Începutul secolului XX, este martorul apariției unei abordări originale a psihicului, dintr-un punct de vedere diferit atât față de asociaționism, cât și față de psihanaliză. Prin așa numitul comportamentalism se urmărea studierea modului în care evenimentele din mediul exterior influențează acțiunile și comportamentele, atât ale animalelor cât și ale oamenilor.
Printre pionerii comportamentalismului se numără fiziologul rus Ivan Pavlov (1849-1936) care studiind pe animale procesul de digestie, a observat că la administrarea hranei câinii salivau, ceea ce este un act reflex necondiționat.
Dacă în același timp suna și o sonerie, după câteva repetări câinii salivau doar când auzeau soneria, chiar și în absența hranei. Aceasta indica o formă de învățare pe care Pavlov a denumit-o reflex condiționat, considerând sunetul soneriei drept stimulul care anunța și chiar substituia hrana, în declanșarea salivării (în fotografie, Pavlov într-o demonstrație publică a reflexului condiționat).
El considera că la oameni ca și la animale, comportamentul este un răspuns al organismului la stimuli externi, fie prin intermediul reflexelor necondiționate ale speciei, transmise genetic, fie ca un rezultat al experienței acumulate individual, în cazul reflexelor condiționate.
Actul formal de naștere al noii teorii psihologice este considerat însă a fi articolul „Psihologia văzută de un comportamentalist” publicat în 1913 de către psihologul american John Watson (1878-1958). În concepția lui Watson obiectul de studiu al psihologiei nu trebuie să fie analiza conștiinței ci descoperirea legilor pe baza cărora, fiind cunoscuți stimulii externi să fie posibilă predicția și controlul comportamentului uman.
El era de părere că rezultatele obținute în urma experimentelor realizate pe cobai pot reprezenta un model util pentru explicarea comportamentului uman observabil.
Psihologul american Burrhus Skinner (1904–1990) a făcut distincție între comportamentul ca răspuns la un stimul observabil și cel adoptat de individ în absența oricărui stimul exterior, pe care l-a denumit comportament operant. Prin acesta individul urmărește să acționeze asupra mediului natural pentru a obține rezultate care să-i fie favorabile.
Ca urmare a experiențelor de învățare, realizate pe animale de laborator, el a introdus conceptul de condiționare operantă, care înseamnă întărirea sau slăbirea unui anumit comportament, prin prezența sau absența unei recompense.
Skinner considera că inclusiv comportamentul uman poate fi explicat ca o reacție a individului la schimbările din mediu, prin intermediul unui proces de învățare prin întărire.
Edward Tolman (1886-1959) este un alt psiholog comportamentalist american care a tratat însă mai nuanțat relația directă dintre stimulul extern, ca variabilă independentă și răspunsul comportamental, ca variabilă dependentă. El considera că între cele două există o variabilă intermediară de natură motivațională sau emoțională.
În concepția sa, fundamentată pe experiențele de învățare de către cobai a traseelor de ieșire dintr-un labirint, indivizii dezvoltă hărți mentale ale mediului în care trăiesc printr-un proces pe care l-a denumit învățare latentă. Sub acțiunea unui stimul extern, hărțile mentale determină un comportament îndreptat către un scop, care ulterior poate fi consolidat sau descurajat, prin recompensă sau pedeapsă.
Comportamentalismul are un rol important, atât în dezvoltarea unor metode experimentale riguroase de descifrare a modului în care oamenii adoptă diverse comportamente cât și în studierea procesului de învățare.
În schimb păcătuiește prin tendința de a ignora actele psihice conștiente și subconștiente în cercetarea psihologică, ceea ce reduce psihologia la o simplă știință a comportamentului.
Episodul precedent prezintă modalitățile prin care subconștientul poate să influențeze comportamentul uman.
Episodul următor subliniază că atât psihicul cât și comportamentul uman trebuie tratate în mod integrat