Camil Petrescu – scriitor și filosof

„Eu am un anume plan de realizare a operei mele, începând de acum și până la încheiere, iar planul acesta cuprinde cam următoarele etape: voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că este vremea iluziilor și a versurilor; voi scrie între 25 – 35 de ani teatru, pentru că teatrul cere și o oarecare experiență, și o anumită vibrație nervoasă; voi scrie între 35 – 40 de ani romane, pentru că romanele cer o mai bogată experiență a vieții și o anume maturitate expresivă” sunt cuvintele rostite de Camil Petrescu la vârsta de 24 ani.

Viitorul poet, dramaturg și romancier Camil Petrescu s-a născut pe 22 aprilie 1894, la București.  Nu și-a cunoscut părinții: tatăl, numit tot Camil Petrescu, ar fi murit înainte de nașterea copilului iar mama, Ana Cheler (care l-a încredințat spre creștere încă de la naștere unei doici) ar fi murit la rându-i înainte ca el să fi împlinit trei ani.

A fost crescut de doica Maria și soțul acesteia, subcomisarul de poliție Tudor Popescu, în mahalaua Moșilor. După cum își amintea mai târziu: „Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. … M-am văzut fără rude, fără familie, crescând de capul meu. Mi-am zis atunci: voi studia; și m-am pus pe învățat cu temeinicie și cu îndârjire”.

Învață carte la școala primară din Obor, la 11 ani este admis ca bursier în internatul Colegiului „Sfântul Sava” și urmează apoi secția reală la Liceul „Gheorghe Lazar, unde este coleg cu viitorul critic Tudor Vianu (după absolvire, cei doi vor fi colegi și de facultate).

În timpul studiilor liceale înființează, împreună cu alți colegi, cenaclul literar Cercul nostru în care își citește primele poezii.

Este admis tot cu bursă la „Facultatea de Litere și Filozofie” a Universității din București fiind remarcat, după cum își amintește Tudor Vianu de profesorul de filosofie P.P. Negulescu: „După citirea fiecărei lucrări seminariale, Negulescu întreba  – Ce părere are dl. Camil Petrescu? Dl. Camil Petrescu avea întotdeauna o părere neașteptată, foarte originală, debitată cu precipitare a minții lui rapide.”

La vârsta de 19 ani debutează în ziaristică și publică, cu sprijinul cunoscutului jurnalist N. D. Cocea, diverse articole în revistele conduse de acesta – „Rampa” și „Facla”, precum și în „Cronica” lui Tudor Arghezi.

Datorită constituției fizice firave, este respins inițial de la recrutare dar reușește totuși ca, în paralel cu studiile universitare, să își satisfacă ca voluntar stagiul militar cu termen redus. Nu concepe ca „ … el care a cerut intrarea în război, nu se va mai putea privi, față-n în față, cu conștiința lui și mai ales că nu-i va mai putea  privi în față pe cei care au luptat pe front … ”.

La intrarea României în război cu Austro-Ungaria pentru eliberarea Ardealului luptă în prima linie ca sublocotenent în rezervă, este rănit și ajunge într-un spital militar din Târgoviște, apoi se reîntoarce pe front, luptând cu eroism în bătăliile de la Cașin și Oituz (sus-dreapta în montajul foto: Sublocotenentul Camil Petrescu).

În timpul unui bombardament își pierde auzul la o ureche, este luat prizonier de germani și este deținut, până la sfârșitul Primului Război Mondial, în lagărul de la Sopronyek, în Ungaria.

Această infirmitate îl va marca întreaga viată:  „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. … Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum.“.

Reîntors în București după eliberarea din prizonierat își susține licența în filosofie și funcționează o vreme ca profesor suplinitor la fostul său liceu „Gheorghe Lazăr”: „Eram foarte tânăr, mai tânăr chiar decât unii dintre elevii mei și într-o zi, când părăseam clasa a-VI-a, un elev din altă clasă, venit să împrumute o călimară, m-a întrebat – Bă, a ieșit profesorul? ” (jos-stânga în montajul foto: Camil Petrescu tânăr).

Dornic să se implice în viața culturală a Banatului proaspăt unit cu România, devine profesor de limba română la „Liceul Real” din Timișoara.

În orașul de pe Bega, conduce ca redactor-șef revista „Banatul românesc”, înființează și conduce ziarul „Țara” și editează  revista „Limba română”, al cărui prim număr este redactat pe trei coloane, în română, germană și maghiară.

Și tot aici, tânărul de 25 ani trăiește o frumoasă poveste de iubire care îi inspiră un ciclu de versuri de dragoste de o rară sensibilitate, ce vor fi publicate cu titlul „Un luminiș pentru Kicsikém” (apelativul Kicsikém din maghiară se traduce prin Micuța mea).

Revine în Capitală, participă la ședințele cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu și debutează editorial la 29 ani cu volumul de poezii „Versuri (Ideea. Ciclul morţii)”.

Începuse să scrie versurile din Ciclul morții, după cum mărturisește autorul, „ … deasupra Cașinului, la Cota Ungureanu, sub un umbrar chiar în fața adăpostului care comunica cu tranșeul” iar poeziile intitulate sugestiv – „Versuri pentru ziua de atac”, „Patrula”, „Marș greu”, „Drumul morţii” redau expresiv experiența traumatică a frontului, trăită cu intensitate de poet.

