Mihail Sadoveanu – povestitorul răzeș

„În viață am două principii călăuzitoare: întâi, că trebuie să fiu om și apoi scriitor. Cred în două poezii ale vieții: în poezia scrisului și în poezia muncii. Și mai cred că scriitorul trebuie să fie într-un permanent contact cu viața, cu durerile ei, cu bucuriile, cu înfrângerile ei.”

Este crezul artistic al lui Mihail Sadoveanu, cel care a văzut lumina zilei pe 5 noiembrie 1880 în „Țara de Sus” a Moldovei, la Pașcani, orășel pe malul Siretului din județul Iași.

A fost primul copil al avocatului Alexandru Sadoveanu, cu origini oltenești și al Profirei Ursachi (sus-stânga în montajul foto: portretul mamei scriitorului), fiica de răzeși (țărani liberi, stăpâni ai pământului moștenit din străbuni) din satul Verșeni.

Bunicul din partea tatălui a pribegit din ținutul Gorjului după înfrângerea revoluției din 1821 a lui Tudor Vladimirescu iar bunicul din partea mamei era rotar în Verșeni, la 12 km de Pașcani.

La 7 ani este înscris la școala primară din Pașcani, cu numele de Mihail Ursachi pentru ca la terminarea celor patru clase să primească numele Sadoveanu. Învață să scrie și să citească pe abecedarul lui Creangă, avându-l ca învățător pe Mihai Busuioc, pe care avea să-l evoce cu recunoștință și duioșie în povestirea „Domnu Trandafir”.

Începând din 1892 urmează cursurile gimnaziului „Alecu Donici” din Fălticeni, unde era director Vasile Lovinescu, tatăl viitorului critic Eugen Lovinescu, pe care l-a avut coleg fără ca cei doi să fie prea apropiați unul cu altul.

Pasionat de pescuitul pe bălțile râului Șomuz și de vânătoarea în pădurile din prejma Fălticenilor,  neglijează școala și este nevoit să repete clasa a III-a a gimnaziului.

Totuși, în toamna anului 1897 reușește să intre prin examen la Liceul National din Iași, (care în prezent îi poartă numele), Creangă și Eminescu devin lecturi statornice, alături de mulți alți autori români și străini și începe să publice, sub pseudonim, versuri și proză în reviste din București (sus-centru în montajul foto: tânărul Sadoveanu la 18 ani).

După absolvirea în 1900 a liceului, la îndemnul tatălui său, se înscrie la  Facultatea de Drept din București dar nu frecventează cursurile, fiind atras mai mult de literatură.

Viața agitată a Capitalei și atmosfera gazetărească lipsită de scrupule îl nemulțumesc și în primăvara lui 1901 decide să revină în Moldova, stabilindu-se la Fălticeni.

În vara aceluiași an, la vârsta de 21 ani, se căsătorește cu Ecaterina, sora colegului său Gheorghe Bâlu de la gimnaziul „Alecu Donici”.  Tinerii căsătoriți locuiesc în căsuța veche a Mariei Bâlu, mama soției, din strada Rădășeni a Fălticenilor, în care își găsise adăpost pe vremuri și Ion Creangă, după ce a fost dat afară din gazdă de Pavel Ciubotarul.

Pentru ca în 1902 Sadoveanu să fie încorporat la Regimentul 15 Suceava, fiind avansat la gradul de caporal. Perioada stagiului militar devine sursă de inspirație pentru volumul „Amintirile căprarului Gheorghiţă”.  Iar în același an se naște primul copil al scriitorului, fetița Despina-Lia.

La chemarea poetului St. O. Iosif, în 1903 revine în București (ceva mai târziu își aduce și familia) și se alătură revistei literare „Semănătorul”, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. Anul 1904, numit de Iorga „anul Sadoveanu” va marca un debut publicist fulminant al scriitorului: apar pe rând volumele în proză „Povestiri”, „Șoimii”, „Dureri înăbușite” și „Crâșma lui Moș Precu”.

Mulțumită raportului favorabil al criticului Titu Maiorescu, un an mai târziu, volumul său de  „Povestiri” primește Premiul Academiei Romane.

Reușind rapid consacrarea ca scriitor și doritor de viață patriarhală, Sadoveanu se reîntoarce cu familia în Fălticeni, după doar 3 ani de ședere în Capitală. Cumpără o livadă veche, botezată „Grădina Liniștii”, tot pe strada Rădășeni, ridică o casă trainică și întemeiază o veritabilă gospodărie țărănească (jos-stânga în montajul foto: casa din Fălticeni, construită de Sadoveanu).

Tot acum, începe o colaborare strânsă cu revista „Viața românească” și o prietenie „pe viață” cu Garabet Ibrăileanu, redactorul șef și principalul animator al revistei.

În anul 1910 este numit director al Teatrului Național din Iași, funcție pe care o va îndeplini timp de 9 ani, cu succes și cu o conștiinciozitate exemplară: aproape în fiecare joi pleca la Iași și se întorcea în Fălticeni abia luni.

Până în 1915, Sadoveanu participă la mai multe concentrări și este avansat la gradul de sublocotenent în rezervă pentru ca odată cu intrarea României în Primul Război Mondial să fie încorporat în București la cenzura militară. După retragerea în Moldova i se încredințează direcția ziarului „România”, destinat trupelor combatante.

Contribuie prin articolele și reportajele sale de front la ridicarea moralului unei armate care va lupta cu îndârjire la Mărăști, Mărășești și Oituz, fiind avansat la gradul de căpitan în rezervă.

