Ioan Slavici – scriitorul pedagog

„Eu m-am simțit viața mea întreagă mai presus de toate dascăl. A le da altora învățături a fost pentru mine totdeauna o mulțumire … Mai ales ca dascăl mi-am câștigat și pânea de toate zilele, și nu-mi aduc aminte să mi se fi-ntâmplat vreodată ca să fiu nemulțumit de-nvăţăturile ce-am dat.” scria Slavici în volumul său de „Amintiri”.

Viitorul scriitor, jurnalist și dascăl Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Șiria din județul Arad și a fost al doilea copil al lui Sava și al Elenei Slavici. Tatăl era cojocar, mama, provenea dintr-o veche familie (întinsă în mai multe sate învecinate, care formau podgoria Aradului) iar sora sa mai mare, Maria, avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.

Urmează clasele primare la școală românească din Șiria, alte cinci clase la liceul maghiar din Arad iar ultimele trei clase la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara.

Susține examenul de bacalaureat în anul 1868, la Satu Mare și, timp de șase săptămâni, revine pe jos în Șiria:  „După-ce mi-am luat diploma de maturitate, a urmat una din cele mai luminoase părți a tinereților mele: am făcut, adecă mergând pe jos, așa numai singur singurel, lungul drum de la Sătmar până acasă. …. Multe am văzut, multe am trăit, multe am gândit și am simțit, multe am învățat în timpul acestei călătorii, și toate au slăbit în mine îndemnul de a intra în școală teologică din Arad.”

Ca urmare, un an mai târziu se înscrie la Facultatea de drept de la Budapesta,  dar este nevoit să-și întrerupă studiile, după doar patru luni, datorită unor probleme de sănătate.

Ulterior profită că urma să fie recrutat în armata austriacă și cere să fie transferat la Facultatea de drept din Viena și ca student își satisface în același timp stagiul militar cu termen redus.

La Viena îl cunoaște și leagă o prietenie pe viață cu  Mihai Eminescu. Împreună vor fi cei mai activi fondatori ai Societății academice „România Jună” a studenților veniți în capitala imperiului din toate provinciile românești. Slavici a fost ales președinte iar Eminescu a devenit secretar și bibliotecar al acestei societăți.

Și tot ei au fost organizatorii principali ai Serbării de la Putna din 1871, organizată cu prilejul împlinirii a 400 ani de sfințirea mânăstirii ctitorită de Ștefan cel Mare.

Manifestarea, cu puternic caracter cultural și patriotic, a reunit peste 3.000 de participanți din toate regiunile locuite de români, alături de personalități precum Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, Iancu Flondor și Ciprian Porumbescu. Cu această ocazie a avut loc Congresului studenților români de pretutindeni care își propunea să adopte acțiuni comune, menite să creeze unitatea culturală a românilor, ca prim pas către unitatea lor politică.

Slavici își amintea că: „Eminescu n-a fost între inițiatorii serbării, dar ideea Congresului de la el a pornit și serbarea nu s-ar fi făcut dacă el n-ar fi stăruit ca ea să se facă cu orice preț, pentru ca Congresul să fie cu putință ”.

Consecvenți acestor convingeri din tinerețe, Slavici împreună cu Eminescu vor deveni mai târziu membri ai „Societății Carpați” (ce urmărea susținerea luptei naționale a românilor din Transilvania) iar Slavici și cu Ioan Russu-Șirianu vor înființa „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.

În anii studenției vieneze, Eminescu îl încurajează pe Slavici să scrie, îi corectează la început textele și îl sprijină să publice în revista „Convorbiri literare” din Iași comedia „Fata de birău”, povestea „Zâna Zorilor” și nuvela „Popa Tanda”.

„Eu cred că Slavici e un scriitor cu viitor. El cugetă drept, are idei originale și va scrie foarte bine când va mânui mai ușor limba românească” îi scria Eminescu lui Iacob Negruzzi, care era redactor al revistei ieșene.

Face un scurt popas la Iași, timp în care locuiește împreună cu Eminescu, participă amândoi la seratele literare ale „Junimii” și  publică mai multe povești în „Convorbiri literare”.

Apoi, la sfârșitul anului 1874 Slavici se stabilește la București, fiind numit de Titu Maiorescu (mentorul societății „Junimea”) secretar al comisiei pentru publicarea documentelor referitoare la istoria românilor, culese de istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi.

În anul următor devine profesor suplinitor la Liceul „Matei Basarab” din București, unde predă limba română și filosofia apoi va preda limba și literatura română la Școala Normală de formare a învățătorilor iar la Azilul „Elena Doamna” din București a fost mai întâi profesor și mai târziu director de studii.

Ioan Slavici și-a început ucenicia de educator încă din ultimele clase ale liceului german din Timișoara, când dădea lecții particulare elevilor din clasele inferioare pentru cazare și masă.

Iar începând din 1894 va fi timp de 14 ani director (numit de Academia Română) al Institutului „Ioan Oteteleșanu” de la Măgurele.

