Tudor Vladimirescu, proclamația de la Padeș și steagul revoluției

Pentru a înăsprii exploatarea celor două țări române plătitoare de tribut, acum mai bine de 300 ani, turcii i-au înlocuit pe domnitorii pământeni (aleși dintre boierii țării) cu membri unor familii grecești înstărite care locuiau în cartierul Fanar din Constantinopol (numiți, de aceea, fanarioți) și care dețineau funcții în administrația otomană.

Domnitorii fanarioți (începând din 1711, în Muntenia și din 1716, în Moldova) respectau legiuirile din administrația românească dar veneau însoțiți de o numeroasă clientelă grecească (negustori, bancheri, funcționari, preoți ortodocși), doritori cu toții de îmbogățire rapidă.

Pe la 1820 crâncena asuprire turco-fanariotă a creat, mai ales în Țara Românească, o permanentă stare de nemulțumire și răzvrătire iar cel care a aprins flacără revoltei populare, ce sta să izbucnească, a fost un oltean în jur de 40 ani, energic și hotărât, bun organizator și cu o experiență complexă de viață, numit Tudor Vladimirescu.

Tudor s-a născut în jurul anului 1780, la Vladimir, în județul Gorj, părinții Constantin și Ioana fiind moșneni (țărani liberi, care stăpâneau în comun pământul sau „moșia” unui sat) și a învățat să scrie și să citească cu preotul Pârvu Ciuhoi din satul natal.

Rămas orfan de tată, a fost trimis încă de la doisprezece ani la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu. Tudor învăță carte și limba greacă împreună cu Nicolae, băiatul boierului din Glogova, ajungând de tânăr administrator al moșiei acestuia.

În același timp face negoț pe cont propriu, exportă vite și cereale în Transilvania și Austria, cumpără pământ la Cerneți în sudul Olteniei și ajunge treptat un om înstărit.

Se înrolează în corpul pandurilor (trupe neregulate cu rol de apărare împotriva incursiunilor otomane, recrutate dintre țărani liberi din Oltenia) și participă în calitate de comandat de detașament de panduri la războiul ruso-turc din 1806-1812 (stânga-sus în montajul foto: Tudor Vladimirescu în ținută de pandur – gravură de Theodor Aman).

Câștigă astfel o bogată experiență militară iar pentru faptele sale de arme este decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir cu spade” și i se acordă gradul de locotenent în armata rusă.

Este numit vătaf de plai (comandant de plăieși) la Cloşani în Mehedinți, fiind însărcinat cu paza trecătorii către Ardeal, controlul mărfurilor care traversau Carpații și cu încasarea taxele vamale și trimiterea la București a sumelor colectate.

În anul 1914 petrece 6 luni la Viena pentru rezolvarea unor chestiuni personale ale boierului Nicolae Glogoveanu chiar în perioada desfășurării congresului de pace care a urmat înfrângerii lui Napoleon I.  Cunoscător al limbii germane, ia contact în mod direct cu orientările politice ale marilor puteri europene și intuiește posibilitatea înfăptuirii unor schimbări sociale profunde în țările române.

Întors în țară, Tudor își găsește gospodăria din Cerneți distrusă și toate agoniseala risipită după expediția de jaf efectuată de garnizoana otomană din Ada-Kaleh, în județele Mehedinți și Gorj.

Animat de ideile sale reformatoare Tudor stabilește legături strânse cu boierii luminați care urmăreau înlăturarea domnilor fanarioți numiți de Poarta Otomană și revenirea la domni pământeni, aleși de Divanul Țării (adunare a dregătorilor și marilor boieri care îl ajutau pe domn în luarea hotărârilor și judecarea proceselor importante).

În ianuarie 1821 Tudor se afla în București pentru susținerea unui proces în fața Divanului, când survine moartea domnitorului fanariot al Țării Românești, Alexandru Șuțu.

Considerând că a sosit momentul prielnic pentru înlăturarea regimului fanariot se înțelege cu câțiva boieri devotați cauzei naționale să ridice la arme locuitorii din Oltenia și în primul rând pe panduri, asupra cărora avea o mare autoritate.

În fruntea pandurilor cu care luptase împotriva turcilor, Tudor Vladimirescu se oprește la Padeș, localitate din județul Gorj, pe râul Motru, la poalele Munților Mehedinți (dreapta-sus în montajul foto: Monumentul de la Padeș al Revoluției de la 1821).

De aici, duminică pe 23 ianuarie 1821  lansează chemarea la luptă împotriva răului din țară, citind mulțimii ceea ce va fi cunoscută în istorie ca „Proclamația de la Padeș”:  „Fraților locuitori ai Țării Românești, de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?”.

Tot de aici ca să evite o intervenție armată otomană, Tudor trimite un memoriu sultanului, arătând că revolta românilor nu este îndreptată împotriva Înaltei Porți ci împotriva abuzurilor fanariote.

Până către sfârșitul lui februarie va poposi în inima Olteniei, la Ţânţăreni, localitate situată între Târgu Jiu și Craiova. Mii de țărani,  în frunte cu foștii panduri, s-au alăturat aici lui Tudor Vladimirescu formând „Adunarea Norodului”, care avea atât un rol militar cât, mai ales, un rol de reprezentare a voinței maselor.

Lor le-a făcut cunoscut Tudor documentul ”Cererile Norodului Românesc” care prevedea alegerea domnitorului de Țară nu de Poartă, numirea unor dregători „pământeni și patrioți” pe merit și nu prin „dare de bani”, deschiderea de școli în limba română pe cheltuiala mănăstirilor, înființarea unei armate permanente a țării, formată din panduri cu „leafă ușoară” (tot pe socoteala mănăstirilor) și scutiți de toate dările.

