Ciprian Porumbescu – „Crai Nou” pe cerul muzicii românești

În tradiția populară „Crai Nou” (luna nouă, în formă de seceră subțire) simbolizează bucuria, speranța și începutul unei noi perioade de fertilitate, asociate cu anotimpul primăverii.  Sunt aceleași sentimente pe care le insuflă creația muzicală romantică, cu puternice influențe folclorice, a lui Ciprian Porumbescu.

Viitorul compozitor a văzut lumina zilei pe 14 octombrie 1853 în satul Șipotele Sucevei din Bucovina, pe atunci parte din Imperiul Austriac, aflat acum în Ucraina, ca fiu al preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Tatăl a fost în tinerețe secretar al gazetei „Bucovina”, publicând de-a lungul vieții poezii, balade, legende și amintiri, în periodice din Bucovina, Iași, Brașov și București iar mama sa Emilia, de origine poloneză, era fiica lui Ștefan Clodniţchi, brigadier silvic în Ilișești.

Ca să poată face școala primară în limba română, în toamna anului 1860, Ciprian este trimis la Ilișești, unde locuiește în casa bunicilor din partea mamei. La școală ia primele lecții de vioară de la învățătorul Simon Mayer.

Notele muzicale le învață, de la vârsta de 6 ani, cu compozitorul de origine armeană Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg (vechiul nume al orașului polonez Liov, în prezent Lviv din Ucraina). Acesta și-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, ca să culeagă cântece populare românești, fiind găzduit de Iraclie Porumbescu, prietenul lui din tinerețe.

Pentru ca în 1863, la vârsta de 10 ani, Ciprian să fie înscris la Gimnaziul superior de la Suceava pe care îl absolvă în anul 1873, după ce repetă un an datorită problemelor de sănătate.

Aici are ocazia să studieze vioara, pianul și armonia și face repetiții și dă audiții muzicale cu o mică orchestră formată din colegii de liceu.

În anul 1865 familia Porumbescu se mută la Stupca, un sat în care majoritatea locuitorilor se refugiaseră din Maramureș din cauza persecuțiilor la care erau supuși de autoritățile maghiare pentru a trece la catolicism.

Sătenii și lăutarii din Stupca sunt cei care îi insuflă micului Ciprian dragostea pentru cântecul popular care îi va inspira întreaga sa creație muzicală (dreapta-jos în montajul foto: Casa memorială „Ciprian Porumbescu” din satul copilăriei care azi îi poartă numele).

Un an mai târziu un lăutar bătrân a venit la ușa preotului ca să-i vândă lui Iraclie o vioară veche: „Cumpără-o, că-i de soi, e scripcă domnească”. Vioara la care Ciprian va cânta de acum toată viața a fost recondiționată de lutierul (constructorul de viori) Martin Richter din Lemberg și s-a dovedit într-adevăr a fi construită în anul 1626 de celebrul lutier italian Nicolò Amati din Cremona.

Cu aportul hotărâtor al lui Mihai Eminescu și Ioan Slavici, Asociația „România Jună” a studenților români de la Viena a organizat în anul 1871 o mare serbare națională la Mănăstirea Putna (care era pe atunci sub ocupație austriacă), pentru a marca 400 ani de la sfințirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare. La serbarea care a avut loc între 14-15 august, de Hramul Mănăstirii Putna (Adormirea Maicii Domnului), au participat români din toate teritoriile românești, ca un simbol al unității naționale.

Pe 15 august, după masa de prânz festivă, pe pajiștea din fața mănăstirii s-a încins o mare horă, la care, alături de orchestra celebrului lăutar al vremii Grigore Vindireu, a cântat la vioara și Ciprian Porumbescu, spunându-i emoționat tatălui său: „Tată, am cântat Daciei întregi”.  Sub impresia emoției trăite atunci compune mai târziu lucrările muzicale „Altarul Mănăstirii Putna”, „După un veac de suferință” și „Tabăra română”.

La terminarea gimnaziului, neavând bani să studieze muzica, Ciprian se înscrie în 1873 la Institutul teologic ortodox din Cernăuți (în prezent în Ucraina) pe care îl urmase cu 25 ani în urmă și tatăl său (stânga-sus în montajul foto: Ciprian, student la Cernăuți).

În anul 1875 se înființează Universitatea din Cernăuți  cu facultăți de teologie, filozofie și drept precum și Societatea studențească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei iar la deschiderea cursurilor studenții români intonează „Imnul Arboroasei” compus de Ciprian Porumbescu. care va fi ales în anul următor președinte al societății.

Absolvă în anul 1877 facultatea de teologie dar nu va fi niciodată preot, marea pasiunea a vieții sale fiind creația muzicală.

În noiembrie 1877, cei cinci membrii ai comitetului director în frunte cu Ciprian Porumbescu sunt arestați și încarcerați de autoritățile austriece sub acuzația de înaltă trădare, pentru că societatea a întreținut legături și a obținut subvenții de la instituții românești din Iași și București.

La procesul din februarie 1878 acuzații, care riscau condamnări de la 1 la 5 ani de temniță grea, sunt în cele din urmă achitați, în schimb Societatea studențească „Arboroasa” este desființată.

Din păcate cele trei luni de iarnă petrecute în închisoarea din Cernăuți, cu celule reci și hrană proastă, l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză pe Ciprian.

Cu toate acestea, în anul 1879 Ciprian reușește în sfârșit să se înscrie la Conservatorul de muzică din Viena unde studiază, cu muzicieni cunoscuți în epocă, teoria muzicii, pianul, dirijatul orchestrei și exercițiile de cor. Ia legătura cu Societatea studențească „România Jună” și formează un cor și o mică orchestră cu studenții vienezi, organizând serate muzicale și literare.

