Grup.13 Comunități urbane

Despărțirea meșteșugurilor de agricultură consti­tuie cea de a doua mare diviziune socială a muncii: pro­dusele meșteșugărești au început să fie schimbate pe produse agricole și treptat, meseriașii n-au mai pro­dus decât în vederea schimbului. A apărut, cu alte cu­vinte, producția de mărfuri într-o formă rudimentară, în cadrul tribului.

Cu vremea, schimburile dintre tri­buri și din interiorul fiecărui trib intensificându-se, vechiul sistem al trocului (schimbul în natură) a devenit incomod și oamenii au început să adopte anumite etaloane: vite, cereale, bucăți de metal și în cele din urmă moneda.

Schimbul intens pregătește pe-ncetul cea de-a treia mare diviziune socială a muncii: apariția negustorilor, oameni care nu se ocupă de loc cu producția, ci doar cu comerțul.

Dezvoltarea agriculturii împreună cu apariția meșteșugarilor și apoi a negustorilor determină pentru început formarea târgurilor (mici „orașele agricole”) ca loc pentru comercializarea produselor agrare și meșteșugărești și abia mai târziu a centrelor urbane propriu-zise (în fotografie: târg la Buzău în 1869,  acuarela de Amedeo Preziori).

Este explicația pentru care există în zilele noastre denumiri de orașe precum: Târgu Mureș, Târgu Jiu, Târgu Neamț sau Târgu Ocna (principala marfă ce se comercializa aici pe vremuri fiind sarea).

Ceea ce caracterizează însă orașele de pretutindeni este amplasarea lor „în așa fel ca să poată domina o anumită zonă agricolă, pe baza căreia să se hrănească”.

Ecologic vorbind, comunitatea urbană trăiește exclusiv în spații construite (artificiale) fiind dependentă de mediul natural „la mâna a doua”, prin intermediul satelor învecinate de unde se aprovizionează cu produsele agroalimentare:

• în orașul tradițional: atelierele meșteșugarilor și prăvăliile negustorilor erau și spații de locuit (zona de producție coincidea cu cea de locuit)
• în orașul modern, spațiul pentru activități industriale este la periferie, cel destinat activităților comerciale și serviciilor în zonele centrale ale orașului, spațiul de locuit (dispus inițial în zona centrală) se mută mai târziu în zone rezidențiale suburbane iar spațiul de tranzit constă într-o rețea densă de transport a orășenilor între locurile de muncă și cele de reședință

Activitățile economice predominante în orașul tradițional erau meșteșugurile și schimburile comerciale, iar în prezent  orășenii muncesc în industrie, comerț și servicii:

• unitatea economică este firma comercială, fie ea mică, mijlocie sau mare
• relațiile de producție dintre patroni și angajați sunt stabilite prin contracte juridice și au la bază o diviziunea complexă a muncii
• autonomia economică a locuitorilor orașelor este practic nulă, aceștia fiind dependenți de bunurile comercializate și de serviciile furnizate de organizații publice și private

Din punct de vedere social colectivitatea urbană modernă este una densă iar traiul în oraș creează legături umane impersonale și în mod paradoxal distanțare sociala:

• relații de rudenie sunt la un nivel scăzut și se reduc la cele din familia nucleară (părinți și copii), specifică orașului
• relațiile de vecinătate, bazate pe întrajutorare, sunt nesemnificative
• opinia publică este indiferentă și nu reacționează prompt la încălcarea regulilor de comportare în schimb controlul social este ferm prin forțele de ordine publică
• raporturile cu alte colectivități urbane, fiind frecvente, citadinii au o identitate socială puțin conturată (sentimentul apartenenței la comunitatea este mai redus la orășean față de țăran)
• din necesități de studii și pregătire profesională dar mai ales din necesitatea găsirii unui loc de muncă mobilitatea socială a orășenilor este accentuată

La rândul ei, cultura urbană este eterogenă, valorile dominante fiind afectate negativ de:

• orientarea excesivă spre eficiența economică și financiară a orășenilor, care conduce la individualism și egoism
• mediul artificial și neintegrat ecologic în care lucrează și locuiesc citadinii
• mediului social competitiv, fără legături afective doar funcționale, pe care îl formează locuitorii orașelor
• ca urmare, mediul urban modern produce o cultură industrial-comercială și în același timp o „industrie” a culturii

Nou apăruta industrie culturală produce „bunuri de consum” culturale după regulile marketingului comercial și are, printre altele, un obiectiv comun cu industria bunurilor materiale – să neutralizeze conflictele posibile datorate comportamentelor economice și culturale atât de diferite într-o colectivitate urbană mare.

Coborâtă la nivelul legii cererii și ofertei, cultura devine o „marfă distractivă” destinată să-i umple orășeanului timpul și să-i gonească plictiseala de ființă singură în mijlocul mulțimii.

Zonele urbane au ocupat o pondere mică în ansamblul teritoriului românesc. În jurul anului 1830 în Țara Românească și în Moldova numai 6,5% din populație locuia în așezări urbane mici, cele mai multe fiind de fapt târguri iar în anul 1914 doar 16,3% din populație trăia în orașe, La aceeași dată Bucureștiul deținea 17,6% din populația urbană a țării.

De fapt, dezvoltarea urbană în România are loc după primul război mondial. Din 1914 și până în 1948 ponderea populației urbane în totalul populației a crescut de la 16,3%  la 23,4%, spor realizat cu precădere în orașele cu peste 20.000 de locuitori.

În sfârșit, în perioada comunistă, procesul de urbanizare a fost accelerat ca o consecință a politicii de industrializare. Urmare a acestei strategii, populația urbană a ajuns la peste 52% în anul 1989.