Psiho.1 Legenda lui Psyche

De mult, tare de mult, frumuseţea fără seamăn a tinerei fiice a regelui Cretei, pe nume Psyche, a făcut ca însuşi Eros, zeul iubirii şi fiu al Afroditei să se îndrăgostească de ea. Furioasă, zeiţa frumuseţii îi desparte pe cei doi îndrăgostiţi, ba mai mult o supune pe Psyche la munci şi cazne fără număr pentru a-i ofili frumuseţea.

Dragostea sa pentru Eros o ajută pe Psyche să depăşească cu bine toate încercările ba chiar să devină parcă tot mai frumoasă şi ca urmare, orbită de gelozie, Afrodita o trimite printr-un vicleşug, pentru totdeauna, pe tărâmul umbrelor, guvernat de Hades, zeul morţii.

În cele din urmă, la rugăminţile fierbinţii ale lui Eros, Zeus, stăpânul fulgerelor şi zeu al zeilor se înduplecă, o transformă pe Psyche în zeiţă şi hotărăşte ca cei doi îndrăgostiţi să rămână pentru totdeauna împreună în Olimp.

Parte a mitologiei Greciei antice, frumoasa legendă a lui Psyche (cuvânt care în limba greacă înseamnă suflet sau spirit) ilustrează năzuinţa şi speranţa oamenilor din aceea vreme că prin sacrificiu, credinţă şi iubire, sufletul uman poate aspira spre nemurire.

Totuși, cu cinci, şase sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, o serie de gânditori greci, denumiţi ulterior filosofi ai cosmosului sau ai naturii au încercat să renunţe la explicaţiile supranaturale sau fantastice ale naturii înconjurătoare, transmise din generaţie în generaţie prin mituri, legende şi credinţe şi să le înlocuiască prin observarea şi descoperirea unei ordini naturale a lumii.

Astfel Heraclit, care a trăit aproximativ între ani 540 şi 470 î.Hr. în colonia grecească Efes din Asia Mică (pe ţărmul de azi al Turciei la Marea Egee) considera că la baza tuturor lucrurilor există o singură materie indestructibilă şi anume focul, care se stinge şi reaprinde veşnic. 

Tot ce există pe lume este în continuă mişcare, „totul curge”, conform unei ordini universale pe care uneori o denumeşte Divinitate iar alteori Logos (cu înţelesul în limba greacă de raţiune sau ştiinţă).  

În privinţa sufletului uman, el credea că acesta este nelimitat iar logosul sufletului se poate lărgi prin acumularea înţelepciunii încât să cuprindă întreaga lume şi să înţeleagă astfel logosul universal.

Un alt filosof al naturii şi anume Democrit din Abdera (cca. 460-370 î.Hr.), în nordul Greciei continentale era de părere că toate lucrurile sunt formate din elemente foarte mici, invizibile şi veşnice. Aceste, cele mai mici particule cu putinţă, erau denumite atomi (în limba greacă athomos înseamnă indivizibil).  

După Democrit chiar şi sufletul omului ar fi alcătuit tot din atomi de forma sferică şi deosebit de netezi care după moarte se risipesc.

Perceperea lucrurilor din natură de către organele de simţ s-ar face datorită unor pelicule foarte fine de atomi care se desprind de pe suprafaţa acestora, menţinând forma lor şi se răspândesc în spaţiu în toate direcţiile.

Mai târziu însă, gânditori din Grecia antică au început să acorde o mai mică atenţie explicării fenomenelor naturii, fiind în schimb mult mai interesaţi de problemele oamenilor şi ale colectivităţilor umane.

Între aceştia, doi filosofi din Atena, Platon (427 – 347 î.Hr.) şi discipolul său Aristotel (384 – 322 î.Hr.) au avut o mare influenţă asupra gândirii occidentale atât prin concepţiile şi lucrările lor, care ne-au parvenit în mare parte cât şi prin faptul că au înfiinţat şi condus propriile şcoli de filosofie (Academia lui Platon şi Liceul lui Aristotel).

După Platon, realitatea în mijlocul căreia trăim se împarte în două: pe de o parte există lumea simţurilor formată din lucrurile pe care le putem vedea, pipăi sau mirosi, de exemplu un pahar sau un trandafir, iar pe de altă parte există lumea ideilor sau formelor, precum idea de pahar sau idea de trandafir, lucrurile concrete fiind copii imperfecte ale formelor lor ideale.

Dacă tot ce percepem prin simţuri este imperfect, trecător sau poate fi înşelător, ideile sunt în schimb reale, neschimbătoare, veşnice şi pot fi cunoscute prin raţiune.

Platon considera că sufletul omului este nemuritor, anterior trupului, unde sălăşluieşte doar vremelnic şi că înainte de a se întrupa, sufletul exista în lumea ideilor.

Perceperea prin simţuri a lucrurilor concrete de către om (de exemplu a unui pahar) determină reamintirea formelor lor perfecte aparţinând lumii ideilor (a ideii de pahar), uitate de suflet în momentul întrupării.

Aristotel, credea însă că realitatea constă de fapt în mulţimea lucrurilor individuale, a tuturor fiinţelor şi obiectelor neînsufleţite care pot fi cunoscute de om prin simţurile sale şi care, abia după aceea pot fi să devină concepte sau idei, cu ajutorul raţiunii. 

Cu alte cuvinte, ne formăm noţiunea sau idea de trandafir abia după ce am văzut, pipăit şi mirosit mai mulţi trandafiri ce există deja în natură.

În lucrarea sa De anima  (Despre suflet, în limba latină), Aristotel afirma că sufletul omului ar fi format din trei părţi, deosebite una de alta şi anume: o parte pe care o denumeşte suflet vegetativ, care se regăseşte atât la plante cât şi la animale şi care veghează asupra hrănirii, creşterii şi înmulţirii, un suflet senzitiv, care există şi la animale dar nu şi la plante şi care permite perceperea şi deplasarea în mediul natural cu ajutorul simţurilor, la care se adaugă un suflet raţional,  pe care îl posedă doar omul.

Raţiunea pasivă acumulează prin intermediul simţurilor experienţa trăită de oameni, în timp ce raţiunea activă, singura parte nemuritoare a sufletului, tinde către cunoaşterea lumii şi a divinităţii.

Episodul următor este dedicat noile abordări ale gânditorilor Evului Mediu european referitoare la sufletul omului.