Ziua Dobrogei

Prin Tratatul de pace de la Berlin din vara anului 1978, ce a urmat războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 s-a recunoscut independența României iar Dobrogea a redevenit pământ românesc după 450 ani de ocupație otomană. Ultimul cuvânt l-a avut însă aliata noastră Rusia care a obținut prin același tratat ca România să îi cedeze sudul Basarabiei (ținuturile Cahul, Ismail și Bolgrad).

La 14 noiembrie 1878 primele unități ale armatei romane, victorioase în luptele de la Plevna, Rahova și Vidin, treceau Dunărea pe la Galați și Brăila și se îndreptau către Babadag, Tulcea, Medgidia și Constanța pentru asigurarea ordinii și legalității.

Iar 137 ani mai târziu, prin Legea nr. 230 din 2015 s-a instituit sărbătorirea oficială a zilei de 14 noiembrie ca Ziua Dobrogei.

„Dintre țările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche țară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latinește, să se închine ca romanii și să-și facă orașe și sate romane.” scria istoricul Vasile Pârvan, cel care a condus cercetări arheologice sistematice în Dobrogea la Ulmetum, Histria, Tomis și Callatis.

Teritoriul actual al Dobrogei fost locuit din timpuri străvechi de triburi trace iar statul dac al lui Burebista a înglobat inclusiv coloniile grecești Tyras (Ucraina), Histria, Tomis, Callatis și Dionysopolis (Balcic) de pe țărmul Mării Negre.

Pentru ca, înainte cu aproape 150 ani de cucerirea în 106 a Daciei de către împăratul Traian, Dobrogea să devină parte a provinciei romane Moesia situată în sudul Dunării, pe teritoriul de azi al Bulgariei și Serbiei.

Ca urmare, în acest ținut geto-dac s-a înregistrat un aflux important de trupe dar și de  populație civilă romană, care a creat condițiile pentru o viață economică intensă și o romanizare accelerată.

Odată cu divizarea imperiului Romei antice în anul 395, Dobrogea intră în componența Imperiului Roman de Răsărit (denumit mai târziu Imperiul Bizantin), cu capitala la Constantinopol.

În jurul anului 700, bulgarii (populație migratoare turcică) conduși de Asparuh au traversat Dunărea și i-au supus pe slavii care se stabiliseră în Moesia cu un secol înainte, pe fondul epuizării puterii bizantine în regiune.

Împăratul bizantin Vasile al II i-a învins decisiv pe bulgari în 1014, țaratul a fost desființat fiind încorporat în Imperiul Bizantin sub numele de thema (provincia) Bulgaria iar Dobrogea a devenit thema Paradunavon („para-Dunavon” are înțelesul de „lângă Dunăre”).

După constituirea celui de-al Doilea Țarat Bulgar în 1185, Dobrogea a devenit pentru un secol un câmp de luptă între bizantini, bulgari și tătarii Hoardei de Aur din Crimeea pentru ca timp de o jumătate de secol despotul Dobrotici (care a dat numele regiunii) și urmașul său să conducă o formațiune statală autonomă. Iar în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea a devenit parte a Țării Românești pentru următorii 30 ani.

În sfârșit, în 1396 turcii cuceresc și transformă al Doilea Țarat Bulgar în provincia otomană Rumelia iar în anul 1418  încheie și cucerirea Dobrogei, smulsă astfel din trupul Țării Românești.

Revenind la ziua istorică de 14 noiembrie 1878, în care România prelua oficial administrarea Dobrogei, Carol I dădea citire la Brăila „Proclamației Domnitorului României către dobrogeni” (tipărită și răspândită apoi prin foi volante în română, turcă, greacă și bulgară): „Locuitori de orice naționalitate și religie, … Voi de acum atârnați de un Stat, unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. … Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legitima pedeapsă.”

Iar „Înaltul ordin de zi” al Domnitorului către Armata României poruncea: „Soldați!  Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! … Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai Statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și la dragostea voastră …”.

Până la unirea sa cu România, Dobrogea era o provincie periferică a Imperiului otoman, sărăcăcioasă, slab dezvoltată economic, puțin populată și foarte diversă etnic.

De exemplu, din lipsă de fonduri, construcția „Monumentului Independenței” ridicat în Tulcea  a trenat timp de 18 ani, din 1879, când domnitorul Carol I a așezat piatra de temelie, până la inaugurarea sa în anul 1897 (stânga în montajul foto: monumentul format dintr-un obelisc flancat de două statui – un dorobanț cu arma pe umăr și un vultur cu aripile deschise).

Pe de altă parte, integrarea  administrativă și politică a Dobrogei în Regatul României a fost una de durată: timp de 7 ani, Dobrogea a fost guvernată printr-o lege organică specială și abia în anul 1912 dobrogenii au putut, pentru prima dată, să voteze la alegerile parlamentare din România.

