Ziua drapelului național

Primul decret emis la 26 iunie 1848 de guvernul provizoriu după victoria revoluției din Țara Romanescă stabilea că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”, fiind inscripționat cu deviza „Dreptate, Frăție” sau „DPEПTATE ФPЪЦIE”, așa cum se scria pe atunci cu litere chirilice.

Deoarece primele drapele confecționate aveau culorile dispuse pe orizontală, motivând că „nu s-a înțeles cum trebuiesc făcute stindardele naționale”, peste o lună, decretul nr. 252 din 25 iulie, preciza că steagul are culorile dispuse pe verticală, cu nuanțele „albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”.

Alături de stemă, steagul reprezintă în mod simbolic identitatea și unitatea câștigate de un popor de-a lungul istoriei sale, prin care se afirmă independența politică și autoritatea statului național asupra propriului teritoriu.

Steagul care îi aduna în luptă pe geto-daci, cunoscut sub numele de Draco era un cap de lup din bronz sau argint, cu gura larg deschisă, fixat în vârful unei lănci și prelungit cu un corp de șarpe sau balaur format din șuvițe de pânză. Aerul ce pătrundea în goana cailor prin gura de metal, producea un șuierat puternic ce imita urletul lupilor.

Drapelul unei legiuni romane era din pânză pătrată de culoare roșie, fixată pe o bară transversală și purtată în vârful unei sulițe. Pânză reda cu litere aurii numele legiunii și figura unui animal, ca simbol al acesteia: de exemplu, pe stindardul Legiunii a XIII-a Gemina, staționată în Dacia romană, era brodat un leu.

În Evul Mediu, pe steagurilor domneşti din Ţările Române, erau reprezentate, pe lângă simbolurile statale (stemele tradiționale), scene și inscripții  biblice sau sfinți militari.

Stema Moldovei medievale – capul de bour cu o stea între coarne flancat de o rozetă și o lună nouă, era redată de obicei pe fond roșu în timp ce stema Țării Românești (de obicei pe fond albastru)  reprezenta un vultur cu crucea de aur în cioc, în poziţie de a-şi lua zborul.

Iar stema Principatului Transilvaniei înfățișa pe banda superioară de culoare albastră un vultur negru iar pe banda inferioară galbenă, şapte turnuri roşii.

O primă etapă a afirmării tricolorului românesc ca însemn naţional a fost aceea în care s-a cristalizat utilizarea preferenţială a culorilor roşu, galben şi albastru în cărţile bisericeşti, în ţesăturile și broderiile dar şi în picturile din teritoriile locuite de români.

A urmat apoi prezența acestei opţiuni coloristice în documente oficiale emise de cancelariile domnești, cum sunt de exemplu diplomele de înnobilarea acordate de Minai Viteazul, în anul 1600, unor boieri munteni şi unor nobili transilvăneni.

Existența celor 3 culori naţionale pe un drapel propriu-zis s-a înregistrat abia în vremea revoluţiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.

Alături de vulturul cu crucea în plisc al Țării Românești, steagul lui de luptă reprezenta, pe un fond galben, doi sfinți militari alături de „Sfânta Treime”, culorile dominante din îmbrăcămintea acestora fiind roșu și albastru iar ciucurele steagului era și el tricolor.

Dar consacrarea deplină a tricolorului roşu-galben-albastru ca drapel național al românilor de pretutindeni a venit odată cu revoluţia română de la 1848.

Tricolorul românesc a apărut public pentru prima dată pe 25 februarie 1848 la Paris, atunci când o delegaţie de studenți moldoveni și munteni a mers la primăria Parisului să felicite guvernul provizoriu după proclamarea Republicii în Franţa (sus-stânga în montajul foto: Tricolorul studenților români din Paris 1848, acuarelă de Costache Petrescu).

„Gazeta Transilvaniei” nota cu această ocazie că „junimea studioasă moldo-română din Paris încă-şi desfăşura steagul naţional cu culorile albastru, auriu, roşu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”.

Pe 27 martie 1848 drapelul tricolor a fost arborat la hotelul Petersburg din Iași, acolo unde a fost adoptată Petiția-proclamație cu cererile revoluționarilor moldoveni.