În 1918 cumpără împreună cu fratele său mai mic Vasile Sadoveanu, „Casa cu turn” din dealul Copoului în marginea Iașului, care îi aparținuse pe vremuri lui Mihail Kogălniceanu și îl adăpostise în timpul războiului pe George Enescu.

Durează aici o adevărată „răzeșie”: recondiționează și extinde clădirea, pune pe rod livada cu ajutorul fratelui care era agronom, cultivă legume, are stupi și crește păsări de rasă.

Asigură astfel un cămin primitor pentru numeroasa sa familie și se ocupă îndeaproape cu educația copiilor: în anul 1920 Ecaterina dădea viață celui de-al unsprezecelea copil al Sadovenilor, mezinul Paul-Mihu.

Dintre aceștia Dimitrie a ajuns un pictor cunoscut iar Profira, ceea care în copilărie îi transcria manuscrisele tatălui, a devenit la rândul ei o apreciată poetă și prozatoare.

În timp ce Paul-Mihu, după 2 ani de studii la Facultatea de Drept din București, a urmat  Școala militară de ofițeri din Câmpulung-Muscel (absolvită cu gradul de sublocotenent) și a căzut eroic în luptele pentru eliberarea Transilvaniei în septembrie 1944.

A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Coroana României” și a lăsat în urmă o singură carte „Ca floarea câmpului”, publicată postum.

„Mi-i sufletul trudit și nu m-aș mîngîia decât dacă aș vedea, în ziua a doua a încetării armelor, lumea părăsind ura … așa cum visai tu” scria Sadoveanu îndurerat de moartea fiului său.

Între cele două războaie mondiale, scriitorului a traversat cea mai fertilă epocă de creație dintr-o activitate literară de peste 60 ani, timp în care a publicat peste 100 volume.

De-a lungul a două decenii au apărut, printre altele, volumele de povestiri „Hanul Ancuței”, „Istorisiri de vânătoare”, „Poveștile de la Bradu-Strâmb” și „Dumbrava minunată”, romanele istorice „Nunta domniței Ruxandra”, „Viața lui Stefan cel Mare” și trilogia „Frații Jderi”, volumele inițierii „Baltagul”, „Creanga de aur” și „Anii de ucenicie”.

În aceiași perioadă Mihail Sadoveanu a înregistrat o prezență activă în viața publică, culturală și politică a țării.  A fost unul din inițiatorii constituirii Societății Scriitorilor Români fiind ales vicepreședinte și mai apoi președinte al Societății.

Este ales membru al Academiei Romane, vorbind în discursul de recepție despre „Poezia Populara” iar mai apoi devine președintele Secției literare a Academiei.

La alegerile din 1931, cu sprijinul lui Nicolae Iorga, Sadoveanu ocupă un loc de senator din partea județului Iași și este desemnat chiar președinte al Senatului României. Fără a fi un politician dornic de putere sau îmbogățire, numirea sa a fost justificată prin statutul de personalitate culturală națională.

În anul 1936 revine la București și se stabilește aici cu familia, întrucât preia direcția ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”. În anul următor cele două publicații sunt suspendate iar datorită opiniilor sale democratice, de respingere a violențelor politice, cărțile îi sunt arse în piețe publice și primește amenințări la adresa sa și a familiei sale.

Mihail Sadoveanu a fost și un pasionat jucător de șah și din inițiativa lui în 1926 a luat ființă Federația Română de Șah, fiindu-i primul ei președinte (jos-dreapta în montajul foto: Sadoveanu jucând șah cu scriitorul Camil Petrescu sub privirile sculptorului Ion Jalea).

Este autorul cărții „Soarele în baltă sau Aventurile șahului”, în care este redată o frumoasă istorie romanțată a jocului de șah.

Și tot el a imaginat un adevărat „Decalog” în versuri pentru cei care asistă la o partidă de șah:  „1. Chibițul să tacă 2. Zgomot să nu facă 3. Liniștit să steie 4. Sfaturi să nu deie 5. Orice plan să-l lese 6. Să nu miște piese 7. Să nu facă glume 8. Să nu ne afume 9. Să nu facă semn 10. Să fie de lemn”.

Afinitatea sa pentru mitologia și ritualurile folclorice și pentru frăția haiducească se manifestă nu doar în opera sa ci și în apropierea lui Sadoveanu de mișcarea masonică.

Aderă în 1927 la loja masonică ieșeană „Dimitrie Cantemir” iar din 1935 este Mare Maestru al „Marii Loji Naționale din România” până în anul 1937, când organizațiile masonice sunt scoase în afara legii de Carol II.

La alegerile din 1946 , Sadoveanu este ales deputat pe lista Blocului Partidelor Democratice iar la prima sesiune este ales președinte al noului Parlament al României.

Publică volumele „Păuna Mică” în 1948 și „Mitrea Cocor” în 1949, aliniate realismului socialist al momentului, scrieri mult sub valoarea talentului său.

Ultimele sale creații: „Nada florilor”, apărută în anul 1951 și romanul istoric „Nicoară Potcoavă”, din 1952 sunt de fapt reluări ale cărții „Împărăția apelor” din 1928 și respectiv a primului său roman „Șoimii” din 1904 (sus-dreapta în montajul foto: scriitorul la bătrânețe).

În anul 1956 suferă un accident vascular care îi afectează vorbirea, sănătatea continuă să i se deterioreze iar la 19 octombrie 1961, inima scriitorului încetează să mai bată, fiind înhumat la Cimitirul Bellu, lângă mormântul lui Eminescu.

La funeralii, Geo Bogza spunea: ,,Drum bun, Măria Ta… Fiindcă în toamna aceasta noi l-am dus la veșnică odihnă pe Ștefan cel Mare al literaturii românești”.