Ion Creangă – învățător și povestitor fără egal

„Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: Logofete, brânză-n cui, lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări!, puteam să rămân cum era mai bine: Nic-a lui Stefan a Petrei, om de treaba și gospodar în Humulești. … Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe. Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ți mai trebuie! zicea tata, văzând-o așa de ahotnică pentru mine. …  – Așa a fi, n-a fi așa, zise mama, vreau sa-mi fac băiatul popă, ce ai tu?” scria Ion Creangă (venit pe lume la Humulești pe 1 Martie – Mărțișor 1837) în ale sale „Amintiri din copilărie” (stânga-sus/stânga în montajul foto: interior din casa memorială „Ion Creangă” din Humulești).

Până la urmă a fost așa cum și-a dorit Smaranda, apriga și bisericoasa sa mamă: după ce termină „Școala Domnească” din Târgu Neamț, unde figura cu numele Ștefănescu Ion, se înscrie la „Școala de catiheți” – „fabrica de popi” din Fălticeni cu numele schimbat în Creangă Ion, după bunicul din partea mamei David Creangă din Pipirig (doar fiii din familii de preoți puteau urma aceasta școală iar unchiul său Gheorghe Creangă era preot).

Iar la vârsta de 22 ani, imediat după ce absolvă „Seminarul teologic” din Iași, Creangă se căsătorește cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica „Patruzeci de sfinți” din Iași și este hirotonit diacon.

După doar 5 ani de slujire în biserică îi surâde ideea să devină și învățător, astfel că diaconul Ion Creangă se înscrie la „Școala Normală de învățători” de la Trei Ierarhi unde profesorul său, criticul Titu Maiorescu, îi descoperă calități pedagogie deosebite.  La propunerea acestuia, printr-un decret semnat de domnitorul Ioan Cuza, tânărul diacon în vârstă de 27 ani este numit învățător suplinitor la Clasa I a Școlii primare de pe lângă Mănăstirea Trei Ierarhi.

Mare iubitor de copii, Creangă a știut să se apropie de micii săi școlari cu zâmbetul pe buze, cu povești, fabule și ghicitori. Lecțiile sale erau intuitive, cu exemple izvorâte din înțelepciunea populară și  cu mulțime de jocuri ale copilăriei în recreații.

Mulți din foștii săi elevi au devenit oameni de seamă ai țării: scriitorul Jean Bart, istoricul Nicolae Bogdan, pictorul Octav Băncilă sau biologul Emil Racoviță.

De exemplu, Jean Bart își amintea despre învățătorul său că: „Într-o iarnă „ne dam cu săniuța pe lunecușul râpii de la Săricica, trecând ca săgeata prin fața cocioabei lui Creangă. Într-o zi dascălul nostru, care privea din cerdac, și-a aruncat pe umeri o scurtă din blană de vulpe și a ieșit la poartă. Oprind sania din coadă, după ce și-a îndesat pe cap căciula de oaie, a încălecat cât era de mare pe săniuța mea și a pornit la vale, ca să ne învețe pe noi mucoșii cum trebuie să cârnim cu piciorul sania la cotitura.”.

Devotat profesiei didactice publică, împreună cu alți cinci învățători, un abecedar intitulat „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară”, folosit pe întreg teritoriul Regatului România dar și în Transilvania (chiar și Mihail Sadoveanu își amintea că a descoperit tainele scrisului și cititului pe acest abecedar).

Timp de 25 ani, abecedarul a cunoscut 23 ediții ajungând la un tiraj total de peste 500.000 exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri  (dreapta-jos în montajul foto: coperta abecedarului lui Creangă, ediția a-9 a).

Încurajat de acest succes, publică tot în colaborare cu alți colegi:  „Învățătorul copiilor – carte de cetire în clasele primare”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică“ și „Geografia Județului Iași”.

După ce timp de 12 ani a fost diacon la diferite biserici din Iași, Ion Creangă este exclus la vârsta de 35 ani din rândurile clerului „ … pentru că au mers la teatru și apoi la cercetare au cutezat a susține că nu au greșit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc, pentru că au slobozit cu pușca asupra bisericii … și încă ș-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

N-a avut însă nici cel mai mic regret, căci nu a urmat calea bisericească dintr-o chemare interioară ci mai mult la îndemnul mamei sale iar firea sa veselă și rebelă nu se potrivea de loc cu rigorile și canoanele preoțești.

