativă în Cluj dar cererea i-a fost respinsă, a lucrat apoi doar câteva săptămâni ca practicant la Administrația financiară a Transilvaniei din Sibiu, dar ca fiu de iobag a întâlnit și aici o atmosferă ostilă (dreapta-jos în montajul foto: Statuia lui Iancu din fața Catedralei Ortodoxe din Cluj).

În final, și-a găsit un post de cancelist (stagiar în avocatură) la Curtea de apel a Transilvaniei de la Târgu Mureș unde a și susținut examenul de avocat în martie 1848.

La 15 martie 1848 izbucnea revoluția în Ungaria care urmărea obținerea independenței față de Austria, crearea gărzii naționale, desființarea iobăgiei dar și formarea „Ungariei Mari” prin alipirea Transilvaniei.

Aceasta era situația politică în care conducătorii românilor ardeleni, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu,  Andrei Șaguna, Alexandru Papiu-Ilarian,  Avram Iancu au organizat Adunarea Națională din 15 mai 1848.

Pe un câmp din apropierea Catedralei din Blaj, numit de atunci „Câmpia Libertății” mulțimea a ascultat și salutat cu urale (strigând „Noi vrem să ne unim cu Țara!”) Programul în 16 puncte al revoluției române care prevedea printre altele: recunoașterea națiunii române din Transilvania, formarea gărzii naționale,  desființarea iobăgiei fără despăgubire, școli în limba română și respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria (stânga-jos în montajul foto: Monumentul de pe Câmpia Libertății – o poartă monumentală, având la bază textul „Vrem să ne unim cu Țara”, străjuită de trei statuete feminine din bronz, ce simbolizează cele trei țări române).  

A fost ales un guvern revoluționar cu sediul la Sibiu, numit „Comitetul Național” (din care făcea parte și Iancu), condus de episcopul ortodox Andrei Șaguna și s-au trimis delegații la Curtea de la Viena și la Dieta (parlamentul) Transilvaniei de la Cluj, pentru a susține revendicările românilor.

Fără ține seama de cererea românilor, Dieta de la Cluj dominată de marea nobilime maghiară a votat pe 29 mai 1848 înglobarea Transilvaniei în Ungaria (fără a recunoaște românii ca nație) și totodată a refuzat să aplice desființarea iobăgiei, prevăzută în Programul revoluției ungare.

Aflată într-o situație dificilă, prin noua constituție din aprilie 1848, Austria oferă românilor ceea ce le refuzau maghiarii: garantarea „inviolabilității naționalității și a limbii tuturor popoarelor din monarhie” și egalitatea de drepturi pentru toate națiunile din cadrul imperiului.

Nu este de mirare deci, că la fel ca sârbii și croații (care au luptat activ împotriva guvernului revoluționar maghiar) și românii au ales calea rezistenței armate împotriva alipirii forțate a Transilvaniei la Ungaria și a negării drepturilor lor naționale.

În aceste condiții, Comitetul Național l-a numit pe Iancu, prefect general, adică conducător militar al românilor din Ardeal, însărcinat cu organizarea rezistenței împotriva gărzilor maghiare, ce încercau prin violență să-i facă pe români să-și îndeplinească în continuare obligațiile de iobagi (centru-sus în montajul foto: Avram Iancu, portret realizat de pictorul Barbu Iscovescu în 1849).

Iancu a adoptat modelul armatei Romei antice grupând țărănii (înarmați cu lănci, topoare și foarte puține puști) în legiuni care se adunau în tabere de instrucție numite în epocă „lagăre”. El însuși a comandat în mod direct Legiunea „Auraria Gemina”, care își avea tabăra la Câmpeni.

Deși la începutul anului 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați au rezistat fără a da înapoi în fața atacurilor repetate ale trupelor maghiare, Iancu fiind supranumit, de moții săi și apoi de toți românii ardeleni, „Craiul Munților”.

Refugiat la Constantinopol după înfrângerea revoluției de la 1848 din Muntenia, Nicolae Bălcescu s-a întâlnit în primăvara anului 1849 cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, în încercarea de a mijloci o înțelegere între acesta și Avram Iancu (stânga-sus în montajul foto: Nicolae Bălcescu, portret de Gheorghe Tattarescu).

În scrisoarea pe care Bălcescu i-o aduce la Câmpeni lui Iancu, Kossuth cerea în continuare ca românii să recunoască „unirea” Transilvaniei cu Ungaria și în schimb era de acord doar cu folosirea limbii române în biserici și în școlile primare și îi oferea lui Iancu gradul de general în armata maghiară (dreapta-sus în montajul foto: Lajos Kossuth, într-o gravură de epocă).

Răspunsul lui Iancu a fost totuși unul conciliant: „ … ne exprimăm regretul că în împrejurările actuale nu putem să dezbatem cu frații maghiari restabilirea păcii, fiind situația în care ne găsim foarte critică. … Totuși,  pentru a Vă dovedi sentimentele noastre frățești pe care le nutrim față de națiunea maghiară, am hotărât să rămânem neutrii față de armata ungară în tot timpul acestor lupte, neatacând-o și apărându-ne numai în cazul în care vom fi atacați.”.  În august armata maghiară capitula la Șiria, lângă Arad, în fața trupelor ruse, intrate în Transilvania la cererea austriecilor aflați în dificultate.

După revoluție, cererile românilor privind autonomia Ardealului și drepturile naționale au rămas simple promisiuni neonorate, Transilvania fiind condusă direct prin guvernatori militari austrieci.

Ca un fel de „compensație”, împăratul Franz Iosif i-a oferit lui Avram Iancu decorația „Crucea de aur pentru merite cu coroană”, pe care acesta a refuzat-o dezamăgit  cerând: „să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor”.

Iancu va încerca să obțină pentru moții săi măcar retrocedarea pășunilor și pădurile pierdute în favoarea statului austriac pe vremea iobăgiei dar în 1852 este arestat și încarcerat la Alba Iulia unde este brutalizat de un ofițer austriac, fiind apoi repede eliberat de frica moților.

În testamentul său scria descurajat: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după putere am și lucrat … tocmai acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic.”.

Această umilință publică, adăugată la amărăciunea eșecului de a obține libertate pentru românii, îi provoacă o cădere nervoasă și apoi o depresie adâncă, din care nu își va mai reveni. Încă tânăr la vârsta de 28 ani, se retrage în satul natal și își petrece restul anilor vizitându-și vechii camarazi de luptă, cântând doine din fluier și rătăcind prin satele moților, la fel de iubit și ocrotit de către aceștia. De altfel obișnuia să spună: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort.”.

În dimineața zilei de 10 septembrie a anului 1872, la doar 48 ani, Avram Iancu se stingea din viață în casa brutarului Ioan Stupină din Baia de Criș, unde își găsea câte o dată adăpost.

Condus și jelit pe ultimul drum de o imensă mulțime de moți, a fost înmormântat – așa cum a lăsat cu limbă de moarte, în cimitirul bisericii ortodoxe din Țebea, sub gorunul secular al lui Horea (centru-jos în montajul foto: Mormântul lui Iancu de la Țebea). Se spune că de aici ar fi lansat Horea către moți chemarea la luptă împotriva asupririi nobiliare.

La Țebea se întâlnesc deci simbolic „Rex Daciae” (Regele Daciei, cum a fost numit Horea de ziaristica europeană a vremii) și „Craiul Munților” și totodată răsculații de la 1784 și revoluționari de la 1848 iar jertfa lor de sânge va contribui la rândul ei la câștigarea Dreptății și Unirii pentru toți românii, la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918.