Ștefan Luchian – „Un zugrav” de geniu

„Luchian avea toate darurile marelui artist și, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemență a personalității după care recunoști pe maeștri …”, scria criticul Tudor Vianu despre cel supranumit „pictorul florilor”.

În târgușorul Ștefănești din județul Botoșani, în prima zi din luna februarie a anului 1868 venea pe lume Ștefan, primul născut al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu. Apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, tatăl era pe atunci comandantul Batalionului 3 grăniceri, cantonat chiar în localitate iar mama provenea dintr-o familie cu proprietăți agricole în județul Ialomița.

După ce familia Luchian se mută în mahala Mântuleasa din București, Ștefan învață carte la școala primară din Tabaci iar pentru cursurile gimnaziale și liceale este înscris la Colegiul „Sfântul Sava”.  Rămas orfan de tată încă de la 9 ani, la absolvirea colegiului, adolescentul Ștefan va rezista insistențelor mamei sale de a urma „Școala de infanterie” pentru a deveni ofițer și se va înscrie de unul singur atât la clasa de pictură a „Școlii Naționale de Arte Frumoase”, cât și la clasa de flaut a „Conservatorului”.

Luchian și-a dorit mult să cânte la vioară dar așa cum spunea el însuși: „Mi-erau mîinile prea lungi și m-am apucat de flaut …”.

A avut ca profesori doi pictori consacrați, Theodor Aman și Gheorghe Tătărăscu, dar adevăratul maestru neoficial i-a fost, în toată perioada sa de formare, pictorul Nicolae Grigorescu.

În anii de studii este coleg, se împrietenește și va colabora de-a lungul carierei sale artistice cu Nicolae Vermont și Constantin Artachino.

Va pleca apoi la München unde studiază două semestre la „Academia de arte frumoase” și face copii după opere ale marilor maeștri expuse la Muzeul de Artă bavarez iar în anul următor ajunge la Paris unde se înscrie la „Academia Julian”.

În capitala Franței frecventează mai ales expozițiile și muzeele de artă fiind influențat, în lucrările din acea perioadă, de pictorii impresioniști Manet și Degas, tabloul său „Ultima cursă de toamnă” fiind un exemplu elocvent.

De altfel, Luchian declara: „Nu m-am împăcat niciodată cu școala … Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”.

Din cauza morții mamei sale Ștefan Luchian revine la București, cumpără o casă și își amenajează un atelier iar moștenirea (destul de modestă) îi permite ca timp de câțiva ani să trăiască fără griji materiale. În această perioadă de prosperitate o adăpostește pe verișoara sa primară Paulina împreună cu soțul Ernest Cocea (modest funcționar la CFR) și fetița lor Laura, aflați în nevoie.

Împreună cu prietenii săi, pictorii Vermont și Artachino, Luchian face parte dintre inițiatorii  „Salonului artiștilor independenți”, ca formă de protest față de arta academistă (aservită unor gusturi de salon și ostilă înnoirilor) promovată de „Salonul oficial”.

Expoziția independenților deschisă în 1896, simultan cu cea oficială, într-o clădire învecinată, s-a bucurat de mare succes iar catalogul editat de comitetul de inițiativă (având ca membru de onoare pe Grigorescu) afirma: „Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă iar artiștii nu trebuie să se ridice decât prin conștiința și opera lor … Jos gașca, jos bisericuțele și cercurile de admirație reciprocă!”.

Pentru că nu o duce strălucit cu ce câștigă din pictură este nevoit să se angajeze ca flautist în orchestra Teatrului Național iar mai târziu se asociază cu prietenul Artachino și alți pictori tineri pentru a picta biserici: „Catedrala Sfântul Alexandru ” din Alexandria, „Catedrala Sfântul Nicolae ” din Tulcea și „Biserica Brezoianu ” din București.

Pe vremea când lucra la pictarea Catedralei din Alexandria, a cunoscut-o și a îndrăgit-o pe Cecilia Vasilescu, nepoata primarului din localitate. Cei doi plănuiau chiar să se căsătorească, ceea ce nu s-a mai întâmplat din cauza situației materiale dificile a pictorului și problemelor sale de sănătate.

În anul 1901 este internat, cu simptome grave la Spitalul Pantelimon, în clinica eminentului neurolog Gheorghe Marinescu iar diagnosticul pus de acesta este: „Ataxie locomotrice. Boală a şirei spinării, …. Caracter blând, concentrat, vorbind puțin, fără să aibă aerul că e preocupat de boală, dar în fond profund afectat că nu putea să mânuiască penelul”.

Îngrijit cu multă atenție, după luni de tratament se simte mai bine deși la 33 ani, în deplină putere de creație artistică, Luchian este amenințat în timp cu paralizia și chiar cu pierderea vederii.

La externare, va găsi în familia verișoarei sale Paulina un adevărat cămin, soții Cocea și cei trei copii ai lor îngrijindu-l „ca pe un frate, ca pe un copil, blânzi cu durerile lui, blânzi cu firea lui complicată și dificilă”.