Mai supărător era faptul că e dat afară și din locuința de la Mănăstirea Golia de care beneficiase până atunci, fiind nevoit să cumpere o căsuță cu două odăi în mahalaua Țicău a Iașului, căreia îi spunea „bojdeucă” și unde își întocmește o adevărată gospodărie țărănească ca la Humulești (stânga-sus/dreapta în montajul foto: bojdeuca din Țicău).

La vârsta de 37 ani, pe când era învățător la „Şcoala de băieţi nr. 4” din mahalaua Păcurari a Iașului, Ion Creangă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, pe atunci revizor școlar în județele Iași și Vaslui, între ei legându-se o prietenie pe viață (dreapta-sus în montajul foto: Ion Creangă la 40 ani).

Despre acestă legendară prietenie George Panu (membru de vază la societății literare ,,Junimea”) scria: „ … din cele întîi zile s-a stabilit mare prietenie între Creangă și Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru Creangă. Eminescu avea, cum am spus, o cultură cu totul de carte. … Creangă a trebuit prin urmare să-l captiveze imediat, căci el reprezenta pentru Eminescu chipul românului simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultura modernă.”

Dacă Maiorescu l-a îndrumat spre a deveni învățător, cu ajutorul prietenului Eminescu, Ion Creangă își va descoperi adevărata sa vocație, aceea de povestitor și scriitor al nemuritoarelor sale povești și amintiri din copilărie.

Îi cerea părerea despre tot ce scria cu multă trudă, dar Eminescu refuza să îl îndrepte, zicându-i cu convingere:  „Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fi corectat de nimeni.”

Astfel că, în anul 1875, Eminescu îl conduce la seratele literare ale ,,Junimii” și în același an îi apar, în revista ,,Convorbiri literare“ a societății, poveștile ,,Soacra cu trei nurori“ și ,,Capra cu trei iezi“. Celelalte povești, povestirile și primele trei părți ale Amintirilor vor vedea lumina tiparului în următorii 7 ani de rodnică creație literară  (ultima parte a Amintirilor va apare postum).

Prietenia dintre cei doi mari scriitori s-a consolidat și mai mult după ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar și lipsit de o altă sursă de venit a fost găzduit, aproape o jumătate de an, în modesta bojdeucă din Țicău. Făceau lungi plimbări prin împrejurimile pitorești ale Iașului vorbeau „ce le trecea prin minte” și  găseau timp să își citească unul altuia ceea ce scriau (stânga-jos în montajul foto: „Eminescu și Creangă”, pictură de Octav Băncilă).

Într-un final Eminescu se decide să accepte propunerea lui Maiorescu de a se muta în București pentru a prelua redacția ziarului ,,Timpul” iar Creangă, rămas fără prietenul care îl aprecia mult ca om și îl încuraja mereu ca scriitor, îi scria cu amărăciune neascunsă:  „Bădie Mihai, Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bini pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ș-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.”.

Un mare admirator al lui Ion Creangă, pe care îl considera „înaintașul și învățătorul său” în arta povestirii a fost Mihail Sadoveanu, căruia îi prețuia capacitatea de a zugrăvi cu fidelitate înțelepciunea, încrederea și umorul românului în fața greutăților vieții.

Așa cum remarca și criticul Garabet Ibrăileanu „Creanga este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni”.

Același Sadoveanu, în articolul „Doi mari prietini: Eminescu și Creangă”, avansa o interpretare inedită a acestei prietenii:  „ … Eminescu a avut suprema satisfacție de a fi descoperit un scriitor, într-adevăr, de geniu, deschizîndu-i drumul în literatura română. În prietinia aceasta, sunt încredințat că cel mai fericit a fost Eminescu, căci el a auzit pentru întîia oară Amintirile și poveștile lui Creangă; el a fost încîntat întîi de limba mlădioasă, nuanțată, așa de simplă și de artistică în același timp a marelui scriitor de la Humulești.”