Un vas cu vele sub pavilion belgian, cu lungimea de 32 m, lățimea de 6,5 m și un motor cu aburi de 350 cai putere, numit „Blegica”, pleca din portul Anvers în august 1897 și se îndrepta spre Polul Sud.
Începea astfel prima expediție în Antarctica, care avea ca unic obiectiv efectuarea de cercetări și observații științifice și care s-a încheiat după mai bine de 2 ani. A fost totodată cea dintâi expediție care a petrecut 13 luni pe vasul blocat în banchiza antarctică, din care aproape 3 luni de noapte polară (stânga-jos în montajul foto: Belgica prinsă în banchiză).
Din echipajul de 19 oameni aflat la bord făceau parte, alături de belgieni, exploratorul norvegian Roald Amundsen (viitorul cuceritor al Polului Sud), un medic american, doi geologi și meteorologi polonezi și un biolog român, pe numele său Emil Racoviță.
Emil Racoviță s-a născut la Iași, la 15 noiembrie 1868, fiind al doilea copil al familiei Gheorghe și Eufrosina Racoviță și singurul care a ajuns la maturitate. Tatăl său, descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, a fost magistrat, om politic și membru fondator al societății literare Junimea.
A început școala la Iași, avându-l ca institutor pe Ion Creangă, pe care tatăl său l-a cunoscut la ședințele Junimii, apoi a parcurs anii de liceu la „Institutele Unite”, unde a fost coleg și prieten cu viitorul naturalist și biolog Grigore Antipa.
Aici l-a avut drept profesor, printre alții, pe geologul Grigore Cobălcescu, cel care a jucat un rol decisiv în alegerea drumului pe care elevul său avea să-l urmeze mai târziu (dreapta-jos în montajul foto: Racoviță la 13 ani, licean cu cunună de premiant).
În prezent, pe țărmul Antarcticii, există Insula Cobălcescu, botezată astfel de Racoviță în semn de recunoștință pentru magistrul său din domeniul științelor naturii.
Fiu ascultător, la dorința tatălui, tânărul Racoviță pleacă la Paris în 1886 pentru a urma cursurile Facultății de Drept. Dar imediat după ce și-a luat licența în drept, decis să-și urmeze dorința de a deveni naturalist, s-a înscris la Facultatea de Științe de la Sorbona, unde este remarcat de nu reputat zoolog, profesorul Henri de Lacaze-Duthiers.
După obținerea diplomei de licențiat în științe, Racoviță obține și titlul de doctor după 5 ani de cercetări asupra faunei maritime, la laboratorul oceanologic Arago de pe țărmul Mediteranei, condus de același Lacaze-Duthiers (dreapta-centru în montajul foto: Racoviță în timpul studiilor doctorale).
Cu aceasta, șederea sa în Franța părea să se fi încheiat, căci Racoviță revine în țară pentru a-și satisface stagiul militar. La recomandarea profesorului Lacaze-Duthiers primește însă scrisoarea prin care e invitat să ia parte la expediția din Antarctica și tânărul de 27 ani acceptă cu entuziasm (dreapta-sus în montajul foto: Racoviță în Antarctica).
Întors din expediție cu 1.200 de piese zoologice și 400 de piese botanice, la care se adăugau observațiile sale amănunțite cu privire la formele de viață adaptate la condițiile polare, Racoviță este numit la scurt timp subdirector al laboratorului Arago.
În vara anului 1904, vizitează renumita peșteră Cueva del Drach din Insula Mallorca unde, în apa unui lac subteran, descoperă un răcușor transparent și orb, necunoscut de biologi, pe care îl denumește „Typhlocirolana moraguesi”.
A fost descoperirea care îi va schimba complet cariera de naturalist: renunță definitiv la studiile sale oceanologice și se dedică cercetării animalelor, foarte puțin cunoscute, care trăiesc în peșteri
Împreună cu tânărul medic și naturalist René Jeannel, explorează numeroase peșteri din Munții Pirinei ceea ce îi permite să-și expună ideile inovatoare în lucrarea „Eseu asupra problemelor biospeologice”, apărut în anul 1907.
