George Enescu, între pasiunea pentru muzică și dragostea neîmpărtășită

Dacă vorbim doar despre destinul său artistic, se poate spune că cel care va deveni peste ani un geniu al muzicii a fost un „copil norocos”.

Născut pe 19 august 1881 în satul Liveni din judeţul Botoşani, George Enescu (stânga-sus în montajul foto: tânărul Enescu la 19 ani) a fost al optulea copil al învățătorului Costache Enescu și al soției sale Maria (fiica preotului Cosmovici) și singurul care n-a murit în copilărie. Nu e de mirare că părinții, dar mai ales mama sa, l-au ocrotit cu o grijă aproape obsesivă, hotărând că trebuie să învețe carte acasă și nu la școala din sat (la 4 ani micul George știa deja să citească, să scrie, să facă adunări și scăderi).

Pe de altă parte, tatăl său cânta la vioară, dirijase coruri la școlile pe unde trecuse ca învățător și cântase în strana bisericii ca fiu de preot iar mama urmase pensionul de fete din Cernăuți și învățase să cânte la pian și chitară. Așadar, muzica era la ea acasă în familia Enescu.

Ca să obțină venituri mai mari, Costache Enescu renunță la catedra de învățător, începe să ia în arendă moșii de zeci și chiar de sute de hectare și ajunge treptat un om înstărit.

În jurul vârstei de 4 ani copilul este fermecat de cântecele lăutarilor din sat, părinții îi dăruiesc o vioară iar tatăl îi dezvăluie primele noţiuni muzicale. Reproduce după ureche, cu un singur deget şi pe o singură coardă, melodiile auzite prin sat iar la 6 ani compune chiar o mică bucată muzicală, pe care o intitulează „Ţara Românească”.

După ce învață notele muzicale și începe să cânte și la pian, tatăl său îl prezentă compozitorului Eduard Caudella (pe atunci rector al Conservatorului din Iaşi) care, descoperindu-i  talentul precoce, recomandă familiei să îl îndrepte către studii muzicale la Viena.

La doar 7 ani, pleacă împreună cu mama sa la Viena unde este înscris la Conservatorul de muzică pe care, 5 ani mai târziu, îl absolvă cu medalia de argint iar profesorul de vioară Josef Hellmesberger îl sfătuiește pe Costache Enescu ca fiul său să continue studiul muzicii în capitala Franței, cu compozitori celebri în acea perioadă.

Prin urmare, la vârsta de 13 ani, George Enescu este înscris la Conservatorul de muzică din Paris, acolo unde compune la 16 ani prima sa piesă pentru orchestră, „Poema română”, ce întruchipează tablouri sugestive ale vieţii rustice.

Tânărul muzician de 18 ani absolvă în anul 1899 Conservatorul din Paris, câștigând premiul I la concursul de vioară al conservatorului și primind cu această ocazie o prețioasă vioară „Bernardel”, inscripţionată cu numele său.

După finalizarea studiilor revine în ţară, la Bucureşti, unde începe să dea lecţii și recitaluri de vioară și susține concerte în Franța, Germania, Olanda și Rusia.

Până la vârsta de 24 ani, Enescu compune câteva din cele mai cunoscute opere ale sale: cele două „Rapsodii Române” (1901-1902) pe teme naţionale, „Suita nr.1 pentru orchestră” (1903) și „Simfonia nr. 1” (1905).

Pentru a încuraja și sprijini creația compozitorilor români instituie în 1913 din fonduri proprii Premiul anual de compoziție „George Enescu”, care va fi decernat până în anul 1946, oferind câştigătorilor sume importante de bani și şansa de a se specializa la Paris.

În anul 1915 Enescu lansează un apel pentru strângerea de fonduri, în vederea instalării unei orgi la Ateneul Român. și susține în acest scop concerte la Craiova, Pitești, Buzău, Botoșani, Galați, Iași, Ploiești, Constanța, reușind să strângă peste 30.000 lei.

În anii grei ai Primului Război Mondial, Enescu – „muzicianul soldat”, împreună cu alți mari artiști români, a încercat să aline suferințele soldaților, refugiaților, orfanilor și văduvelor de război, cântând nu doar în sălile de spectacol, ci și în spitalele pentru răniți sau chiar pe front.

La Iași, unde s-au retras oficialitățile și nenumărați refugiați după ocuparea orașului București de trupele germane el a cooptat cât de mulți muzicieni a putut, pentru a alcătui în 1917 o orchestră simfonică menită să susțină concerte de binefacere, fondurile obținute fiind cedate Crucii Roșii din România.

În „Amintirile” sale George Enescu scria: „În timpul Marelui Război … nu mi-am servit țara decât cu armele mele – pana, vioara și bagheta”.

După război a reluat turneele în calitate de violonist, pianist şi dirijor pe marile scene din Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada dar și în țară, interpretând atât lucrări ale marilor compozitori ai lumii cât și compoziții proprii și creaţii ale unor tineri muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri și Ionel Perlea. Între cele două războaie, aflat în plină maturitate creatoare, compune simfonii, suite pentru orchestră, sonate pentru vioară, pian și violoncel dar și muzică de cameră.

Totuși cea mai impunătoare creație a lui George Enescu rămâne opera dramatică în patru acte „Oedip” inspirată de tragediile antice a lui Sofocles: Oedip la Colonos și Oedip rege.

