Societatea nu este o invenție omenească: dacă Homo erectus (omul vertical) era deja o ființă socială, el nu se deosebea foarte mult de alte mamifere care aveau la rândul lor un anumit fel de „viață socială”.
Ca majoritatea primatelor (maimuțelor), Homo erectus trăia în comunități mici și se hrănea cu ceea ce reușea să culeagă și să vâneze – timp de două milioane de ani, statutul lui de „vânător și culegător“ semi-nomad va rămâne neschimbat.
Viața socială a lui Homo erectus, ca și cea a primatelor, era reglementată: fiind supusă ritualurilor (de supunere, de salut), interdicțiilor bazare pe raporturi de forță (asupra sexualității, ocupării teritoriilor) precum și relațiilor ierarhice, care se stabileau mai puțin prin forța fizică și mai mult printr-un joc „politic“ de negocieri și alianțe în sânul grupului.
Apare un nou tip de comportament economic. Este vorba de producerea uneltelor ceea ce a permis omului mai întâi să controleze și apoi să își construiască propriul mediu „domesticit” de viață colectivă.
Cultura materială creată de primii reprezentanți ai genului Homo se reducea în principal la:
- utilizarea controlată a focului și fabricarea uneltelor
- confecționarea de îmbrăcăminte și amenajarea adăposturilor
- cultivarea plantelor și domesticirea animalelor, ceea ce determină trecerea la modul sedentar de viață
- folosirea obiectelor de decor, urmată de apariția și dezvoltarea artei
Evoluția folosirii uneltelor de către strămoșii omului cunoaște următoarele etape:
- Utilizarea incidentală, neîndemânatică de unelte, ce caracteriza mai multe specii de maimuțe
- Utilizarea sistematică, îndemânatică de unelte, devenită posibilă o dată cu apariția mersului biped la hominidele timpurii. Este un comportament care marchează depășirea condiției animale.
- Făurirea de unelte de piatră, de o formă constant repetată este comportamentul tipic omului, observat prima dată la Homo habilis (omul îndemânatic), creatorul celei mai vechi culturi arheologice cunoscute, așa numita cultură de prund.
În situl arheologic de la Olduvai (Tanzania), au fost descoperite astfel de unelte produse de Homo habilis cu o vechime de circa 1,8 milioane de ani.
Este vorba de pietre de râu prelucrate prin desprinderea unor așchii, pe o singură față sau pe ambele fețe, realizând unelte de taiere și cioplire.
- Homo habilis trăia în cete, în tabere sezoniere, pe malul apelor, unde amenaja mici adăposturi din piei și crengi. Trăia din cules și vânătoare, consumând, ocazional, rămășițele din prada unor răpitoare mari.
- În ceea ce privește organizarea socială putem presupune, existența unei anumite diviziuni a muncii după vârstă și sex, precum și a unui anumit sistem egalitar de împărțire a hranei.
- Studierea conformației craniene a condus la concluzia că reprezentanții Homo habilis posedau o formă rudimentară de limbaj, fiind posibilă transmiterea verbală a cunoștințelor.
Folosirea unor „tehnologii” perfecționate de producere a uneltelor va determina ca unele colectivități umane să aibă un succes mai mare în lupta pentru supraviețuire, față de altele mai „înapoiate”. Ceea ce demonstrează că, deși cultura nu se transmite ereditar la urmași, există o selecție socio-culturală de grup în cazul comunităților umane care sunt nevoite să împartă aceleași resurse.