Eseul este unanim considerat ca act de naștere al unei noi științe interdisciplinare – Biospeologia, care studiază modul în care vietățile se adaptează mediului vitreg din peșteri (în greaca veche spelaion înseamnă peșteră).
În același an, Racoviță și Jeannel redactează și publică revista științifică „Biospeologica” care va grupa în jurul ei 40 de colaboratori, care au reușit, timp de un deceniu, să exploreze aproape 800 de peșteri din Europa și nordul Africii, din care au fost colectate peste 20.000 de animale de cavernă.
Odată cu încheierea Primului Război Mondial, viața sa profesională dar și cea personală cunosc o nouă cotitură radicală: Racoviță acceptă solicitarea lingvistului Sextil Pușcariu de a contribui cu competența și prestigiul său la organizarea Universității Românești din Cluj, după Unirea Transilvaniei cu România în 1918. Este însoțit la Cluj de vechiul său colaborator René Jeannel și de zoologul elvețian Pierre Chappuis.
Iar în anul 1920 savantul își vede visul cu ochii: sub conducerea sa, pe lângă Universitatea din Cluj, se înființează Institutul de Speologie, primul de acest gen din lume.
Deschis către nou și cu un larg orizont cultural și social, Emil Racoviță a avut și alte preocupări, mai apropiate sau mai îndepărtate față de marea sa pasiune pentru disciplina științifică pe care a fondat-o.
Astfel că, adept al filosofiei materialiste, s-a înscris încă din primul an de studenție în Partidul Socialist Francez iar în 1889, a participat ca membru al delegației române la Congresul Internaționalei Socialiste de la Paris, care a proclamat ziua de 1 Mai ca Zi Internațională a Muncii.
Revenit în țară, aderă la Partidul Social-Democrat din România, dar cu trecerea timpului a abandonat cu totul activitatea politică, dedicându-se în întregime preocupărilor sale științifice.
În Primul Război Mondial, timp de 4 ani, Racoviță și-a întrerupt complet toate cercetările, ocupându-se exclusiv de conducerea, cu devotament și competență, a spitalului militar amenajat temporar în laboratorul Arago.
Fiind încă din tinerețe un drumeț pasionat, înființează la Cluj, în anul 1920, „Frăția Munteană”, o asociație turistică în scopul cercetării și cunoașterii Munților Apuseni.
Pentru ca ideea, promovată cu perseverență de Emil Racoviță, de a se organiza o instituție de stat a turismului să se materializeze în anul 1928, când a luat ființă Oficiul Național de Turism (ONT) Carpați.
În sfârșit, a fost prorector și rector al Universității din Cluj iar în anul 1920 devine membru titular al Academiei Române (era membru corespondent încă din 1905) și este ales președinte al Academiei timp de trei mandate consecutive.
În septembrie 1940, România a fost obligată prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei a Transilvania de Nord, unde se găsea și Clujul. Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepția Facultății de Științe, la care preda Racoviță, care și-a găsit adăpost la Timișoara.
Revine la Cluj în anul 1945, cu intenția de a reorganiza Institutul de Speologie dar sănătatea nu i-a permis să ducă la bun sfârșit ce și-a propus: pe 19 noiembrie 1947 Emil Racoviță se stingea din viața, la vârsta de 79 ani.
A fost unul din primii savanți care au avut o abordare ecologistă cu privire la evoluția societății omenești. În urma cu aproape 100 ani, Racoviță scria în lucrarea sa „Evoluția și problemele ei” publicată în 1929: „Echilibrul ecologic actual e astăzi pe cale să dispară … din ce în ce mai repede, căci dezechilibrul provocat de activitatea speciei omenești e prea brusc, prea întins și prea grozav ca să fie stăvilit prin autoreglare”.
Iar atitudinea umanistă a lui Racoviță față de menirea științei se relevă în parafraza sa la celebra cugetare a lui Hamlet, când contempla craniul bufonului Yorick: „A ști sau a nu ști, aceasta e întrebarea! Căci a nu ști înseamnă superstiții, egoism orb, concurență sălbatică, neînțelegere, dușmănie, război. A ști înseamnă pentru omenire: organizare temeinică, activitate rațională, cooperare, solidaritate, evoluție pașnică. A ști înseamnă pentru om: a-ți trăi timpul de a fi cu mulțumire și a aștepta clipa de a nu fi cu seninătate.”.