La vârsta de 25 ani, începea cea de-a doua etapă de creație a lui Camil Petrescu, aceea de dramaturg, odată cu definitivarea în 1919 a dramei „Jocul ielelor” (în credința populară, ielele sunt fete frumoase, îmbrăcate în alb dar cu puteri nefaste). Impetuosul gazetar N.D. Cocea i-a servit ca model moral pentru eroul principal al piesei, Gelu Ruscanu director al ziarului „Dreptatea socială”, nevoit să aleagă între idealul său de dreptate absolută și compromisul cu societatea lipsită de demnitate în care trăiește.

În mai puțin de un deceniu vor urma cunoscutele drame ,,Act venețian”, ,,Suflete tari” și ,,Danton”, care urmăresc destinul tragic al unor eroi care se află în căutarea unei imposibile iubiri pure, se iluzionează că pot face să dispară diferențele sociale prin iubire împărtășită sau se sacrifică în încercarea de a-și salva idealul revoluționar.

În schimb prin personajul cu același nume din comedia „Mitica Popescu” care, sub aparența bucureșteanului nepăsător și pus pe glume, ascunde bunătate și integritate morală, autorul a urmărit  „reabilitarea” cunoscutului „Mitică-moftangiul” al lui Caragiale.

La  36 ani  publică, în două volume, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Protagonistul romanului, sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu, trădat de ființa iubită și confruntat cu amenințarea morții pe front, este cel puțin în parte o ipostaza a autorului însuși: „În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război tot volumul II e jurnalul meu de război, fidel în cele mai mici amănunte, împrumutat eroului. Volumul întâi e însă ficțiune …” (jos-dreapta în montajul foto: Scenă din filmul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Sergiu Nicolaescu).

După trei ani, îi apare „Patul lui Procust”, cel de-al doilea roman reprezentativ al lui Camil Petrescu care investighează drama intelectualului ce nu se poate adapta la societatea demagogică și afaceristă, premergătoare Primului Război Mondial.

George Ladima, poet de talent și ziarist idealist, este personajul absent al romanului dar tragica sa existență care îl împinge la sinucidere este dezvăluită prin articolele și scrisorile sale și prin evocarea lui de către cei care i-au fost apropiații sau simpli cunoscuți.

La aproape două decenii de la absolvirea facultății se înscrie pentru un doctorat în filosofie sub conducerea profesorului P.P. Negulescu care își manifestă sincera nedumerire: „Domnule Camil Petrescu, nu înțeleg de ce te întorci la filosofie acum, când ai făcut o carieră excepțională în literatură? Este păcat să nu o continui. I-am răspuns calm: Toată cariera mea literară nu a fost decât o trecere în vederea lucrărilor filosofice.”.

Astfel că în anul 1937  își ia doctoratul „Magna cum laude” în filosofie cu lucrarea intitulată „Modalitatea estetica a teatrului” iar un an mai târziu publică studiul „Husserl – o introducere în filozofia fenomenologică”, sub forma unui capitol din volumul „Istoria filosofiei moderne”.

Pentru ca în următori 5 ani să se concentreze pe aprofundarea unor concepte de matematică superioară pe care le folosește pentru elaborarea unui sistem filosofic original purtând titlul „Doctrina substanței”, lucrare care va fi publicată postum, în anul 1988, la Editura Științifică și Enciclopedică (centru în montajul foto: Camil Petrescu văzut de Marcel Iancu).

Se căsătorește târziu, în aprilie 1947, când împlinise deja 53 ani, cu actrița Eugenia Marian și vor avea împreună doi fii, Aurelian și Octavian (sus-stânga în montajul foto: Scriitorul cu soția și cei doi băieți ai săi).

În anul următor devine membru titular al Academiei Române iar în 1949 piesa sa „Nicolae Bălcescu” are premiera pe scena Teatrului Național din București.

Ultima sa creație este „Un om între oameni”, amplu roman social rămas din păcate neterminat dar apreciat de criticul literar Șerban Cioculescu ca fiind „ … poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice”. Dedicat vieții și activității revoluționarului pașoptist Nicolae Bălcescu, romanul este totodată o frescă istorică a societății Principatelor Române din acele timpuri, bazată pe o vastă documentare.

De fapt, așa cum declara romancierul într-un interviu, tehnica sa literară era una foarte laborioasă: „Fișe, note, „cazier” pentru personaje. Pe urmă câteva corecturi, fiecare cu rostul ei. Una îmi ajută să-mi cimentez episoadele, alta să-mi organizeze fraza, alta slujește la diverse retușări iar ultimele sunt operații de corectură propriu-zise.”.

În ultima parte a vieții, sănătatea îi este afectată de suferințe cardiace severe astfel că, după un al-treilea infarct, Camil Petrescu încetează din viață pe 14 mai 1957 în locuința sa din București, la doar 63 ani.

Tudor Arghezi, pe care Camil Petrescu îl privea ca pe un mentor în jurnalistică, și-a manifestat plastic admirația față de multele valențe ale personalității acestuia: „Nici azi nu se dumiresc prea bine confrații, ce e la urma urmei Camil Petrescu. Când îl cred poet, el e romancier; când au stabilit că e romancier, el e autor de teatru. Nici nu s-au învățat cu el autor, că e matematician. Când încep să se deprindă cu această fază, Camil Petrescu se mărturisește filosof.”.

Iar George Călinescu vorbind nu despre scriitorul ci despre omul Camil Petrescu spunea: ,,Un om cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent și neprihănit totodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, dar și naiv, cu inocențe (și cu talent) de poet … ”.