Suntem obișnuiți să considerăm ca membrii ai familiei lărgite atât tatăl, mama și copiii cât și bunicii, unchii și mătușile. Cu câteva mii de ani în urmă însă, populațiile indo-europene socoteau ca membrii de familie pe toți strămoșii, considerați zei protectori ai familiei. Înmormântările se făceau în incinta spațiului locuit, străbunii fiind menținuți simbolic, în sânul grupului familial.
Cu siguranță că familia arhaica din paleolitic care își avea propria ei religie este foarte departe de modelul familiei europene din zilele noastre.
Este deci de înțeles că în privința originilor străvechi ale familiei trebuie să ne limităm la ipoteze dar și la comparații cu cetele actuale de maimuțe sau cu ultimele grupuri de „vânători-culegători“ care mai pot fi studiate de etnologi, de exemplu, în jungla Amazonului.
Diversele specii de maimuțe antropoide luate ca model, pentru a înțelege formarea grupului familial la omul primitiv pot fi repartizate în patru categorii.
Speciile solitare: indivizii trăiesc singuri în afara perioadelor de reproducere, urangutanii aflându-se în această situație.
Cuplurile monogame: grupul este format dintr-o pereche reproducătoare și descendenții ei. La maturitate, tinerii trebuie să părăsească grupul sub presiunea părinților. Dacă totuși rămân, nu devin reproducători. 15% din speciile de maimuțe dar și 5% din speciile de mamifere sunt monogame. Este, de exemplu, cazul gibonilor.
Haremul denumit poligamie uni-masculă: grupul cuprinde mai multe femele și puii lor, fiind dominate de un mascul reproducător. Această structură se găsește la anumite maimuțe africane și anume la gorile.
Poligamia multi-masculă: mai mulți masculi reproducători încadrează grupurile de femele cu puii lor. Este prezentă la macac, babuin și cimpanzeu. Cimpanzeul prezintă un caz aparte: nucleul familial de bază se compune din femelă și puii ei, la care se asociază temporar un mascul din ceată.
În comunitățile din epoca pietrei șlefuite, rețeaua de rudenie deținea o importanță capitală, ea reprezentând practic structura socială a grupurilor umane respective.
Astfel că apartenența la gintă era determinată de înrudirea de sânge. Rudele se considerau urmași ai unui strămoș comun iar descendența era socotită pe linie maternă.
În timp, formarea familiei monogame arhaice a fost treptat reglementată, trecându-se de la căsătoria în interiorul grupului social, denumită științific endogamie la căsătoria în afara grupului numită exogamie.
Ginta era un colectiv semi-închis iar relațiile mai strânse între ginți diferite au apărut după ce s-a introdus obligativitatea ca membrii unei ginți să-și caute partener de căsătorie într-o altă gintă.
Istoric doar puține populații practicau endogamia. Un exemplu este cel al triburilor din Orientul Mijlociu din urmă cu peste trei mii de ani, care trăind într-o zonă deșertică, cu puține contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate.
De aici, se pare, că a apărut și ritualul sacrificării primului născut, explicația științifică fiind că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă la primul născut și incomparabil mai mică pentru următorii copii.
Mai târziu, datorită dezvoltării sociale și a intensificării relațiilor inter-tribale, s-a renunțat la căsătoria endogamă iar ritualul sacrificării primului născut s-a transferat la animalele domestice din gospodărie.
Coeziunea dintre membrii familiei primitive, extinsă la nivelul întregii ginți, era întărită prin generalizarea ajutorului reciproc. Inclusiv la maimuțele actuale dar și la multe mamifere sociale se observă adesea că un individ îl ajută pe un altul așteptând ca, într-o ocazie viitoare, acesta să-l trateze la fel.