Liviu Rebreanu – romancierul fără egal

„A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București.” scria Rebreanu, creatorul romanului românesc modern, în momentul în care se hotăra să devină scriitor în limba română.

Viitorul romancier s-a născut pe 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, județul Bistrița-Năsăud fiind primul dintre cei 14 copii (doar nouă ajungând la maturitate) ai familiei Vasile și Ludovica Rebreanu. Urmează școala primară în comuna Maieru unde tatăl său era învățător, continuă studiile în limba română timp de 2 ani la Gimnaziul Superior din Năsăud, (actualmente Colegiul „George Coșbuc”) iar în anul 1897 se transferă la Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național „Liviu Rebreanu”), unde urmează încă 3 clase, în limbile maghiară și germană.

S-a simțit atras de medicină, dar lipsurile materiale ale numeroasei sale familii l-au forțat pe Rebreanu să urmeze, timp de 3 ani, Școala Superioară de Honvezi din Sopron, în nord-vestul Ungariei, aproape de granița cu Austria iar pentru alți 3 ani este bursier al Academiei Militare din Budapesta. După cum își amintește într-un interviu, începe acum să scrie piese de teatru, schițe și nuvele: „Operele dramatice le cream în nemțește, iar proza cu contese și prinți în ungurește”.

La absolvire este repartizat ca sublocotenent la Regimentul de honvezi din Gyula, dar după mai puțin de 2 ani demisionează din armata austro-ungară, neadaptându-se rigorilor  serviciului militar.

La Gyula scrie în limba maghiară un ciclu de povestiri satirice cu caracter anti-cazon, întitulat „Szamárlétra” (Scara măgarilor), rămas nepublicat.

Fostul ofițer din armata austro-ungară Rebrán Oliver se stabilește în Prislop (la 5 km de Năsăud), tatăl fiind acum învățător la școala din sat și lucrează ca ajutor de notar și funcționar la primărie în satele învecinate (dreapta-jos în montajul foto: Casa părintească din Prislop).  „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea”, se confesa mai târziu scriitorul.

Tot aici citește cărți românești, urmărind îmbogățirea vocabularului și șlefuirea limbii literare iar în anul 1908 debutează în presa de limbă română la Sibiu unde, în revista „Luceafărul” condusă de Octavian Goga, îi apare nuvela „Codrea”.

Un an mai târziu se stabilește la București, trecând munții pe la „vama cucului” (nume popular dat trecerii clandestine, cu ajutorul localnicilor, a graniței dintre Ardealul aflat sub stăpânire austriacă și Regatul României, pe căi ascunse, prin păduri și adesea noaptea).

Tratatul secret încheiat de Carol I cu Austro-Ungaria obliga guvernul de la București să suprime manifestările „anti-austriece” (unioniste) inclusiv prin expulzarea românilor ardeleni stabiliți „ilegal” în Regatul României.

Ca urmare, la solicitarea autorităților austrice, Rebreanu este arestat la începutul anului 1910 și plasat temporar în închisoarea Văcărești, de unde e transferat la închisoarea din Gyula.

Este eliberat după șase luni de temniță și în același an se reîntoarce în București iar la despărțire tatăl său, care fusese coleg cu George Coșbuc la Gimnaziul din Năsăud, îi spune: „Liviuț, să-ți ajute bunul Dumnezeu să ajungi cât Coșbuc de mare”.

Colaborează cu reportaje și nuvele la mai multe publicații din Capitală precum „Ordinea” și „Convorbiri critice” dar este din ce în ce mai mult atras de teatru. Editează împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul revista „Scena”, traduce piese din limba germană și pleacă ca secretar literar la Teatrul National din Craiova, unde era director Emil Gârleanu.

La Craiova o va cunoaște și se va îndrăgosti de actrița Ștefania (Fany) Rădulescu, cu care se căsătorește în 1912, adoptând-o totodată și pe fetița ei de trei ani, Florica (Puia) Rebreanu, ce provenea dintr-o legătura anterioară (stânga-jos în montajul foto: Ștefania, soția scriitorului).

A publicat inclusiv opere dramatice, cele mai cunoscute fiind „Cadrilul”, „Plicul” și „Apostolii” și a fost în două rânduri director al Teatrului National din București (1928-1930) și (1940-1944).

Odată cu intrarea României în război cu Austro-Ungaria în 1916 și cu începerea luptelor pentru eliberarea Ardealului, Rebreanu solicită să fie primit ca voluntar în armata română dar cererea nu i-a fost aprobată. După intrarea trupelor germano-austriece în București este arestat și anchetat de autoritățile de ocupație: avea cetățenie austro-ungară și fiind ofițer în rezervă al armatei austriece era considerat dezertor (va deveni automat cetățean român abia după Marea Unire din anul 1918).  Reușește să evadeze și să treacă în Moldova, unde se refugiaseră autoritățile române, stabilindu-se la Iași.

