Ziua Limbii Române

Prin Pactul Molotov-Ribbentrop din anul 1939, Hitler și Stalin își împărțeau sferele de influență în Europa de Est și ca urmare a ultimatumului sovietic, la 28 iunie 1940, România ceda către Uniunea Sovietică Basarabia și Bucovina de Nord.

Pe 27 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), care timp de peste 50 ani a fost parte a Uniunii Sovietice, își declara independența. Chinuiți decenii în șir de regimul comunist, moldovenii își revendicau libertatea, limba natală și aspirațiile spre un viitor mai bun. La doar câteva ore după acest act istoric, România recunoștea oficial independența Republicii Moldova, devenind astfel prima țară care făcea asta.

Totul a început însă cu exact 2 ani înainte, prin mari manifestații de stradă și în contextul unor ample mișcări naționale care aveau loc în aproape toate republicile sovietice.

Astfel, la Marea Adunare Naţională de pe 27 august 1989 din Chișinău, aproximativ 750.000 de oameni cer declararea limbii române ca limbă de stat în RSSM, renunțarea la alfabetul chirilic (rusesc) şi trecerea la scrierea latină.

Sub presiunea străzii, Sovietului Suprem (parlamentul RSSM) adoptă la 31 august 1989 legea privind declararea ca „limbă de stat” a limbii române.

Iar începând din anul 1990, ziua de 31 august a devenit sărbătoare națională în Republica Moldova, sub denumirea „Limba noastră cea română”.

În țara noastră, „Ziua Limbii Române” s-a sărbătorit pentru prima oară pe 31 august 2011, în Bucegi, lângă Babele, în același an sărbătoarea a fost adoptată de asociații și organizații românești din Serbia, Bulgaria, Ungaria și Ucraina iar în final, prin Legea nr. 53 din anul 2013, a fost instituită ca zi festivă și în România.

Poporul român și limba română sunt cele două fețe ale aceleiași monede care a intrat încetul cu încetul în „circulație” încă din Anticitate. La începuturile sclavagismului, pe întreg teritoriul Europei se conturaseră câteva dintre cele mai vechi populații indo-europene: tracii, celții, latinii, elenii, germanii, slavii. Astfel, pe teritoriile de azi ale României, Basarabiei, Slovaciei, Ungariei, Bulgariei, nordul Greciei și vestul Turciei, prin amestecul dintre indo-europeni și populațiile locale neolitice s-a format numerosul neam al tracilor.

Apoi la nord de munții Balcani, din marea masă tracă s-au individualizat geto-dacii. Deși formau același neam și vorbeau aceeași limbă, ei erau numiți geți în scrierile antice grecești și daci în cele romane.  Această primă sinteză între autohtonii creatori ai civilizației neolitice Cucuteni și migratorii indo-europeni (sosiți din stepele ce se întindeau din nordul Mării Negre și până la Marea Caspică), a reprezentat piatra de temelie a îndelungatului proces de formare a poporului român și a limbii române.

A doua sinteză fondatoare a avut loc în perioada de apogeu a Romei antice, odată cu cucerirea și transformarea Daciei în provincie romană. Începe acum și durează timp de două secole romanizarea populației dace. Filonul etnic al populației daco-romane, rămasă în Dacia după retragerea administrației romane, este preponderent dac, în schimb limba vorbită este latina iar cultura asimilată este cea romană, mai avansată

De la uniunile tribale antice, Evul Mediu a ridicat stacheta complexității sociale la un nou nivel, cel al popoarelor europene.

Geneza unui popor reprezintă o evoluție istorică sinuoasă a unei comunități fondatoare, care se individualizează față de colectivitățile înconjurătoare, prin structura etnică, limba vorbită și tradițiile transmise între generații. Dar cel mai important este că membri comunității devin conștienți de faptul că aparțin poporului respectiv și că sunt stăpânii teritoriului pe care s-au format și pe care viețuiesc.

Formarea poporului român, de exemplu, s-a încheiat către sfârșitul mileniului I, după ce a fost asimilată o ultimă influență semnificativă din partea populațiilor migratoare slave dar limba română era în linii mari cristalizată cu 500 ani mai devreme.

Contribuția slavă s-a suprapus peste stratul cultural daco-roman, așternut la rândul lui pe temelia solidă a simbiozei dintre autohtonii neolitici și tracii indo-europenii.

Din zona cuprinsă între Marea Neagră și Marea Baltică triburile slave au migrat către vest, unde au contribuit hotărâtor la etnogeneza polonezilor, cehilor și slovacilor dar și către est, unde au fondat popoarele rus, ucrainean și bielorus.

În sfârșit, după o trecere lentă peste teritoriul țării noastre, slavii s-au stabilit în număr mare la sud de Dunăre, unde au asimilat populația romanizată din aceste regiuni, formând popoarele bulgar, sârb, croat și sloven.