Este motivul pentru care bustul aflat în fața Institutului de Speologie din Cluj (stânga-sus în montajul foto) îl înfățișează pe Emil Racoviță la bătrânețe, îmbrăcat în celebra sa blană de focă din Antarctica, privind craniul unui urs de peșteră.
Localizarea chiar la intrarea in campusul universitar „Hașdeu” din Cluj, a Institutului de Biospeologie cu bustul celebrului om de știință Emil Racoviță îi obligă involuntar pe studenții in trecerea lor prin fața institutului să se gândească pentru o clipă la importanța lui „a ști” pentru om și pentru cultura omenirii.
Într-adevăr, studenții și în general tinerii sunt cei mai receptivi în „a ști” și cei mai motivați în „a fi” dar pe măsură ce avansează în vârstă unii dintre ei se apropie tot mai mult de „a avea”. Asta se întâmplă și datorită tehnicilor perfide de marketing comercial care le creează dorințe artificiale de consum.
Aducerea in atentie a marelui om de stiinta mi se pare un gest de lauda, mai ales ca memoria lor pare uitata in ultimul timp, impulsul celor in masura sa le pastreze flacara amintirii parandu-mi-se timid si destul de slab.
Ca marinar sunt impresionat, subiectiv evident, de calatoria la Polul Sud; stiu cat de greu a fost o astfel de calatorie ,mai ales cu vele si un motor mic intr-o zona deosebit de capricioasa, cea polara ,unde fiecare om de la bord avea si obligatii cu caracter marinaresc ,asta pentru asigurarea bunei navigatii si a supravietuirii in regiune.
Apoi ca o observatie personala, cred ca prin toata activitatea desfasurata ne-a dovedit si ne-a invatat sa putem trece de la stadiul „de a sti” la cel „de a fi”, completand original si de neegalat filozofia populara, punand astfel o amprenta practic romaneasca si in domeniul esteticii, gandirii si actiunii mondiale.
În timpul expediției navei „Belgica” în Antarctica au murit doi membri ai echipajului: Carl Wiencke, un marinar norvegian care a căzut peste bord și s-a înecat în timpul unei furtuni, înainte ca nava să fie prinsă în gheață și Émile Danco, un ofițer belgian care a murit de insuficiență cardiacă, în timpul iernii polare.
În ce-l privește, Emil Racoviță a fost toată viața un adevărat model și ca savant dar și ca om.
Am citit că în 1990 niște scafandri norvegieni au descoperit rămășițelor navei Belgica la 22 metri adâncime și 200 m de țărm de Harstad. Se scufundase în condiții misterioase in 1940. Niște entuziaști au înființat o societate, au strâns fonduri pentru a reconstitui nava și a crea un muzeu. In 2013, nu era încă finalizat proiectul din cauza birocrației. Destinul navei se cunoaște parțial. In 1905 nava a fost cumpărată de Philippe , duce de Orleans, un playboy aventurier ( care visa să ocupe tronul Franței 🤔, deși Franța era la a treia republică). Se pare că a făcut ceva călătorii cu nava.
Există o expoziție despre expediția navei ” Belgica” la muzeul Antipa și o mini expoziție pe aceasta temă la Muzeul armatei și de istorie militară din Bruxelles.
Vă recomand cartea lui Julian Sancton – Prizonieri în noaptea polară, editura Corint, 2023
Inedite și foarte interesante informațiile despre destinul navei „Belgica” după întoarcerea sa din expediția antarctică.
Cât despre carte de pe site-ul „Cărturești” se scrie: „O poveste excelent scrisă despre aventură, glorie, orgolii, curaj, disperare, moarte, viață și izbăvire. O poveste din care fac parte norvegianul Roald Amundsen și românul Emil Racoviță. O poveste care trebuie citită și păstrată în suflet.”