Anul Vechi și Anul Nou

Anul Nou este pentru români o sărbătoare precreștină, care ilustrează viziunea ciclică a timpului, în care sfârșitul sau Anul Vechi se întâlnește în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie cu începutul sau Anul Nou.

Timpul obiectiv, care curge spre infinit fără întoarcere este oprit după 365 de zile și întors, precum ceasornicul, de la început. Timpul uman deci se naște, întinerește, se maturizează, îmbătrânește și moare pentru a renaște la fiecare început de Nou An.

În calendarul popular chiar și sfinții de peste an sunt prăznuiți în ordine crescătoare a „vârstei” lor: Sânvăsâi (Sfântul Vasile), celebrat pe 1 ianuarie este un tânăr vesel care stă călare pe butoi, iubește și petrece; Sângiorzul (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) este un tânăr călare pe cal; Sântilie (Sfântul Ilie – 20 iulie) și Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) sunt bărbați maturi. Ei sunt urmați de Moș Andrei (Sfântul Andrei – 30 noiembrie), Moș Nicolae (Sfântul Nicolae – 6 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie).

Iar perioada Anului Nou este una dintre cele mai bogate în ceremonii, obiceiuri și datini populare extrem de prețuite de românii din toate provinciile istorice ale țării.

Îngropatul Anului Vechi: în ținutul Sibiului, la Săliște, în ultima noapte din an tinerii ies în centrul comunei unde dau foc unei lăzi pline cu paie și zdrențe pentru a scăpa de relele din timpul anului iar anul care vine să le aducă numai bine. Feciorii joacă și cântă în jurul focului și toată lumea chiuie pentru a alunga spiritele răuvoitoare.

Jocurile cu măști: în ajunul Anului Nou, pe înserat, tinerii pornesc în cete prin sate, purtând măști și costume tradiționale și colindă din poartă în poartă, jucând și cântând din diverse instrumente.

În Moldova este răspândit jocul „Ursului” în Bucovina jocul „Cerbului” și jocul „Căiuților” iar în majoritatea statelor românești se joacă „Capra”. Cultul ursului, calului și cerbului este moștenit din mitologia geto-dacă iar flăcăii astfel „deghizați” sunt însoțiți de alte personaje precum „ciobanul”, „moșul”, „baba”, „turcul” și „negustorul”.

Brondoșii: este un obicei de iarnă întâlnit doar în Maramureș în zona Cavnicului, între Crăciun și Anul Nou. Brondoșii sunt tineri îmbrăcați în costume populare, pe cap poartă măști confecționate din piei de oaie și la brâu au curele pe care sunt înșirate clopote mari din tablă (stânga-jos în montajul foto: ceata de brondoși din Cavnic).

Ei trec în cete pe ulițele satului strigând, pocnind din bice și agitând clopotele pentru a alunga spiritele rele. Se pare că obiceiul datează de la invazia tătară din 1717, când această costumație  a fost folosită pentru a speria caii păgânilor.

Furatul porților: în unele sate maramureșene există obiceiul ca în noaptea de Anul Nou să se fure porțile sătenilor, pentru ca trecerea anului să fie liberă. Cu porțiile furate, pe Valea Cosăului spre exemplu, se închidea simbolic drumul către localitățile învecinate, ca să „oprească” fetele să se mărite în alte sate.

Calendarul de ceapă  este un obicei provenit din zona Hunedoarei prin care țăranii încercau să afle cum va fi vremea în anul următor. În ajun de An Nou în 12 foi de ceapă, ce reprezintă în ordine lunile anului viitor, se pune câte o jumătate de linguriță de sare.

Funcție de câtă apă lăsa sarea în fiecare foaie până în dimineața Anului Nou, se ghicea cât de ploioasă va fi luna respectivă.

Plugușorul: conform credinței că în ziua de Anul Nou cuvântul are putere să se împlinească, în satele românești este datina ca pruncii, purtând la gât traiste încărcate cu boabe de grâu să meargă pe la vecini și neamuri, să arunce boabe prin casă și să ureze gazdelor sănătate și roade bogate (stânga-sus în montajul foto: copii cu plugușorul).

Drept răsplată ei primesc bani, colaci, mere și nuci. În satul Tisa de exemplu se zicea:

 „Câte paie pe casă

Atâția galbeni pe masă,

Câte pietre pe pârâu

Atâția saci cu grâu

Câte nuiele în gard

Atâția boi în grajd”

Plugul Mare: această străveche datină agrară cere ca o ceată formată din feciori sau tineri însurați, să umble prin sat de la o casă la alta cu pocnete de bici și cu un plug la care erau înhămați doi boi. Textul strigat de colindătorii era o narație privind muncile agricole, începând cu aratul și urmând cu semănatul, recoltatul și adusul boabelor în hambare.

De-a lungul timpului plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu un plug în miniatură și cu buhaiul care imită mugetul vitelor.

Sorcovitul: odinioară, în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, copiii puneau în apă o crenguță de măr de Sfântul Andrei, care până la Anul Nou înmugurea și făcea frunzulițe.

Cu această crenguță numită sorcovă în ziua de Anul Nou atingeau ritual pe cei pe care îi sorcoveau urându-le sănătate, voie bună și viață lungă. Obiceiul a fost preluat din Bulgaria iar numele său vine de la „surov” care înseamnă „verde fraged” în bulgărește.

„Sorcova, vesela,

Să trăiți să-mbătrâniți

Ca un măr, ca un păr,

Ca un fir de trandafir!

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata!

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul!

La anu și la mulţi ani!”

În zilele noastre obiceiul este întâlnit peste tot în țară, sorcova fiind de data asta confecționată dintr-un băț împodobit cu hârtie creponată, staniol și flori artificiale (dreapta în montajul foto: copilaș cu sorcovă).

Tot în prima zi din an, românii practică un obicei străvechi care se pare că datează de pe vremea dacilor: „Datul de grindă” al copiilor care se repeta în primii lor trei ani de viață. La început, acest ritual se săvârșea de moașa sau de nașul de botez numai la băieți, dar în prezent s-a extins și la fete și este făcut chiar de tatăl copilului.

Pe  o masă se așază o bucata de fier, o pâine împletită și trei bănuți. Cel care oficiază datina se spală pe mâini, ia copilul de subțiori, îl așază cu piciorușele pe bucata de fier, după care îl ridică de trei ori până sus, la grindă, spunând „Fie ca acest prunc să fie sănătos și să crească mare și puternic ca fierul”.

La Mulți Ani!

Un Nou An mai bun!