Membri familiei Cocea îi vor deveni modele pentru portrete individuale și de grup, preferata fiind nepoata sa, viitoarea pictoriță Laura Cocea Cornescu (stânga-jos în montajul foto: „Profil (Lorica)”, portretul nepoatei Laura).

Deși apreciat de critica de artă a vremii, Luchian nu a cunoscut multă vreme succesul, creația sa nefiind valorizată de marele public. Astfel la expoziția din 1904 de la Ateneu nu a vândut nici o lucrare iar la expoziția din anul precedent singurul cumpărător a fost Nicolae Grigorescu, care la plecare ar fi spus: „Sunt mulțumit că am un urmaș!”.

Din păcate nici măcar chiria sălii nu a putut să o plătească, fiind nevoit să-și cedeze lucrarea „Vechiul meu atelier”.

Se mută adesea cu locuința, peste tot în București unde familia Cocea găsea o chirie mai avantajoasă: în strada Povernei, în Grozăvești, la bariera Filantropiei sau în strada Romană.

Aceste locuri de la periferie îi inspiră cele mai multe dintre peisajele sale urbane: „Mahalaua Dracului”, „Birt fără mușterii”, „Colț în strada Povernei”, „Casa vecinului”, „Iarna la bariera Filantropia”.

Însoțit de familia Cocea își petrece verile pictând și îngrijându-și totodată sănătatea șubredă la Filipeștii de Pădure, Govora, Brebu, Techirghiol, Moinești.

Ajuns la deplină maturitate artistică, peisajele sale redate în ulei sau în tehnica pastelului sunt adevărate capodopere:   „Fântâna din Brebu”,   „Peisaj cu case de țară”, „Marea Neagră la Tuzla”, „După ploaie”, „Priveliște din Moinești” (dreapta-sus în montajul foto: pastelul „Biserica mănăstirii Brebu”).

În compozițiile sale Luchian va ilustra cu multă înțelegere viața grea și suferințele țăranilor și ale oamenilor sărmani din mahalalele Bucureștiului în lucrări precum: „La împărțitul porumbului”, „Dijma în Moldova”, „Spălătoreasa”, „După muncă, spre casă”.

Iar când a aflat cu groază despre represiunea sălbatică a Răscoalei țărănești de la 1907 revolta sa este mărturisită în câteva lucrări de compoziție intitulate „1907”, „Episod 1907”, „Conac incendiat”, „Sfârșit 1907”.

Se adeveresc prin toate aceste lucrări cuvintele colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești: „ … el este un gânditor, unul dintre acei obsedați de ideea realizării unei alte lumi, un indignat contra actualei stări de lucruri, contra acestei societăți nedrepte și apăsătoare, … un luptător pentru libertate.”.

La Filipeștii de Pădure este impresionat de autoportretul cu pensula în mână al lui Pârvu Mutu, zugravul care a pictat frescele bisericii „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorie a lui Matei Cantacuzino din 1688. Astfel că, la expoziția „Tinerimii Artistice” din anul 1907, Luchian figura cu tabloul intitulat inițial „Autoportret”, în care se înfățișează la rândul lui cu penelul la piept și cu o expresie de senină înțelepciune pe fața-i marcată de suferința bolii care avansa.

În expoziție se adunaseră destule lucrări mai puțin reușite ale altor confrați între ale picturii, și atunci Luchian s-ar fi răzgândit: „Între atâți pictori să fie și un zugrav!”  (stânga-sus în montajul foto: „Un zugrav”, autoportret la 39 ani).

Doi ani mai târziu, țintuit în fotoliu și mai apoi cu penelul legat de încheietura mâinii, pasiunea pentru natură și dragostea sa de viață se concentrează pe redarea cu măiestrie a naturilor moarte cu flori.

Este atras în mod deosebit de frumusețea stranie a anemonelor, flori despre care mitologia greacă spune că ar fi simbolul suferinței, căci ar fi răsărit din sângele lui Adonis pe când acesta agoniza în brațele Afroditei (dreapta-jos/stânga în montajul foto: pictura în ulei „Anemone”).

Printre alte capodopere din această epocă tragică a creației sale se numără: „Albăstrele”, „Bujori și maci”, „Tufănele în ulcică”, „Imortele” (dreapta-jos/dreapta în montajul foto: „Interior cu garoafe”).

După un mare efort creativ și o suferință de martir al artei plastice, Ștefan Luchian se stingea din viață în noaptea de 27-28 iunie 1916 la doar 48 ani, în atelierul de la parterul casei sale din București (cumpărată spre sfârșitul vieții și lăsată moștenire familiei Cocea), fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Nicolae Tonitza, Alexandru Ciucurencu și Nicolae Dărăscu se numără printre discipolii recunoscuți ai lui Luchian, influențați în creația lor de coloristica vie, luminozitatea, simplitatea dar și profunzimea care se degajă din capodoperele maestrului.

Un apropiat al pictorului, criticul și colecționarul de artă Virgil Cioflec, l-a convins pe George Enescu, să-i facă o vizită lui Luchian, care își aștepta sfârșitul imobilizat la pat, și să-i cânte la vioară. Iar Tudor Arghezi a relatat într-un articol vizita compozitorului: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus  – Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu.”.