La nord de Dunăre s-a produs fenomenul invers. Având o pondere redusă, slavii au fost cei asimilați de populația daco-romană, lăsând totuși o importantă moștenire lingvistică în limba română modernă.

Ca urmare, deși înconjurați de popoare slave, românii vorbesc o limbă romanică, cu o gramatică latină cu mici influențe slave și cu circa 65% din vocabularul general, respectiv 80% din cel uzual, tot de origine latină.

În ciuda procesului masiv de slavizare din sudul Dunării, în regiuni mai izolate de deal și de munte ale Peninsulei Balcanice grupuri romanizate au supraviețuit până în zilele noastre, vorbind încă dialecte arhaice ale limbii române. Și ocupându-se, la fel ca strămoși lor, mai ales cu păstoritul.

Un grup de câteva mii de istroromâni viețuiesc în Peninsula Istria aparținând astăzi Croației iar alte câteva mii de meglenoromâni se găsesc în ținutul istoric Meglen din regiunea Macedonia Centrală a Greciei.

Cei mai numeroși sunt însă vorbitorii dialectului aromân, în număr de circa 200.000, care trăiesc în comunități compacte răspândite în Albania, Serbia, Republica Macedonia, Bulgaria și Grecia.

Pentru a evita asimilarea la care erau supuși în teritoriile de baștină, între cele două războaie mondiale mulți aromâni din țările balcanice au fost colonizați în Dobrogea iar alții s-au stabilit în România în mod individual. 

Se estimează că în țara noastră există în prezent aproape 100.000 de aromâni, numiți și macedoromâni sau, mai popular, machedoni, concentrați mai ales în județele Constanța și Tulcea.

Planeta Pământ are astăzi circa 7,5 miliarde de locuitori, care vorbesc peste 6.000 de limbi iar clasificarea acestora este o operațiune laborioasă și destul de relativă.

În schimb, „Barometrul limbilor din lume” publicat în 2017 se bazează pe o metodă de clasificare cu un ridicat grad de obiectivitate, care ia in considerare o mulțime de  criterii, cei mai importanți fiind: numărul de vorbitori, cantitatea de informație conținută într-un mesaj, numărul de traduceri în și din limba respectivă, premiile literare internaționale și vizibilitatea pe Internet a  limbii respective.

Cumularea tuturor criteriilor, plasează româna pe locul 15 printre limbile importante ale lumii, după limbile engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, italiană, portugheză, japoneză, olandeză, suedeză, mandarină, poloneză, cehă și croată, dar înaintea limbilor sârbă, maghiară, coreeană, norvegiană, daneză, greacă, ebraică, finlandeză, turcă, armeană, slovacă, bulgară, slovenă, ucraineană etc.

Poziția limbii române din acest clasament este mai mult decât onorabilă și demonstrează aprecierea mondială a moștenirii culturale lăsată sieși și lumii de către poporul român.

Pentru a aprecia corect dimensiunea internațională a acestui patrimoniu, este de ajuns să fie consultat „Dicționarul Tezaur al Limbii Române ”, cea mai importantă operă lexicografică a românilor din toate timpurile, elaborată sub egida Academiei Române pe parcursul a mai bine de un secol (dreapta în montajul foto: volumul I, din seria veche, literele A-B a dicționarului).

A fost redactat și publicat în două etape – seria veche în perioada 1906–1944 și seria nouă în perioada 1965–2010, în 37 de volume și cuprinde circa 175.000 de cuvinte și variante, cu peste 1.3 milioane de citate.

Este de asemenea demn de remarcat faptul că româna este singura limbă romanică (de origine latină) care a supravieţuit în părţile acestea ale Europei.

Aceasta este dovada vie a unități și dârzeniei românilor în fața valurilor de migratori și a vorbitorilor de limbi slave, care i-au înconjurat.

Mai mult, deși veche de peste 1.500 ani, româna face parte din foarte puţinele limbi din lume care şi-au păstrat „trunchiul” întreg: „I pak (și iarși) să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.”

Acesta este un fragment, perfect inteligibil, din primul document în limba română ce s-a păstrat integral și anume scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung către Hans Benkner judele Brașovului, din anul 1521 (stânga-sus în montajul foto: fragment din scrisoarea lui Neacșu, scrisă cu litere chirilice), care se referă la mişcările militare ale turcilor la Dunăre şi posibilitatea unei invazii otomane în Ţara Românească și Ardeal.

Prin contrast, pentru un englez sau francez din zilele noastre ar fi imposibil să se înțeleagă cu un conațional de-al lor care a trăit în urmă cu 500 ani.

Acum este ușor de înțeles că nu avem de-a face cu o metaforă banală atunci când vorbim despre limba română, ca despre un adevărat tezaur pe care l-am moștenit de la înaintași și pe care avem datoria să-l prețuim și să-l apăram.