Bucovina și Marea Unire

Cu toate că revoluțiile de la 1848 din Moldova, Țara Românească și Transilvania au fost înfrânte, ele au avut urmări benefice pe termen lung, pregătind terenul pentru unirea tuturor românilor, mulți dintre ei fiind pe atunci înrobiți de cele trei imperii care își disputau între ele Peninsula Balcanică.

La 1850, Dobrogea (reprezentând cam un sfert din teritoriul istoric al Țării Românești) se afla sub stăpânirea Imperiului Otoman, Transilvania era un principat al Imperiului Austriac, Bucovina (în nordul Moldovei) era ocupată de austrieci iar Basarabia (însemnând aproape jumătate din teritoriul istoric al Moldovei) era încorporată în Imperiul Țarist.

Dobrogea se reunea cu Regatul României la 14 noiembrie 1878, după înfrângerea Imperiului Otoman în Războiul pentru Independență din 1877-1878.

Urmare a destrămării Imperiului Țarist, datorită revoluției bolșevice, sosea timpul ca și Basarabia să se unească cu România, prin hotărârea din 27 martie 1918 a Sfatului Țării.

În sfârșit, odată cu înfrângerea suferită în Primul Război Mondial și destrămarea Imperiului Austro-Ungar, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (stânga-sus în montajul foto: imagine din sala Congresului la 28 noiembrie 1918) hotăra  „ … unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”.

„Țara de Sus” a Moldovei fusese răpită în anul 1774, după înfrângerea Imperiului Otoman în războiul ruso-turc din 1768-1774, atunci când austriecii au cerut și au obținut cedarea Bucovinei, ca o compensație că nu au intervenit în război de partea rușilor.

Imperiul Austriac își asigura astfel un coridor între Transilvania (care făcea parte din imperiu) și noua sa provincie, Galiția (obținută prin împărțirea Poloniei între Austria, Prusia și Rusia).

Bucovina înstrăinată, formată din ținuturile Sucevei și Cernăuților, în jurul cărora s-a închegat principatul Moldovei ca stat, cuprindea în hotarele sale vechea capitală moldavă de la Suceava și mănăstirile Putna, Sucevița și Bogdana din Rădăuți.

Conform primelor statisticii austriece (făcute pe familii pentru a ști numărul contribuabililor) românii reprezentau atunci în Bucovina circa 80% din întreaga populație.

Imediat după ocupare, în Bucovina a fost instituită, timp de 12 ani, o administrație militară care a încurajat stabilirea în Bucovina a unui număr mare de imigranți din provinciile învecinate ale imperiului. Amestecul etnic a fost și mai accentuat în următorii 63 ani, când Bucovina a fost încorporată în Galiția. Abia în anul 1849, la solicitările repetate ale fruntașilor români, Bucovina s-a constituit ca ducat autonom, în cadrul Imperiului Austriac, cu capitala la Cernăuți.

Așa s-a ajuns ca în statisticile oficiale, numărul ucrainenilor să îl egaleze și chiar să îl depășească ușor pe cel al românilor: la recensământul din 1910 (realizat după criteriul limbii vorbite și nu după limba maternă și etnia declarate) sau înregistrat 38,4% vorbitori de ucraineană, 34,4% de română, 21,2% de germană, 4,5% polonezi și 1,3% maghiari.

Pe de altă parte, după introducerea unei noi legi electorale bazată pe vot universal și grupuri naționale (pentru a asigura o reprezentare proporțională a grupurilor etnice), la alegerile din 1911 pentru Dieta din Bucovina din cei 63 deputați, 23 erau români, 17 ucraineni, 10 evrei, 7 germani și 6 polonezi.

În timpul Primului Război Mondial, încă din 1914 teritoriul Bucovinei și mai ales capitala Cernăuți au fost aprig disputate în luptele dintre Austria și Rusia iar în toamna anului 1917 austriecii reocupau Cernăuții și aproape întreaga Bucovină. La sfârșitul războiului însă, Imperiul Austro-Ungar și-a recunoscut înfrângerea pe data de 3 noiembrie 1918, fiind în pragul prăbușirii.

Încă de la 19 octombrie 1918, la Liov în Galiția, o Adunare Națională a ucrainenilor proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest din cadrul Austro-Ungariei, care trebuia să cuprindă estul Galiției, nord-vestul Bucovinei cu orașele Cernăuți, Rădăuți și Siret și regiunea Transcarpatică din nord-estul Ungariei. Iar legiunea ucraineană (o formațiune militară înființată în anul 1914, care a luptat alături de armata austriacă împotriva Rusiei) s-a pus la dispoziția Republicii Populare.

În replică, pe 27 octombrie 1918, la inițiativa juristului Iancu Flondor și a filologului Sextil Pușcariu  a fost convocată, la Cernăuți, Adunarea Națională a românilor din Bucovina care a ales Consiliul Național Român condus de Iancu Flondor și a adoptat o moțiune prin care se cerea unirea tuturor românilor într-un stat național independent.

Cu toate acestea, pe 6 noiembrie 1918, unități din legiunea ucraineană au ocupat  reședința guvernatorului austriac și alte edificii publice din Cernăuți preluând în fapt puterea, în condițiile în care trupele austriece se dezintegrau iar ostașii români din armata austrică care luptaseră pe frontul din Italia nu ajunseseră în Bucovina.

