Tudor Arghezi – poet, tipograf, bijutier și fermier

La București, în anul 1880, pe data de 21 mai, vedea lumina zilei Ion Theodorescu, fiul lui Nae și al Mariei Theodorescu, familie originară din Târgu Cărbunești, județul Gorj.

Viitorul gazetar și scriitor Ion Theodorescu va semna rând pe rând Ion N. Theodorescu, Ion Theo, Ion Th. Argezzi și în sfârșit Tudor Arghezi, nume păstrat pentru tot restul vieții.

Poetul însuși mărturisește că a adoptat prenumele Tudor al bunicului din partea tatălui, cojocar din Târgu Cărbunești care ar fi trăit 113 ani iar numele provine de la Argesis, denumirea dacică a râului Argeș.

Cursurile primare și secundare le-a făcut la București, apoi a urmat liceul „Sfântul Sava” tot din București, unde se împrietenește cu viitorii scriitori Gala Galaction și N. D. Cocea. Datorită situației precare a familiei este nevoit încă de la vârsta de 11 ani să se întrețină singur dând meditații și să locuiască la internatul liceului.  Din același motiv abandonează cursurile liceale pentru a lucra ca laborant, la o fabrică de zahăr din Chitila, rămânând de atunci cu pasiunea de a-și prepara singur  apă de colonie din frunze de tutun și petale de trandafir.

Pentru ca la vârsta de 19 ani să se călugărească la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, fiind mai apoi hirotonisit diacon și adus la Mitro­polie ca secretar al mitropolitului Iosif Gheorghian (sus-stânga în montajul foto – Arghezi călugăr la Cernica).

În 1905, la vârsta de 25 ani, renunță definitiv la viața monahală, pleacă în Elveția, urmează aici o școală de meserii iar pentru a se întreține muncește ca ceasornicar și bijutier la Fribourg și la Geneva, de unde călătorește în Franța și Italia. În același an, urmare a legăturii amoroase cu profesoara Constanţa Zissu, se năștea fiul său ilegitim Eliazar Lotar Teodorescu. Arghezi își recunoaște băiatul și se ocupă de creșterea și educația lui, dar la 19 ani acesta pleacă pe cont propriu la Paris unde, sub numele de Eli Lotar, devine un fotograf și cineast apreciat în Franța.

După cinci ani de pribegie în străinătate Arghezi revine în țară în 1910 și colaborează cu poezii, articole polemice și cronici teatrale la revista „Facla” a lui Cocea, la „Cronica”, în colaborare cu Galaction, dar și în publicațiile „Viața Românească” și „Rampa”.

Se căsătorește cu bucovineanca Paraschiva Burda (sus-dreapta în montajul foto – Arghezi cu soția) în anul 1916 și vor avea doi copii, Domnica și Iosif, alintați Mitzura și Baruţu.

Acuzat că a publicat articole în ziarul „Gazeta Bucureștilor” în timpul ocupației germane a Capitalei din Primul Război Mondial, în anul 1919 Arghezi a fost judecat și apoi întemnițat la penitenciarul Văcărești împreună cu alți ziariști printre care și Ioan Slavici, fiind cu toții eliberați la intervenția lui Nicolae Iorga, după aproape un an de detenție.

Deși a debutat cu versuri în presă încă de la 16 ani, primul său volum de poezii „Cuvinte potrivite”  apare foarte târziu, în 1927, la vârstă de 47 ani.

Poezia „Testament” din acest volum exprimă convingerile poetului despre menirea literaturii și rolul artistului în societate.

Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi și gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

În 1926  cumpără un teren de aproape 2 hectare la marginea Bucureștiului,  în vecinătatea închisorii Văcărești unde, de-a lungul a 15 ani, își va construi Casa „Mărțișor”, astăzi muzeu memorial (jos în montajul foto – Arghezi la „Mărțișor”).

Aici va planta pomi fructiferi și viță de vie, va crește capre și păsări de curte și se va îndeletnici cu albinăritul. Tot aici își instalează o mică imprimerie și mai apoi obține brevet de tipograf.

Începând din 1928, când editează și imprimă la propria mașină tipografică de la „Mărțișor” revista „Bilete de papagal”, scriitorul impune în literatura română o specie literară nouă – tableta.

Iar gazetarul Arghezi conduce mai multe reviste și ziare cum sunt „Cronica”, „Cuget românesc”, „Națiunea” și colaborează constant cu Radio România încă de la înființarea acestuia, citind la microfon articole, poeme și tablete.

În anul 1929, scriitorul debutează în proză cu volumul „Icoane de lemn” iar doi ani mai târziu îi sunt publicate volumul de versuri „Flori de mucigai” și cel de proză „Poarta Neagră”, ambele legate de perioada de detenție de la Văcărești (sus-centru în montajul foto – autoportretul lui Arghezi, apărut pe foaia de gardă a volumului „Flori de mucigai”, ediția 1931).

Pe de altă parte, Tudor Arghezi manifestă o deosebită atracție față de literatura pentru copii, publicând de-a lungul timpului volume precum „Cartea cu jucării”, „Cântec de adormit Mitzura”, „Mărțișoare”, „Prisaca” și „Zdreanţă”.

La rubrica zilnică „Bilete de papagal” din ziarul „Informația zilei” apare în 1943 virulentul pamflet „Baroane”, adresat ambasadorului Germaniei fasciste la București, Manfred von Killinger. Ziarul e oprit de la vânzare iar Arghezi este arestat și internat în lagărul de deținuți politici de la Târgu-Jiu, de unde va fi eliberat la sfârșitul aceluiași an.

Odată cu instaurarea regimului comunist opera lui Arghezi este contestată iar după apariția în anul 1948 a articolului denigrator „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” cărțile îi sunt retrase din librării, tipografia de la „Mărțișor” este confiscată și i se interzice orice apariție în presă. Va supraviețui timp de 4 ani din vânzarea în piață a produselor obținute în gospodăria proprie.

La inițiativa lui Gheorghiu-Dej, începând din 1952, Arghezi este reabilitat treptat. În anul 1955 a fost ales membru al Academiei Române iar în 1965 Universitatea din Viena îi acordă Premiul Herder. Tot în 1965, la vârsta de 85 ani, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, de către filologul italian Angelo Monteverdi.

Pe 12 iulie 1967, cu gândul la soția sa care decedase în urmă cu un an, poetul scrie ultimele sale versuri, care se află acum expuse la Casa memorială „Mărțișor”:

Mă chemi din depărtare și te ascult

N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult

Două zile mai târziu, pe 14 iulie 1967, Tudor Arghezi trecea în eternitate, fiind înmormântat alături de soție, în grădina casei sale de la Mărțișor. La dorința sa, pe placa mormântului se pot citi cuvintele: „Tudor Arghezi / născut la 21 mai 1880 în București / cu origine pământească din Gorj / Stins și înhumat aici la Mărțișor”.

Cu o viață tumultoasă, o îndelungată carieră artistică și un stil literar inconfundabil, în același timp tradiționalist și modernist, Tudor Arghezi a rămas în literatura română ca un mare poet, gazetar și pamfletar de temut, romancier original și traducător inspirat.