Grup.11 Geneza și evoluția satului românesc

Istoric, prima mare diviziune socială a muncii a fost despărțirea triburilor de agricultori de triburile de păstori, în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului. Iar începutul agriculturii a însemnat totodată începutul civilizației sedentare.

Dacă orientarea vânătorilor și păstorilor este spre exterior, spre plantele și animalele răspândite peste tot, orientarea țăranilor este dimpotrivă spre interior, spre bucata de pământ, mereu aceeași, pe care o cultivă și de la care așteaptă recoltele sal­vatoare. Dacă primii se uită în zare și cultivă  „orizontalitatea”, țăranii privesc spre pământ – de unde vin roadele și spre cer – de unde vin soarele și ploaia, ei cultivând „verticalitatea”. Pentru „prădători” pământul este „sălbatic”, ca și ei, ca și plantele și animalele, pentru „producători” pământul este „cultură”, mai concret agricultură.

Comunitățile sătești gentilice, bazate pe rudenia dintre membrii lor, evoluează către satele tribale în care relațiile de vecinătate au „împins“ pe planul doi „legăturile de sânge“.  Asemenea comunități agrare sunt înregistrate în epoca străveche pe întreg teritoriul Daciei lui Burebista și Decebal precum și în perioada ocupației romane.

Mai târziu, în prima jumătate a Evului Mediu satele românești erau devălmașe.

• Stăpânirea devălmașă a pădurilor, pășunilor, apelor și fânețelor, nu era o proprietate colectivă ci un drept de folosință egală, pentru toate familiile satului.
• Având acces la aceste bunuri naturale, fiecare gospodărie familială putea să își asigure cele necesare traiului , aceasta dispunând de tot ce însemna produsul muncii sale.
• Pământul arabil era împărțit în parcele, atribuite fiecărei familii, prin tragere la sorți iar casa și curtea erau în stăpânire familială.

În satele devălmașe organizarea era una bazată pe obști sătești:

• ca formă de autoconducere, obștea era de fapt o adunare a capilor familiilor, ceva în genul sfatului bătrânilor din comunitățile gentilice
• obștea reprezenta satul în relațiile cu autoritățile din afara comunității sătești
• obștea „judeca” conflictele dintre săteni conform unor „cod” de norme orale numit obiceiului pământului și tot ea repartiza anual fiecărei gospodării pământurile agricole

Satele de țărani liberi și-au menținut mult timp organizarea obștească și stăpânirea devălmașă a pământului deoarece își îndeplineau cu sfințenie obligațiile militare și plăteau dările către domnie.

În următoarea etapă de evoluție a feudalismului românesc obștile sătești se destramă, stăpânirea devălmașă a pământului dispare și apar în schimb marile moșii boierești, ca formă de proprietate feudală iar țăranii liberi devin iobagi legați de pământ.

Cu toate acestea în regiunile subcarpatice satele devălmașe au rezistat până în perioada dintre cele două războaie mondiale, fiind studiate de sociologul Henri Stahl  în  campaniile monografice pe care le-a condus între 1927 și 1938  pe teritoriul României Mari.

Chiar și după 1990, în România s-a manifestat o tendinţă de reînfiinţare a obştilor săteşti de către unele comunităţi rurale din zonele deluroase, cu scopul de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra pădurilor.