Confruntat cu acestă situație primejdioasă, Iancu Flondor solicită intervenția Armatei Române astfel că pe 11 noiembrie 1918, primii militari români din Divizia 8 intrau în Cernăuți „ … pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință …”, conform proclamației lansată din avion a comandantului diviziei, generalul Iacob Zadik.

Trupele ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un foc de armă, retrăgându-se spre Galiția  unde începuseră lupte grele între polonezi și ucraineni pentru controlul provinciei.

Chiar de a doua zi, Consiliului National Român a constituit guvernul Bucovinei în frunte cu Iancu Flondor (președinte și interimar la justiție) și 11 secretari de stat și a hotărât convocarea Congresul General al Bucovinei, pe data de 28 noiembrie 1918.  Ziua istorică în care cei 74 de delegați români, 7 germani, 6 polonezi și 13 locuitori din 5 sate ucrainene, prezenți în  Sala de marmură a Palatului Mitropolitan din Cernăuți,  au votat în unanimitate Unirea Bucovinei cu Regatul României (stânga-jos în montajul foto: Reședința Mitropoliților Bucovinei azi Universitatea Națională „Iuri Fedkovici” din Cernăuți).

În ziua următoare o delegație formată  din 15 persoane în frunte cu Iancu Flondor s-a deplasat la Iași și a prezentat în mod solemn actul Unirii, regelui Ferdinand și guvernului român (dreapta-sus în montajul foto: omul politic bucovinean Iancu Flondor).

Iar la 10 septembrie 1919, se încheia la Saint-Germain, Tratatul de pace cu Austria prin care, conform articolului 59, „Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra fostului Ducat al Bucovinei …”.

Deși a fost consfințită prin tratate recunoscute internațional, Marea Unire a românilor în hotarele de la 1 Decembrie 1918 a durat doar puțin peste două decenii (dreapta-jos în montajul foto: „Clopotul Unirii” – Monumentul din Suceava al Unirii Bucovinei).

Amenințată cu invazia militară, România a fost forțată să cedeze pe 28 iunie 1940 nordul Bucovinei și Basarabia către Uniunea Sovietică. Bucovina de nord și sudul Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad) au fost imediat încorporate în Republica Sovietică Socialistă (RSS) Ucraineană iar pe teritoriul care a rămas din Basarabia s-a format RSS Moldovenească.

În urma campaniei militare româno-germane din vara anului 1941 teritoriile românești răpite de URSS în iunie 1940 au fost reintegrate în granițele României. După eliberare, nordul Bucovinei și Basarabia reîntregită nu au fost însă alipite statului român (au funcționat timp de 4 ani ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator).

Fiind reocupate de trupele sovietice în august 1944, prin Tratatului de pace de la Paris din 1947, Basarabia și Bucovina de Nord, au fost încorporate oficial în URSS iar RSS Moldovenească a fost reînființată în același hotare din 1940.

În sfârșit, după 50 ani de ocupație sovietică, în condițiile în care începuse destrămarea URSS, pe 27 august 1991 fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească își proclama independența și devenea statul suveran Republica Moldova.

Din păcate, așa cum a decis Stalin în 1940, Bucovina de nord și sudul Basarabiei au rămas încorporate în Ucraina, care se desprinsese la rândul ei din fosta URSS.

Ruptă din trupul Moldovei de austrieci, revenită la Țara Mamă și răpită apoi de ruși, Bucovina istorică a lui Ștefan cel Mare este în zilele noastre divizată: Bucovina de Sud face parte din România (județul Suceava) iar Bucovina de Nord este parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți).

Există însă un subiect bilateral tensionat, cel al politicii ucrainene în legătură cu biserica și școala în limba română, care afectează direct comunitatea românească și limitează în bună măsură drepturilor tuturor minorităților din Ucraina.

Reforma educațională „Noua Școală Ucraineană” prevede reorganizarea rețelei de învățământ și reducerea numărului de licee considerate „academice”: în regiunea Cernăuți, de exemplu, autoritățile intenționează să reducă numărul liceelor cu predare exclusiv în limba română de la aproximativ 20 la doar 4, începând cu 1 septembrie 2027.

Aceasta este o consecință a implementării Legii minorităților naționale din anul 2022, care prevede limitarea învățământului în limbile minoritare la nivel liceal și universitar.

Ambasada Ucrainei la București califică drept „mit”  informația privind reducerea numărului de licee în limba româna,  dar nu face decât să o confirme involuntar:  „Unitățile care nu vor deveni licee academice vor continua să funcționeze ca gimnazii”.

Pe de altă parte, circa 130 de biserici ortodoxe în care slujbele se oficiază în limba română se confruntă cu intervenții din partea autorităților ucrainene pentru a trece la Noua Biserică Ortodoxă a Ucrainei (devenită autocefală, prin separarea de Patriarhia Moscovei).

Preoții și enoriașii români doresc însă afilierea la Patriarhia Română și reclamă că autoritățile ucrainene fac presiuni asupra lor și lansează inclusiv amenințări cu mobilizarea pe frontul războiului dintre Ucraina și Rusia.

Încă din 2024, trei organizații religioase românești au depus o cerere de înregistrare oficială a Asociației „Biserica Ortodoxă Română din Ucraina” fără a primi vreun răspuns.

Iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a adoptat pe 2 iulie 2025 un comunicat prin care constată „cu mâhnire” refuzul „nejustificat și abuziv” al autorităților ucrainene de a recunoaște asociația prin care comunitățile românești ortodoxe din Ucraina pot intra sub jurisdicția Patriarhiei Române.