Ion Luca Caragiale – contemporanul nostru

„Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”, sunt cuvintele prin care Caragiale a mulțumit felicitărilor care i-au fost adresate de cei mai importanți scriitori ai timpului său, cu prilejul aniversării a 60 ani de viață.

Ion Luca Caragiale a văzut lumina zilei pe 30 ianuarie 1852  in satul Haimanale (care azi îi poartă numele) din județul Prahova fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Tatăl era pe atunci secretar al Mănăstirii Mărgineni iar mama provenea dintr-o familie de negustori greci din Brașov.

Face prima clasă primară la școala de pe lângă biserica  „Sfântu Gheorghe” din Ploiești, cu părintele Marinache iar următoarele trei clase la „Școala Domnească” din același oraș, unde îl are învățător pe Basil Drăgoșescu.

Își va aminti cu recunoștință de acest dascăl, venit din Ardeal, care l-a învățat „cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până-n ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am mai avut unde-nvăța”.

I s-a întipărit de asemenea în minte emoția trăită atunci când Domnitorul Ioan Cuza le vizitează sala de clasă cu ocazia deschiderii anului școlar: „Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoția și s-a pornit pe plâns; a plâns toată lumea, și părinți și copii; iar vodă, ținându-se cât putea și ștergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis: – Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă!”.

Absolvă gimnaziul „Sfinții Petru si Pavel” din Ploiești și se pare că urmează un an de liceu în București (dreapta-sus în montajul foto: statuia lui Caragiale din centrul Ploieștiului).

Renunță însă la studiile liceale pentru a frecventa „Conservatorul de Artă Dramatică” unde unchiul său, actorul și dramaturgul Costache Caragiale, preda la clasa de declamație și mimică și îl cunoaște pe Eminescu, pe atunci sufleur in trupa actorului Mihail Pascaly.

Odată cu moartea tatălui său în 1870, tânărul Caragiale este nevoit să renunțe la ideea de a ajunge actor, astfel că la 18 ani devine singurul susținător al mamei și surorii sale mai mici.

Se angajează ca sufleur și copist la Teatrul National din București, epocă pe care o va evoca  în volumul „Din carnetul unui vechi sufleur” (stânga-jos în montajul foto: Caragiale tânăr).

Debutează în gazetărie la 21 ani la revista „Ghimpele” cu texte satirice, sub pseudonimele  „Car” și „Policar” și va colabora ulterior la cele mai bine cotate ziare și reviste ale epocii sale:  „Adevărul”, „Epoca”, „Luceafărul”, „Voința națională”, „Convorbiri literare”.

Este redactor la ziarul „Timpul”, împreună cu Eminescu și Slavici, cei trei mari scriitori plănuind să scrie o gramatică a limbii române pentru uz propriu, Caragiale fiind dator să redacteze Sintaxa.

Editează împreună cu Ion Slavici și George Coșbuc, revista „Vatra” și înființează revista umoristică „Moftul român”, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”, unde vor apare multe din schițele și momentele, scrieri umoristice atât de gustate de cititori.

Marea pasiune a lui Caragiale a fost teatrul, pe care l-a îndrăgit din tinerețe și de care a rămas atașat toată viața, fiind nu doar un dramaturg genial dar și un devotat „om de teatru”.

Astfel că între 27 și 33 ani, pe când era foarte apropiat de societatea literară „Junimea”, publică în revista „Convorbiri literare” și îi sunt reprezentate pe scena Teatrului Național cele mai importante comedii ale sale: „O noapte furtunoasă”, farsa într-un act „Conul Leonida față cu Reacțiunea”, „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului” (dreapta-jos în montajul foto: scenă din piesa „O scrisoare pierdută”, regizată de Liviu Ciulei în 1982).

Iar când ajunge la 38 ani are loc premiera piesei „Năpasta”, singura dramă și singura piesă din dramaturgia sa care și-a găsit inspirația în lumea satului (stânga-sus în montajul foto: Caragiale la maturitate).

În calitate de director al Teatrului Național din București a promovat piese autohtone și actori tineri, a gestionat energic problemele administrative ale instituției și a încercat să impună actorilor o mai mare disciplină profesională. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului și sub presiunea unor campanii de presă, declanșate de forțe politice ostile, s-a văzut nevoit să demisioneze la finalul primei sale stagiuni teatrale.

În anul 1884, Caragiale era funcționar la Regia Monopolurilor, unde o cunoaște pe Maria Constantinescu iar din aceasta legătură se naște Mateiu Caragiale, pe care îl recunoaște și-l va crește în viitoarea sa familie.

Căci 5 ani mai târziu dramaturgul se căsătorea cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly (stânga-centru în montajul foto: Caragiale cu soția). Împreună cu Alexandrina vor avea 4 copii: două fetițe moarte de mici, pe Luca Ion și pe Ecaterina.

