George Coșbuc, poet al neamului

În satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, pe 20 septembrie 1866, se năștea George Coșbuc, al optulea dintre cei 12 copii (din care doar 6 au ajuns la maturitate) ai preotului Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului Avacum din satul vecin Telciu.

Petrece o copilărie fericită și senină în satul natal, în sânul naturii pitorești și în tovărășia snoavelor, basmelor și legendelor din care și-a găsit inspirația pentru baladele și poveștile versificate, publicate mai târziu în revista „Tribuna” din Sibiu.

Urmează școala primară, rând pe rând, în Hordou, Telciu și Năsăud iar în toamna anului 1876 este înscris la Gimnaziul superior românesc din Năsăud (cale de două ceasuri pe jos din Hordou) unde este coleg cu Vasile Rebreanu, tatăl viitorului romancier Liviu Rebreanu.

Manifestă un deosebit interes pentru limba și literatura română, latină și greacă, începe acum să scrie versuri și activează în Societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva” a elevilor, fiind ales în anii terminali președinte al societății.

Despre el și cei mai mulți colegi de gimnaziu își amintea că: „Vacanțele ni le petreceam prin păduri și prin munți, căci numai la școală eram domnișori iar acasă eram ciobani” (dreapta-jos în montajul foto: Casa memorială „George Coșbuc” din Hordou, construită de tatăl său).

După susținerea examenului de bacalaureat, împotriva voinței părinților săi, care doreau să-l facă preot, Coșbuc se înscrie în anul 1884 la Facultatea de filozofie și litere a Universității maghiare din Cluj (stânga-jos în montajul foto: Coșbuc, absolvent de gimnaziu, la 18 ani).

Publică versuri originale și traduceri in „Tribuna”, condusă de Ioan Slavici iar poezia sa de debut –  o snoavă versificată „Filozofii și plugarii” este semnată C. Bușcu, o anagramă a numelui Coșbuc.

După doar 2 ani se retrage de la facultate, ca urmare a lipsurilor materiale dar și a slabei cunoașteri a limbii maghiare. Certându-se cu părinții din cauza întreruperii studiilor, Coșbuc va sta un timp pe la frații și surorile mai mari, continuând să scrie și să publice versuri.

În vara anului 1887 Coșbuc pleacă la Sibiu ca redactor al gazetei „Tribuna” dând curs chemării lui Slavici care consemna cu satisfacție:  „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”.

La Sibiu găsește un climat cultural românesc efervescent iar cei mai bine de 2 ani petrecuți în redacția Tribunei vor fi rodnici, poetul publicând acum câteva din cele mai apreciate poeme ale sale: „Rada”, „Mânioasă”, „Fata morarului”, „Numai una” și mai ales „Nunta Zamfirei”.

Tot la Sibiu, Coșbuc își orientează scrisul spre o specie literară în care a rămas neîntrecut și anume idila (poezie lirică și erotică în care este prezentată, în formă optimistă, viața și dragostea într-un cadru rustic).

Către sfârșitul anului 1889, poetul ardelean trece munții în România unde, la insistențele aceluiași Slavici adresate lui Titu Maiorescu, criticul îl invită la ședințele „Junimii” și îi facilitează ocuparea unui post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor.

Nemulțumit, demisionează la începutul anului 1891 din această funcție pentru care nu avea nici o chemare, devine profesor la Institutul de fete „Educația Română”, fiind apoi cooptat în colectivul de editare a unui manual școlar intitulat „Carte românească de citire”.

Anul 1893 consemnează apariția volumului „Balade și idile”, prima culegere de versuri din creația lui Coșbuc. Foarte bine primit de critica si public, volumul include atât povestiri și legende versificate precum „Crăiasa zînelor ”, „El Zorab”, „Trei Doamne, și toți trei”, „Regina ostrogoților” sau „Moartea lui Fulger” dar și tablouri din natură sau erotice cum sunt „La Oglindă” „Vara”, „Subțirica din vecini” sau „Vestitorii primăverii”.

Pentru ca în 1894, sub redacția lui Slavici, Caragiale și Coșbuc, cu sprijinul financiar al librarului Constantin Sfetea (originar din Brașov), să apără revista „Vatra”,  publicație culturală și literară de orientare tradiționalistă (dreapta-sus în montajul foto: Coșbuc și prietenul său Caragiale).  În paginile revistei văd lumina tiparului, printre altele, cunoscutele poezii: „In opressores”,  „Noi vrem pământ!”, „Lupta vieții”, „Mama”,  „Pașa Hassan”.

Un comitet al Partidului National Român din Transilvania a redactat Memorandumul prin care  se revendicau drepturi politice și etnice pentru români, egale cu ale populației maghiare precum și încetarea încercărilor de maghiarizare forțată ale regatului ungar, pe care l-au trimis împăratul Franz Josef și l-au dat publicității în străinătate.

În anul 1894, fruntașilor mișcării memorandiste le-a fost intentat un proces la Cluj, sub acuzarea de instigare prin presă și atentat împotriva statului maghiar, 14 dintre ei fiind condamnați la închisoare, de la două luni la cinci ani.