Aici predă limba și literatură română, istorie și geografie, scrie singur sau în colaborare o serie de manuale, publică lucrări pedagogice dar se ocupă și cu grădinăritul pe domeniul institutului (stânga-jos în montajul foto: clădirea Institutului de fete orfane din Măgurele, donată Academiei de politicianul Ioan Oteteleșanu).

După ce Titu Maiorescu preia direcția ziarului „Timpul”, Slavici i-se alătură în redacție și se ocupă cu paginile de literatură și politică externă.

La sfârșitul anului 1877, Eminescu devine la rândul său redactor la „Timpul” unde, la începutul anului următor, îl aduce și pe Caragiale. Se formează astfel o echipă redacțională, unică în istoria jurnalismului românesc prin profesionalismul, clarviziunea și patriotismul ei (dreapta-sus în montajul foto: Slavici în tinerețe).

În volumul  „Novele din popor”, care îi apare în 1881, Slavici include câteva din cele mai reușite povestiri ale sale, inspirate din lumea satului ardelenesc, cum sunt: „Gura satului”, „Budulea Taichii”,  „La crucea din sat” și „Moara cu noroc”, acesta din urmă fiind ecranizată în anul 1955,  în regia lui Victor Iliu.

În 1884 se stabilește la Sibiu, unde fondează și conduce, timp de 12 ani, revista politică și culturală  „Tribuna”, care promova drepturile românilor din Transilvania și milita pentru unitate națională, pe frontispiciul căreia era scris: „Soarele pentru toți românii la București răsare”.

Tot Slavici l-a adus la „Tribuna” pe tânărul George Coșbuc iar în suplimentul literar al revistei a publicat în foileton cunoscuta sa nuvelă „Pădureanca” (ecranizată în anul 1986, în regia lui Nicolae Mărgineanu).

Activitate jurnalistică de la „Tribuna” i-a adus lui Ioan Slavici persecuții și procese de presă din partea autorităților austro-ungare, culminând cu condamnarea sa în 1888 la un an închisoare, pedeapsă pe care o execută la Vác, aproape de Budapesta.

Cu doi ani înainte, Slavici se căsătorise cu Eleonora Tănăsescu, profesoară la Școala de fete din Sibiu, împreună cu care va avea șase copii. Iar pentru a-i fi aproape pe durata detenției soția, deși era însărcinată, a închiriat o odaie mobilată în apropierea închisorii, unde a locuit împreună cu primul lor născut, Titu-Liviu, botezat de criticul Maiorescu (dreapta-centru în montajul foto: Slavici cu soția și al doilea lor copil, Lavinia).

Revenit în București, înființează, împreună cu Caragiale și Coșbuc, revista „Vatra” unde publică romanul „Mara”, apreciat ca cea mai izbutită opera a lui Slavici (filmul „Dincolo de pod”, din 1976 a lui Mircea Veroiu, este adaptarea cinematografică a romanului) iar din 1908 devine director al ziarului „Minerva”.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Slavici a susținut neutralitatea României iar pe timpul ocupației germane a Bucureștiului rămâne cu familia în Capitală și colaborează la ziarul „Gazeta Bucureștilor”.

După înfăptuirea Marii Uniri, la vârsta de 71 ani, este judecat pentru colaboraționism împreună cu alți jurnaliști printre care și Tudor Arghezi și condamnat la 5 ani de închisoare, fiind eliberat după aproape un an de detenție la închisoarea Văcărești (dreapta-jos în montajul foto: Slavici la bătrânețe).

În ultimii ani de viață publică trei volume de memorii, scrise fără intenția de a face literatură: „Închisorile mele”, „Amintiri”, în care zugrăvește portretele realiste ale lui Eminescu, Coșbuc, Caragiale și Maiorescu (deosebit de importante pentru istoria literaturii) și „Lumea prin care am trecut”.

Volumul din urmă este o lucrare cu caracter autobiografic, care evocă viața satului natal, anii formării școlare și ai studenției vieneze și oferă o imagine vie a Transilvaniei aflate sub stăpânire austriacă și a luptei românilor pentru drepturi naționale.

Înaintat în vârstă și bolnav, Slavici se retrage la fiica sa Lavinia care trăia la Panciu, într-un ținut de podgorii care îi amintea de Șiria natală (stânga-sus în montajul foto: mobilierul din camera de lucru a lui Slavici, expus la Casa memorială din Șiria).

Aici se stinge din viață la 77 ani, în data de 17 august 1925, fiind înmormântat, conform dorinței sale, la schitul Brazi-Panciu în județul Vrancea.

Nuvelist și romancier de excepție, Ioan Slavici se alătura prin opera sa marilor săi prieteni și clasici ai literaturii române – Eminescu, Caragiale și Creangă, confirmând astfel ceea ce remarca  lingvistul Alexandru Philippide: „Slavici, cu toate stângăciile și cu tot stilul lui neîndemânatic, are o curată și aspră limbă românească. O limbă poate cam necioplită, colțuroasă și dură, dar lipsită de neologisme și perfect armonizată cu personajele lui și cu lumea pe care el o evocă”.