Ca adulți, folosim limba maternă ca pe un instrument indispensabil de comunicare, ce include la rândul lui:
- alfabetul, ce constă în totalitatea literelor care desemnează sunetele limbii
- vocabularul, care conține mulțimea cuvintelor prin care se conferă un sens anumitor combinații de litere sau de sunete ale limbii
- regulile gramaticale, ce stabilesc modul în care cuvintele se organizează ca să formeze propoziții cu un anumit înțeles.
Pe de altă parte, limbajul reprezintă modul particular în care fiecare dintre noi ne însușim și stăpânim limba maternă. Ajungem astfel de-a lungul vieții să folosim o parte mai mare sau mai mică din vocabularul general și respectăm în mai mică sau mai mare măsură regulile gramaticale ale limbii.
Pentru nou născut, limba este deci o realitate lingvistică dată, care s-a format pe parcursul evoluției istorice îndelungate a comunități umane în mijlocul căreia a văzut lumina zilei.
În timp ce limbajul este doar un mecanism psihic individual care se constituie treptat, prin expunerea socială a copilului, pentru a-i permite acestuia să comunice cu ceilalți membri ai comunității.
Încă din primele luni de viață ale copilului, mecanismul psihic al limbajului se dezvoltă în strânsă legătură cu structurile cerebrale care permit perceperea obiectelor reale și cu cele care asigură formarea gândirii intuitive.
La început, însușirea limbii materne de către copil se bazează pe dezvoltarea perceperii sunetelor articulate și a cuvintelor rotite de adulți și abia mai târziu pe interiorizarea intuitivă (folosind operațiile gândirii) a schemelor gramaticale de combinare a cuvintelor în propoziție.
Iar în sens invers, obiectele percepute și apoi noțiunile asimilate de copil sunt denumite prin cuvinte sau grupuri de cuvinte, care au un înțeles precis pentru acesta.
Datele experimentale demonstrează faptul că, în această inter-influență gândire-limbaj, dezvoltarea gândirii este cea care permite achiziția limbajului și nu invers.
La 8 luni copiii pronunță primele cuvinte ale limbii materne fără să le cunoască înțelesul, la un an spun primele cuvinte cu sens, la 2 ani formează propoziții din două-trei cuvinte, fără să țină seama de regulile gramaticale iar la vârsta de 3 ani folosesc un număr apreciabil de cuvinte și vorbesc aproape corect gramatical.
Chiar dacă memorează și reproduce fonetic un cuvânt ce denumește un obiect concret, copilul nu înțelege automat semnificația acestuia așa cum o înțeleg adulții. Pentru copil, înțelesul cuvântului rezultă nemijlocit din acțiunea sa directă asupra obiectului în cauză.
Astfel că, după vârsta de 3 ani, în același timp cu dezvoltarea structurilor cerebrale ale limbajului e posibilă asocierea dintre reprezentarea mentală a unui obiect real și cuvântul care îl desemnează, dar și legătura dintre cuvânt și acțiunea asupra obiectului respectiv.
Tot în această etapă copii vorbesc singuri atunci când se joacă, fără intenția de a comunica ci doar ca un fel de gândire cu voce tare.
Ulterior, prin interiorizarea limbajului oral devine posibilă „vorbirea în gând”, care la rândul ei facilitează efectuarea mentală a operațiilor elementare ale gândirii (compararea, ordonarea și clasificarea) precum și cristalizarea conștiinței de sine a copilului.
Episodul precedent prezintă cum anume învățăm de mici să gândim, acționând mai întâi asupra obiectelor din jur.
Episodul următor descrie modul în care facem față provocărilor mediului înconjurător prin acțiune directă asupra acestuia
Este foarte important ca primele cuvinte vorbite de copii la 1 an (fetite ) si la 2 ani (baietei) sa fie ajutati pentru pronuntia corecta. A nu se lasa copiii sa se uite in smartphon, vor vorbi f.greu. Copiii trebuie sa se joace in natura, alaturi de copii de varsta lor. Socializarea la cresa si gradinita este benefica dezvoltarii vorbirii , a unui comportament corespunzator varstei.
Psihologii arată că acei copii care merg la grădiniță trec de la un mediu în care sunt în centrul atenției la viața în colectiv ceea ce le dezvoltă abilitățile de negociere, cooperare și aplanare a conflictelor. Totodată le formează un puternic sentiment de autonomie: învață să mănânce singur, să se îmbrace, să își exprime nevoile clar în fața unui adult străin și să își gestioneze micile frustrări zilnice fără ajutorul părinților.
Prin contrast, copilul care rămâne în familie beneficiază de un confort psihic prelungit dar apare riscul în momentul înscrierii la școală să se confrunte cu un fenomen intens de refuz școlar.