În acest context istoric, poezia „ln opressores” (În asupritori), care circula în foi volante printre românii din Transilvania, și se încheie cu strofa:

Stați cu mîna-n sîn, flăcăi?
N-auziți plîngînd prin văi?
Ceru-i roșu de văpăi
Și se umflă vadul;
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă și el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor;
Ne-înfrățim cu iadul.

reprezenta un apel înflăcărat de susținere a memorandiștilor, cu prilejul mascaradei juridice care le-a fost înscenată.

Iar poezia „Noi vrem pământ!”, care se sfârșește cu versurile:

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoşi să fiți, nu veți scăpa

Nici în mormânt!”

anticipa cu aproape 13 ani izbucnirea Răscoalei țăranilor de la l907.

După înființarea revistei „Vatra”, colaborând îndeaproape cu Constantin Sfetea, Coșbuc o cunoaște pe sora acestuia, Elena, cu care se va căsători în anul 1895 (stânga-sus în montajul foto: Coșbuc cu soția Elena și fiul Alexandru).

Iar cea de a doua culegere de versuri a poetului „Fire de tort”  (cuvântul tort are aici înțelesul de pânză lucrată în casă din fire de cânepă sau in) va apare un an mai târziu în  „Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea”.

Spiru Haret, ministrul Instrucții Publice, care îi aprecia activitatea didactică și efortul de redactare a manualelor școlare, îi solicită poetului să scrie o istorie populară a Războiului de Independență din 1877-1878. Ca urmare, George Coșbuc publică în anul 1899 „Resboiul nostru pentru Neatârnare povestit pe înțelesul tuturor”.

Chiar și ultimul volum de versuri „Cântece de vitejie” al poetului, apărut în anul 1904, pune accent pe evocarea eroismul oștenilor luați de la plug în Războiului de Independență.

Pentru ca în anul 1902, ministrul Haret să-l numească pe Coșbuc șef al biroului administrativ și de corespondență al „Casei Şcoalelor”, însărcinându-l cu îndrumarea cercurilor culturale și cu susținerea de conferințe la sate.

Ultima parte a creației sale Coșbuc a fost acaparată de marea sa pasiune pentru Divina Comedie, operă a poetului Dante Alighieri din Florența tipărită pentru prima dată în 1555.

Traducerea acesteia în limba română a însemnat un efort titanic care s-a întins, cu intermitențe, de-a lungul a peste 15 ani, timp în care a învățat de unul singur limba italiană și a călătorit în Italia pentru a se documenta în biblioteci și arhive de la fața locului.

George Coșbuc avea, el însuși, un foarte original ritual de a scrie versuri: „Poeziile mele le compun cântându-le, și am atâtea melodii în cap, câte poezii am scrise”.

Este motivul pentru unele din poeziile sale au devenit romanțe de largă circulație, ca de exemplu „Numai una”  piesa adaptată de formația Talisman după o veche romanța, compusă și cântată încă pe când trăia poetul: https://www.youtube.com/watch?v=IvqK81_i2bI.

După ce a trecut munții în România, timp de aproape 20 ani George Coșbuc a dus o viața de exilat fără a-și putea revedea rudele, prietenii și plaiurile natale. Era considerat dezertor de armata austriacă și risca arestarea și pedeapsa cu închisoarea dacă ar fi revenit în Ardeal.

După ce împăratul Franz Josef a dat o amnistie în 1908 pentru „fugarii de oaste” poetul petrecea săptămâni întregi în ținutul Năsăudului dar și la Sibiu, Cluj sau Blaj.

Octavian Goga povestea că atunci când a revenit prima dată în Sibiu Coșbuc i-a cerut să-l ducă într-o sală de conferințe, la o serbare culturală: „S-a retras într-un colț de balcon și s-a pitit să nu-l vadă nimeni. … O mișcare s-a produs în sală, cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s-a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată un glas de popă tărăgănat a început cântecul și într-o clipa femei, bărbați, copii s-au asociat și cânta toată lumea și a cântat și el plângând: Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie, ca un spic de grâu/ O pierd din ochi de dragă … ”.

În august 1915 Alexandru, student în vârstă de 19 ani, unicul fiu al poetului, moare într-un accident de automobil. Coșbuc suportă greu lovitura, se izolează și renunță să mai publice. Lovitura fatală, scria Tudor Arghezi într-o tabletă, n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet.

Pierderea fiului și traiul plin de privațiuni în Bucureștiul aflat sub ocupația germană din Primul Război Mondial zdruncină grav sănătatea poetului, care încetează din viață pe 9 mai 1918 la doar 51 ani, fără a se putea bucura de Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

După tragica dispariție a lui Eminescu când pesimismul devenise o modă, poezia lui George Coșbuc aducea o notă de bucurie senină și plină de viață adevărată în lirica românească, împreună cu mărturisirea unui cald patriotism: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul/ În ranele tale durutul sunt eu/ Și-otrava deodată cu tine o beu/ Când soarta-ți întinde paharul ”.