Dezvoltarea și integrarea economică a Dobrogei s-a realizat și ea în timp.  Într-una din cuvântările sale în Parlamentul României, Carol I arăta că: „Grabnica unire a căilor noastre ferate cu calea ferată Cernavoda – Kustendje (Constanța) este imperios reclamată de interesele noastre politice și comerciale”.

Legarea celor doua maluri ale Dunării prin podul de la Cernavoda, cel mai mare din Europa la acea vreme, inaugurarea portului modern Constanța și extinderea porturilor fluviale Brăila, Tulcea și Sulina au permis intensificarea schimburilor comerciale interne și externe și punerea in valoare a fondului agricol și piscicol dobrogean.

În lipsa unor recensăminte oficiale, statistica din 1850 a agronomului Ion Ionescu de la Brad aprecia că, la un total de peste 100.000 locuitori, populația Dobrogei avea următoarea structură procentuală: 47% musulmani (mai mult de jumătate fiind tătari aduși pentru paza granițelor), 23% români, 14% bulgari, 11% slavi iar restul erau evrei, greci, armeni și germani.

După ce o parte din turcii și tătarii dobrogeni au emigrat în Turcia primarul Constanței raporta, în anul 1913, că în Dobrogea erau 32.4% români, 29.2% musulmani, 19.6% bulgari și 11% lipoveni.

Zbuciumata istorie a Dobrogei nu se sfârșea însă acum.

În octombrie 1912 izbucnește un război între Liga balcanică (alianța dintre Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru) și Turcia, slăbită pe atunci de conflicte interne.

Aliații reușesc să cucerească posesiunile otomane Macedonia și Tracia iar Primul război balcanic se încheie odată cu semnarea, în mai 1913, a Tratatului de pace la Londra.

Al Doilea Război Balcanic a izbucnit în iunie 1913, când Bulgaria, nemulțumită de teritoriile primite, a atacat Serbia și Grecia dar ofensiva bulgară a eșuat.

În acest context, Romania decide să intervină: în luna iulie trupele române pătrund pe teritoriul bulgar și avansează spre Sofia fără să întâmpine o rezistență serioasă iar Bulgaria a cerut armistițiu.

Prin Tratatul de la București din august 1913, Bulgaria a fost forțată să renunțe la o bună parte din teritoriile obținute după Primul război balcanic și să cedeze României Cadrilaterul (un teritoriu de aproape 7.000 km² în care românii erau minoritari), frontiera româno-bulgară devenind linia Turtucaia (la Dunăre)-Balcic (la Marea Neagră).

A fost o înțelegere temporară: 10 luni mai târziu, începea Primul Război Mondial în care trupele germano-bulgare au ocupat Dobrogea din 1916 și până în 1918, an în care Bulgaria a capitulat în luna septembrie iar Germania în noiembrie.

Prin Tratatele de pace de la Paris (1919-1920) era recunoscută unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu Regatul României și se restabilea granița consfințită prin Tratatul de la București din 1913, prin care Bulgaria cedase Cadrilaterul către România.

La nici un an de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe 28 iunie 1940 sub amenințarea invaziei sovietice România cedează Basarabia și Bucovina de Nord către URSS iar pe 30 august 1940, obligată de Germania și Italia, a fost nevoită să accepte Arbitrajul de la Viena și să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei.

În sfârșit sub „patronajul”  lui Hitler, în urma negocierilor directe româno-bulgare, România semna pe 7 septembrie 1940 Tratatul de la Craiova prin care ceda Cadrilaterul (județele Durostor și Caliacra) către Bulgaria.

După Unirea Moldovei cu Muntenia din anul 1859, Unirea Dobrogei cu Regatul României din 1878 a însemnat un pas de mare importanță către Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Iar Dobrogea de azi s-a transformat dintr-un teritoriu de confruntări armate milenare între triburi, populații migratoare, popoare, imperii într-un spațiu de conviețuire și înțelegere între oameni de etnii, credințe și culturi atât de diferite.

Poate că cea mai bună ilustrare a acestei noi realități o reprezintă cele 8 lăcașuri de cult de confesiuni diferite aflate la câteva sute de metri unul de altul în partea veche, peninsulară a Constanței, din apropierea portului: Catedrala ortodoxă „Sf. Mihail și Gavriil”, Moscheea „Carol” (dreapta-sus în montajul foto: Moscheea „Carol” finanțată și construită de statul român în 1910), Geamia „Hunkiar”, Biserica bulgară „Sf. Nicolae” (dreapta-centru în montajul foto: Biserica bulgară),  Basilica catolică „Sf. Anton de Padova”, Biserica greacă „Methamorphosis” (dreapta-jos în montajul foto: Biserica greacă), Sinagoga așkenază și Biserica armenească „Sf. Maria”.