Premiera absolută a operei a avut loc pe 13 martie 1936 la Paris și a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public şi de criticii muzicali.

Despre monumentala sa lucrare lirică Enescu avea să declare: „Oedip mi-a frământat mintea timp de un sfert de secol şi mi-a luat zece ani de muncă. … Nu sunt eu în măsură să declar dacă „Oedip” este sau nu cea mai reuşită dintre lucrările mele. Ceea ce pot afirma cu certitudine este că, dintre toate, îmi este cea mai dragă”.

Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, influența folclorului românesc fiind evidentă în „Poema română”, cele două „Rapsodii Române”, Suita orchestrală „Sătească”, Sonata pentru vioară „în caracter popular românesc” și „Impresii din copilărie” pentru vioară și pian

Așa cum spunea Enescu: „Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să împreunez în toate lucrările mele o formă de echilibru care îşi are linia ei lăuntrică bine definită.” În muzica de cameră și mai ales în opera „Oedip”, exprimarea modernă, cu totul personală, a compozitorului român este însă dominantă.

În a doua parte a carierei sale muzicale se dedică pedagogiei, Yehudi Menuhin, Christian Ferras sau Ida Haendel fiind doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi violonişti ai lumii care s-au perfecţionat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu. Cu una din cele mai prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea, Sir Yehudi Menuhin a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual: „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.”

Vioara marilor virtuozi este un obiect intim al artistului și nu se schimbă de la o zi la alta. După absolvirea Conservatorului din Paris, Enescu a cântat pe o vioară Stradivarius, fabricată în anul 1702,  achiziționată de statul român și dată în folosință maestrului.

În epoca Primului Război Mondial (1914-1918), când a rămas aproape toată perioada în țară, Enescu a folosit viori ale lutierilor (constructori de viori) români  Remus Macarie și Dimitrie Știrbulescu.

Lutierul francez Paul Kaul a construit două viori personalizate, denumite Modelul George Enescu nr. 1 și 2 (1930-1931), pornind de la formatul mâinii stângi a violonistului român. Pentru frumusețea sunetului, preferata lui George Enescu a fost însă vioara construită în anul 1731 de celebrul lutier din Cremona, Giuseppe Guarneri.

La Castelul Peleş din Sinaia, unde era adesea invitat să cânte de către regina Elisabeta, George Enescu a cunoscut-o pe Maria Cantacuzino (născută Rosetti – familie boierească din Moldova), soția prințului Mihai Cantacuzino, împreună cu care avea doi copii (dreapta-sus în montajul foto: Maria Cantacuzino).

Faptul că era căsătorită nu a reprezentat un impediment pentru capricioasa Maria să facă o pasiune subită pentru Enescu, mai tânăr decât ea cu 2 ani.

În schimb compozitorul s-a îndrăgostit de ea pentru toată viața: „Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă!”  Din păcate, Enescu nu a avut nici un dram de … „noroc în dragoste”!

Când Mihai Cantacuzino a murit în 1928, într-un accident de maşină, și nimic nu o mai oprea să-şi asume idila, Maria devine amanta filozoful și omului politic Nae Ionescu, la rândul său căsătorit cu doi copii și cu 12 ani mai tânăr decât ea.

Când Nae Ionescu a anunţat-o că relaţia lor s-a terminat şi a părăsit-o pentru pianista Cella Delavrancea, Maria Cantacuzino a căzut în depresie și a încercat să se sinucidă.

La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris la București și a internat-o într-un spital de boli nervoase de la Viena. Imediat după ieşirea ei din sanatoriu, în decembrie 1937, cei doi s-au căsătorit iar în anul 1946 s-au stabilit definitiv într-un apartament la Paris.

Maria iubea luxul și-i plăcea să se distreze fără să ţină cont de părerile celor din jur, de aceea îl exploata pe Enescu, care îi satisfăcea toate dorințele, forțându-l să dea cât mai multe concerte și lecţii, chiar şi în ultimii ani ai vieţii sale când avea o sănătate şubredă.

Mai mult, în ultimele luni de viaţă ale marelui muzician (când în urma unui accident vascular paralizase pe jumătate) afirma cu cinism că nu poate să-l ţină acasă pe Enescu, pe motiv că nu este nici bucătăreasă, neştiind să gătească şi nici infirmieră ca să îl îngrijească. L-a mutat la Hotelul Atala din Paris, ce aparţinea unui proprietar român pe nume Florescu, admirator al compozitorului, care îi poartă de grijă pe cheltuiala sa.

La acest hotel s-a stins din viață, la 74 ani, George Enescu, singur, la etajul 4, camera 40, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, fiind înmormântat în Cimitirul „Pere Lachaise” din Paris.

În memoria sa a fost creat Festivalul „George Enescu”, eveniment muzical de prestigiu internațional, ce se desfășoară în București o dată la trei ani. La prima ediție din anul 1958 a festivalului, momentul central a fost reprezentația în premieră în România a operei „Oedip”, sub bagheta lui Constantin Silvestri.

Capitala găzduiește un muzeu, ce-i este dedicat, la Palatul Cantacuzino iar casa din Liveni (azi George Enescu), în care a văzut lumina zilei și vila „Luminiș” (jos în montajul foto), construită de compozitor din banii câștigați în turneele din străinătate, sunt deschise publicului larg.