Eminescu „povățuitorul”

La început de an, pe 15 ianuarie, în 1850, la Ipotești în județul Botoșani vedea lumina zilei Mihai Eminescu, despre care puțini știu că a contribuit, cu tot ce i-a stat în puteri și în mod dezinteresat, la începuturile literare ale unora din marii noștri scriitorii.

Născut în 1848 la Șiria, județul Arad, Ioan Slavici a studiat la Liceul maghiar din Arad și la Liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara înainte de a se înscrie la Facultatea de drept a Universității din Viena unde l-a cunoscut și s-a împrietenit pentru toată viața cu Mihai Eminescu.

Mie nu mi-a fost Mihai Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare.

Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai nainte de ai fi citit lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine.

În urma stăruințelor lui am început să citesc românește, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor și am scris, cum zicea el, în șirieneasca mea, mai întâi comedioara Fata de birău, apoi povestea Zâna Zorilor și în cele din urmă studiul Noi și maghiarii. Deoarece eu nu eram in stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele, făcând in ele corecturi cu multă discrețiune și le trimitea la Convorbiri literare, cu care avea legături.

În vremea aceasta, însă, Eminescu a umblat pe la Iași, și-n urma stăruințelor lui, „Junimea” a luat hotărârea de a-mi da un ajutor de vreo I0-12 galbeni pe lună pentru ca să nu-mi mai fiu nevoit a-mi pierde timpul dând lecțiuni.

În calitatea sa de revizor școlar în județele Iași și Vaslui, Mihai Eminescu a avut fericita ocazie să-l cunoască pe Ion Creangă care era institutor în Iași, la Școala din Păcurari.

Deși foarte diferiți unul de altul între ei se leagă o puternică afinitate sufletească și o mare prietenie, Eminescu fiind cel care îl îndeamnă pe Creangă să își pună pe hârtie poveștile, povestirile și amintirile din copilărie.

Ca urmare, în anul 1875 Eminescu îl introduce la societatea ,,Junimea” din Iași, unde Creangă citește prima sa poveste ,,Soacra cu trei nurori“, publicată în același an în revista ,,Convorbiri literare“. 

Pentru ca într-un raport trimis Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice în 1876 Eminescu să scrie cu referire la „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” a lui Creanga: „Deosebirea între metoda propusă de această broșură și învățarea rutinară și mecanică … este deosebirea dintre pedagogie și dresură”.

După ce Eminescu pleacă în 1877 la București, la redacția ziarului conservator ,,Timpul”, apăsat de lipsa prietenului și sfătuitorului său, Creangă îi scria acestuia: ,,Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. … Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin“.

La redacția ,,Timpului”, unde în acea perioada era angajat și Ioan Slavici, Eminescu îl aduce și pe Ion Luca Caragiale. Cei doi se cunoșteau din vremea în care poetul era angajat ca sufleur în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchi al viitorului dramaturg.

În amintirile sale, Slavici rememorează cu nostalgie momentele petrecute împreună cu cei doi titani ai literaturii române, inclusiv felul foarte ,,personal” în care Caragiale se bucura de izvorul cunoașterii și culturii eminesciene:

Îndeosebi Caragiali, născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurările un om însemnat; el n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viața sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de știință și de îndemnuri binecuvîntate.

Ca să-și facă parte din comoara aceasta, el îl zgândărea pe Eminescu, punîndu-se în pizmă cu el. Voia, bunăoară, să se dumirească asupra filosofiei lui Kant, ale cărui scrieri nu era în stare să le citească.

– Măi, – îi zicea lui Eminescu – drept să-ți spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu.

Eminescu, indignat că el îndrăznește să vorbească despre Kant, pe care nu-l cunoaște, se întețea și-i vorbea ceasuri întregi despre filosofia lui Kant și despre rostul ideilor lui în istoria filosofiei.

Caragiali, ca să-l ție mereu cald, era totdeauna nedumirit și pornit spre contraziceri.

– Bine, omule, – îi zicea câteodată Eminescu – dar mai deunăzi erai de altă părere.

– Știi că ai haz?!  îi răspundea Caragiali. Cum am mai putea să discutăm dacă am fi amândoi de aceeași părere?

Eminescu se supăra, dar urma cu râvnă îndoită, și în felul acesta trecea știința de carte de la Eminescu la Caragiali și se apropiau din ce in ce mai mult unul de altul.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic …” scria Caragiale despre Eminescu.