Tot la Viena, Ciprian Porumbescu publică în anul 1880 „Colecțiunea de cântece sociale pentru studenții români” ce cuprindea cântece patriotice, doine, romanțe și cântece populare printre care: „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”, „Cântecul tricolorului – Trei culori”, „Hora”, „Tu, Ileană dintre brazi”, „Frunză verde de piper”.

Demn de remarcat este că muzica actualul imn național al Albaniei, adoptat în 1912 este cea compusă de Ciprian pentru cântecul patriotic „Imnul unirii”  iar versurile și muzica pe care le-a compus pentru „Cântecul tricolorului” au reprezentat Imnul Republicii Socialiste România din 1977 până în decembrie 1989, intitulat chiar „Trei culori” .

În vacanțele petrecute la Stupca, Ciprian o cunoaște pe Berta, bună prietenă a surorii sale Marioara și fiică a pastorului evanghelic de origine germană Traugott Gorgon din Ilişeşti, cei doi tineri îndrăgostindu-se unul de altul (stânga-centru în montajul foto: Berta Gorgon).

Deși nu avea prea multe speranțe, în 1880 Ciprian le adresează în scris părinților Bertei o cerere în căsătorie a fiicei lor. Refuzul, tot în scris, nu a întârziat mult: „Dar altfel nu se poate. E în contra tuturor principiilor noastre. Nu ne putem da copila unui preot ortodox.”.

Mai mult, ca să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, pastorul evanghelic își trimite fiica în Anglia la una dintre surorile soției sale, căsătorită cu un pastor anglican.

Iar în toamna aceluiași an Ciprian va compune celebra sa „Baladă pentru vioară și orchestră”: https://www.youtube.com/watch?v=dYQomzfvwG8 (stânga-jos în montajul foto: fragment din partitura „Baladei”).

În posesia unui atestat de profesor de muzică și atras de atmosfera culturală românească a orașului, Ciprian Porumbescu va accepta în anul 1881 postul de dirijor la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului precum și pe cel de profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Brașov.

La sosirea sa în prosperul oraș transilvan, pe lângă cele 20 de cântece pentru studenții români și cunoscuta sa baladă, Ciprian a compus peste 200 de lucrări, din toate genurile muzicale, dintre care cele mai renumite sunt „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenada”, „Cvintet de coarde cu flaut”, „Priceasna de Paști”, „Odă ostașilor români”, „Joc de nuntă”, „Hora Brașovului”.

Apogeul creației sale muzicale este însă „Crai Nou”, prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu și versurile lui Vasile Alecsandri.

Premiera are loc în seara de 27 februarie 1882, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Brașov (astăzi Colegiul National „Andrei Șaguna”), sub bagheta compozitorului și cu concursul a peste 60 de artiști amatori din „Reuniunea română pentru cântări”. Spectacolul cunoaște un succes fulminant iar cronicile din presă sunt elogioase.  În seara următoare are loc a doua reprezentație, cu un succes și mai mare pentru ca pe 28 martie să fie dată și a treia reprezentație.

Nemulțumit de rândurile următoare din cronica apărută în „Gazeta Transilvaniei”: „Muzica ce a compus-o … ne dovedește că a studiat cu multă diligență operele compozitorilor moderni: Offenbach, Genee, Strauss …” Ciprian publica în aceeași gazetă viziunea asupra creației sale: „Dacă este vorba de vreun componist care l-am studiat și-l studiez și acum cu multă diligență … acesta e însuși poporul nostru român, care stă peste Offenbach, Genee, Strauss etc.”.

Iar tatălui său  îi scria:  „ … mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu?” .

Activitatea intensă cu elevii gimnaziului, corul bisericii și mai ales munca de creație și repetițiile pentru „Crai Nou” dar și clima rece și umedă a Brașovului îi macină însă sănătatea fragilă.

Artiștii de la „Reuniunea pentru cântări” dau un concert în folosul lui, fondurile fiind destinate pentru tratamentului său în Italia astfel că în noiembrie 1882 Ciprian ajungea la un sanatoriu din stațiunea Nervi în apropierea orașului Genova.

Starea de sănătate nu se ameliorează, dorul de plaiurile natale îl măcina și ca urmare în februarie anul următor revine la Stupca.

Aici, după o lungă suferință, și-a aflat sfârșitul pe 6 iunie 1883, înconjurat de tatăl Iraclie, sora Mărioara care l-a îngrijit cu devotament și fratele Ștefan (dreapta-sus în montajul foto: frații Porumbescu – mezinul Ștefan, sora mijlocie Mărioara și Ciprian). Ultimele sale cuvinte au fost: ,,Să nu lăsați muzica mea să moară!”.

Muzica lui Ciprian Porumbescu nu numai că nu a murit dar este tot mai mult cântată în țară și străinătate iar îndemnul său ca sursa de inspirație a creației muzicale să fie cântul popular a fost prețuit de toți marii compozitori români care i-au urmat, în frunte cu George Enescu.

Când vestea morții sale ajungea în Anglia, Berta Gorgon îi scria surorii acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat și am dorit în viață. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc.”.

Mai târziu, Berta a revenit acasă și s-a căsătorit cu farmacistul Alfred von Rossignon din Rădăuți care era un văduv de 52 ani, tată a patru copii, apropiați ca vârsta de ea, dar care corespundea exigențelor religioase  ale familiei sale.