Pentru a-și elibera patria de sub stăpânirea turcă, greci care trăiau în Rusia înființaseră, cu sprijinul tacit al țarului, societatea secretă „Eteria” (în română, Frăția).

Iar în luna februarie 1821, conducătorul Eteriei – Alexandru Ipsilanti (fiu al fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti și fost aghiotant al țarului) a trecut Prutul cu o mică oaste de voluntari greci, sârbi și bulgari și s-a îndreptat către Iași, cu intenția declarată de a trece în Muntenia și apoi la sud de Dunăre pentru a susține revolta antiotomană declanșată în Grecia.

La Iași obține sprijinul domnitorului fanariot al Moldovei, Mihai Șuțu și al căpeteniilor de arnăuți (mercenari, în special albanezi, angajați de domnii și boierii fanarioți pentru pază și menținerea ordinii), care se alătură trupelor eteriste.

Între timp Tudor cu „Adunarea Norodului”, ce număra circa 8.000 de oameni (2.000 călare și 6.000 pe jos), se îndreaptă către București și la 21 martie își instalează tabăra de luptă la Cotroceni, fiind primit cu mare entuziasm de locuitorii capitalei, care îl numesc cu speranță „Domnul Tudor”.

În zilele următoare se constituie „Vremelnica Ocârmuire” (din boierii care au acceptat colaborarea cu „Adunarea Norodului”), un fel de guvern provizoriu care gestiona treburile administrative în timp ce Tudor asigura menținerea ordinii și apărarea țării.

La 28 martie, Alexandru Ipsilanti ajungea și el în apropierea Bucureștiului, cu 2.000 de voluntari greci și arnăuți recrutați din Moldova, stabilindu-și tabăra la Colentina (stânga-jos în montajul foto: Alexandru Ipsilanti, într-o pictură de epocă).

Credincios hotărârilor congresului din februarie 1821 al Sfintei Alianțe (formată din Rusia, Austria și Prusia) țarul refuzase orice ajutor militar, atât pentru Eterie cât și pentru mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu.

În absența sprijinului rus, la sfârșitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureștiului iar Tudor a respins cererea eteriştilor de unire a celor două mișcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor lui Ipsilanti, pentru a evita transformarea țării în teatru de război între aceștia și turci.

Iar în luna aprilie „Vremelnica Ocârmuire” îi trimite o scrisoare lui Ipsilanti care se retrăsese la Târgoviște iar oamenii săi jefuiau județele înconjurătoare, reproșând-i că după ce promisese  „că doar vor trece”, acum „se întăresc pe pămîntul patriei noastre, disprețuind cîrmuirea legiuită pămînteană, nesocotind poruncile, călcînd sfintele datorii ale găzduirii”.

La începutul lunii mai, turci intră atât în Muntenia cât și în Moldova iar Tudor ia singura decizie militară corectă: retragerea în mânăstirile întărite ale Olteniei și organizarea unei rezistențe de durată „pînă cînd voi sili pe turci să dea ţărei drepturile și privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”. Astfel că, pe 15 mai după slujba de sfințire a steagului de luptă, oastea revoluționară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcția Pitești.

Steagul de luptă a lui Tudor Vladimirescu a fost păstrat cu sfințenie de Ion Cacaleţeanu, comandantul tunarilor în oastea pandurilor și este păstrat în prezent la Muzeul Național de Istorie a României (dreapta-jos în montajul foto: Steagul Revoluției de la 1821).

În centru este pictată „Sfânta Treime”, flancată de doi sfinți militari: în dreapta „Sfântul Gheorghe” și în stânga  „Sfântul Teodor Tiron”, ocrotitorul spiritual al lui Tudor. Mulți istorici consideră că ciucurele steagului ar fi prima dovadă a tricolorului românesc.

În planul de jos apare simbol heraldic al Tarii Românești – vulturul cu crucea în plisc, înconjurat de cununa de laur și flancat de versurile: „Tot norodul românesc/Pe tine te proslăvesc./Troiță de o ființă/Trimite-mi ajutorință./Cu puterea ta cea mare/Și în brațul tău cel tare/Nădejde de dreptate/Acum să am și eu parte.„

Considerând că sunt trădați, cu complicitatea căpeteniilor cetelor de arnăuți din tabăra pandurilor de la Golești, eteriștii reușesc să-l captureze pe Tudor și să-l ducă la Târgoviște, unde în noaptea de 27-28 mai este asasinat din ordinul lui Ipsilanti, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

După uciderea lui Tudor oastea revoluționară s-a destrămat, detașamente izolate ale pandurilor luptând cu otomanii până spre sfârșitul lunii iunie. Iar trupele eteriste au fost înfrânte de turci la Drăgășani pe 7 iunie și Ipsilanti s-a refugiat în Ungaria, fiind arestat și întemnițat de autoritățile austriece.

Totuși lupta românilor și sacrificiul lui Tudor nu au fost zadarnice. Din anul următor domnii fanarioți din Țara Românească și Moldova au fost înlocuiți cu domni pământeni iar programul de reforme de la 1821 va completat și îndeplinit de revoluționarii de la 1848.

Pentru a cinsti amintirea lui Tudor Vladimirescu, prin eforturile Ligii Naționale a Femeilor Române din Gorj, în anul 1932 este inaugurată Casa memorială din satul natal, care expune obiecte și documente legate de viața conducătorului revoluționar (stânga-centru în montajul foto: Casa memorială din satul Vladimir).

Pentru ca la împlinirea a 200 ani de la Revoluția din 1821, Parlamentul Românei a adoptat legea prin care 2021 era declarat „Anul Tudor Vladimirescu” iar „Domnul Tudor” era proclamat „Erou al națiunii române” pentru „curajul, eroismul și sacrificiul lui din timpul Revoluției”.