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 15-17 mai 1848, tricolorul a fost purtat de Ioan Pușcariu, numit „stegar național”: „Eu, care purtam steagul cel mare al națiunii m-am suit cu el pe catedră (tribună) de unde se țineau cuvântările, de aici, Bărnuțiu cetind jurământul național, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite și mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni”.

Iar drapelul naţional tricolor, decretat la 26 iunie 1848 de guvernul provizoriu din Țara Românească, a fost sfinţit a doua zi în cadrul unei mari Adunări populare, pe câmpul Filaretului, numit de aici „Câmpia Libertăţii” (jos-stânga în montajul foto: „România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății”, pictură de Constantin Daniel Rosenthal).

După înăbuşirea revoluţiei române de la 1848, ca urmare a intervenţiei trupelor otomane și țariste, s-a revenit la vechile steaguri cu însemnele domnitorilor.

Odată cu realizarea Unirii Moldovei cu Țara Românească, tricolorul național va fi adoptat din nou în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Primul drapel de luptă unic al României, avea benzile de culoare roșu, galben și albastru dispuse orizontal, în centru cu acvila romană încoronată având pe piept un scut ce reunea vulturul Țării Românești și bourul Moldovei, dedesubt cu deviza „Honor et Patria”.

Cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, la 13 septembrie 1863, Domnitorul Unirii înmâna primele drapele de luptă tricolore ale noii armate române, unui număr de 10 unități militare, spunând: „Steagul e România! acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudoarele muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copii voștri.”.

În timpul domniei lui Carol I, începând din 1867, steagul țării va avea benzile de culoare dispuse pe verticală, cu albastru lângă lance iar blazonul (postat pe scutul central al stemei) și deviza „Nihil sine Deo” dispusă sub stemă sunt ale Casei de Hohenzollern-Sigmaringen.

Ca simbol al unității românilor, tricolorul (în versiunea cu benzile de culoare pe orizontală) a fluturat la Chișinău pe 27 martie 1918, la Cernăuți  pe 28 noiembrie și pe 1 decembrie la Alba Iulia, când rând pe rând Basarabia, Bucovina și în sfârșit Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul se uneau cu Regatul României (jos-dreapta în montajul foto: Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1848).

Dacă dispunerea verticală și ordinea culorilor pe drapelul național s-au păstrat neschimbate până în zile noastre, stema a cunoscut mai multe versiuni.

Cele mai drastice schimbări s-au înregistrat în anul 1948 când, ajunși la putere, comuniștii au înlăturat stema regală și au înlocuit-o cu stema Republicii Populare Române și în decembrie 1989, atunci când românii au îndepărtat prin decupare stema Republicii Socialiste România de pe drapele, ca gest simbolic de dezicere față de regimul comunist.

Actuala Stemă a României, adoptată în anul  1992 (sus-dreapta în montajul foto), este constituită din:

• Scutul azuriu pe care este reprezentat vulturul auriu, în cioc cu crucea ortodoxă de aur și în gheare cu un sceptru şi o sabie, ca însemne ale suveranităţii (dreptul românilor de a-și hotărî soarta și de a-și apăra acest drept),
• Blazonul, împărţit în 5 câmpuri, care prezintă simbolurile heraldice ale provinciilor istorice româneşti: Țara Românească – vulturul cu crucea în cioc, Moldova – bourul cu o stea între coarne, Oltenia – un pod galben și un leu de aur, Transilvania – un vultur negru și șapte turnuri crenelate și Dobrogea – doi delfini.

Pentru ca Legea 96 din 1998 să proclame ziua de 26 iunie, ca Ziua drapelului naţional,  comemorând astfel data din anul 1848 la care guvernul revoluționar al Țării Românești a adoptat oficial Tricolorul ca simbol național.

În această zi de sărbătoare, ne dorim la rândul nostru îndeplinirea semnificației romantice pe care revoluționarii pașoptiști au atribuit-o celor trei culori naționale: „Libertate – albastrul cerului, Dreptate – galbenul ogoarelor și Frăție – roșul sângelui.