Fratele său, Emil Rebreanu, la rândul lui ofițer în armata austro-ungară, a luptat în Primul Război Mondial încă din anul 1914, mai întâi împotriva rușilor pe frontul din Galiția iar apoi pe frontul din Italia. Transferat pe frontul din Ardeal este prins în timp ce încerca să treacă în sectorul ocupat de trupele române, fiind executat prin spânzurare în mai 1917, sub acuzația de dezertare și spionaj.

Emil îi scria surorii sale mai mari: „Rănile mi s-or vindecat, dar ce-s astea pe lângă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și nu voi fi liniștit până durează acest război și cât mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî… pe Liviu”.

Liviu Rebreanu va afla de moartea fratelui, abia în 1919 iar în vara aceluiași an va călători în Transilvania, documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil.

Pornind de la drama fratelui său, prins între datoria militară și conștiința națională, Rebreanu publică în 1922 volumul „Pădurea spânzuraților”, apreciat ca primul roman de analiză psihologică din literatura română, premiat de Societatea Scriitorilor Români.

Cu doar doi ani înainte Rebreanu publicase prima capodoperă din creația sa și primul roman realist din proza română intitulat „Ion”, cu subtitlul „Blestemul pământului, blestemul iubirii”, premiat de Academia Română și retipărit de opt ori în timpul vieții scriitorului.

Așa cum mărturisea autorul, după trei decenii, romanul își are originea într-o scenă văzută în satul Prislop într-o zi de primăvară: „Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observație”.

Rebreanu și-a propus ca după descrierea veridică a satului ardelean să urmeze zugrăvirea vieții țăranilor din Regat și apoi a celor din Basarabia.

Astfel că, după o lungă documentare, scriitorul publică, în 1932, romanul „Răscoala”, închinat revoltei țărănești de la 1907 („eroul” fiind în acest caz unul colectiv – masa, puțin diferențiată, a țăranilor răsculați). Din păcate ultimul volum dedicat vieții țăranilor din Basarabia a rămas neterminat.

Iar discursul de recepție din 1940, la primirea în Academia Română (stânga-sus în montajul foto: Rebreanu în ținută de academician) îl intitulează „Laudă țăranului român”:  „Țăranul n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea, țăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului național. … Limba românească e o limbă țărănească. Precum și-a păstrat limba, tot astfel a păstrat și a modelat țăranul român, după chipul și asemănarea lui, credința în Dumnezeu.”

În aceiași perioadă de fertilă creație literară, Rebreanu publică în 1927 romanul psihologic „Ciuleandra” (ce valorifică proiectul nuvelei „Nebunul”), axat pe drama interioară a personajului principal, descendent al unei vechi familii boierești, care își ucide tânăra soție cu origine țărănească. Motivul artistic obsedant al povestirii îl constituie dansul popular (ce dă numele volumului), care pornește lent ca o horă simbolizând cultul soarelui și devine un vârtej tot mai iute, ca formă de eliberare psihică a dansatorilor.

Doi ani mai târziu apare singurul său roman istoric „Crăișorul” (precedat în 1919 de scrierea documentară „Răscoala moților”), în care evocă revolta iobagilor români din Transilvania, din anul 1784, condusă de Horia, Cloșca și Crișan. Așa cum scria autorul: „Noi, ardelenii, în lunga noastră viață despărțită, n-am cunoscut decât doi eroi naționali: pe Horia – Crăișorul și pe Avram Iancu – Craiul Munților”.

Pentru ca în anul 1938 să apară romanul social „Gorila”, care are drept subiect principal corupția politică, presa de scandal și ascensiunea extremismului din perioada interbelică, ce prefigurează criza care va împinge România în al Doilea Război Mondial.

Cumpără  o casă la Valea Mare lângă Pitești (dreapta-sus în montajul foto: Casa memorială din Valea Mare), unde se retrage pentru a scrie multe din volumele sale. Despre acest loc soția sa își amintea: „Via de la Valea Mare, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simțit cu adevărat fericit… De când și-a cumpărat casa, toate verile până după cules și le petrecea acolo, iar în perioada creației, indiferent de anotimp, șederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”.

Scrisul a fost pentru Liviu Rebreanu o trudnică creație nocturnă: „Tatăl meu fuma foarte mult, peste cinci pachete de țigări pe zi și consuma 14-15 cafele. Scria numai noaptea. Ziua nu scria nimic, niciodată. Programul de lucru începea seara, de la ora 8-9 până dimineața. Erau dimineți când coala de hârtie era albă. Stătea o noapte întreagă la birou, cafea, țigară, nu scria nimic. În schimb, erau dimineți când erau scrise 14-20 de coli, după cum avea inspirație”, povestea fiica sa adoptivă Puia Rebreanu.

Retras la Valea Mare, în iunie 1944, Liviu Rebreanu scria în jurnalul său (cu însemnări începând încă din 1927): „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

Încetează din viață pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 ani, fiind înmormântat în cimitirul din Valea Mare (pe fondul luptelor Armatei Române cu trupele germane după întoarcerea armelor din 23 august) iar după câteva luni este reînhumat în Cimitirul Bellu din Capitală.

Referind-se la personalitatea artistică a strălucitului prozator ardelean, criticul George Călinescu remarca: „Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române moderne, Rebreanu este romancierul ei.”.