Poate și ca urmare a exemplului patern, ambii săi fii vor deveni scriitori. Luca Ion Caragiale moare la doar 28 ani de pneumonie iar cele mai importante scrieri ale sale, romanul „Nevinovățiile viclene” și volumul de versuri „Jocul oglinzilor”, vor apare postum.

În schimb Mateiu a fost un scriitor apreciat (pentru romanul „Craii de Curtea-Veche”) dar și un mare pasionat de genealogie, căutându-și strămoși nobili.

Ca să-l abată de la fanteziile nobiliare, Caragiale obișnuia să-i spună că de fapt se trage din neam de plăcintari cu țeasta teșită din cauza tăvilor purtate pe creștet (adevărul este că bunicul dramaturgului, Ștefan Caraialis, grec originar din Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului fanariot Ioan Caragea, adus de acesta în țară de la Constantinopol).

Multe dialoguri ale personajelor caragialești din volumele „Schițe” și „Momente” se desfășoară în fața unor halbe de bere.  Aflat mereu în căutare de bani, nu e de mirare că autorul va urma exemplul prietenului său, criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea (antreprenor al restaurantului din gara Ploiești) și va deveni la rândul său berar.

Caragiale deschide, in asociație, o berărie în București pe strada Gabroveni, apoi de unul singur „Berăria Academică Bene Bibenti” de pe Șelari și va conduce timp de un an restaurantul din gara Buzău.

Beneficiile au fost însă modeste, după cum sugerează și catrenul pe care epigramistul Cincinat Pavelescu l-a dedicat maestrului:

Iancu Luca Caragiale

Iți dă berea cu măsură

Face și literatură

Însă nu face … parale!

La moartea Ecaterinei Cardini, vară primară a mamei sale și văduvă a italianului Girolamo Cardini, zis Momolo (stabilit în București și îmbogățit  din afaceri imobiliare), Caragiale  primește ca moștenire o sumă însemnată de bani.

Moștenirea „Momuloaiei”, cum îi spunea scriitorul mătușii sale, îi permite lui Caragiale să se stabilească, în primăvara anului 1905, la Berlin împreună cu întreaga sa familie.

În capitala Germanei, duce o viață liniștită și îndestulată dar îi lipsesc discuțiile cu prietenii și confrații în ale scrisului și atmosfera vie a Bucureștilor.

Face vizite dese în țară, participă la serbarea semicentenarului societății „Astra” de la Blaj, unde asistă la zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu și îi vizitează pe studenții români de la Budapesta, care fondaseră societatea culturala „Petru Maior”.

Fiul său Luca Ion își amintește cât de afectat a fost Caragiale atunci când au ajuns la Berlin veștile despre răscoala țărănească de la 1907: „În omul acela, care persiflase veșnic avânturile patriotice, o groaznică suferință a început să clocotească. A stat zile întregi nemișcat, cu capul sprijinit în mâni. Când îi vorbeai, se trezea ca din vis și răspundea întrebărilor cu glas obosit. … Într-o noapte, febril și iritat, a scris broșura – 1907. Din primăvară până-n toamnă”.

Prima parte a pamfletului apare în ziarului vienez „Die Zeit”, sub semnătura „Un patriot român” iar broșura, cu un puternic ecou în țară, a publicat-o la București în 13.000 exemplare.

„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.”, este concluzia la care ajunge patriotul discret care a fost Caragiale.

În zorii zilei de 22 iunie 1912, Ion Luca Caragiale moare subit în locuința sa din Berlin, la doar 60 ani, trupul său neînsuflețit fiind adus în țară și înhumat la cimitirul Bellu.

Opera publicată în volum de Caragiale este adesea descrisă de critica literară ca fiind restrânsă cantitativ, cuprinzând în principal teatru (patru comedii de referință și o dramă) și proză scurtă (nuvele și povestiri precum și momente, schițe și amintiri).

Scriitorul Alexandru Vlahuță declara despre bunul său prieten: „Acest pasionat observator al sufletului omenesc în acțiune, acest gînditor vijelios, pururea în verva, ar fi avut nevoie de un stenograf, și Dumnezeu l-a întovărășit c-un săpător în piatră. … Gîndul celui dintîi nu poate zbura decît foarte repede, dalta celui de-al doilea nu poate ciopli decît foarte încet.”.

Prin urmare, marele dramaturg și-a ocupat locul de clasic al literaturii române, nu prin numărul de volume publicate, ci prin spiritul de observație, realismul, ironia și mai ales prin măiestria stilului său inconfundabil, toate acestea ajutându-l să zugrăvească o imagine veridică a societății românești din vremea sa.

„Lumea lui Caragiale” nu a dispărut însă, doar s-a adaptat: astăzi întâlnim peste tot aceleași personaje imorale și aceiași demagogie și corupție politică, pe care „Nenea Iancu” le-a dezvăluit în urmă cu mai bine de un secol în comediile sale.

Caragiale însuși scria: „Când public, cea mai mică nuvelă sau schiță ușoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm.”.