Prin anii ’65, când generația artistică șaizeci schimba fața culturii românești și dărâma, cu o splendidă violență spirituală, zidurile proletcultismului, un fenomen similar, la altă scară și în alt plan, avea loc și în satele făgărășene.
Nici azi nu știu pe ce căi au simțit țăranii făgărășeni valul înnoitor și nici cum s-au hotărât, toți feciorii, din cincizeci de sate odată, să pornească iar, toți în același an, cetele de colindători, interzise de două decenii.
Serbările cu Moș Gerilă s-au dus dracului, plângeau bietele învățătoare în căminele culturale goale, cu sarcina neîndeplinită și cu activistul UTC, descumpănit și beat, pe cap.
La Casa Cetei, milițianul, cu mâna lui, împlântase brazii în pământ, la intrare, iar când trecea prin fața bisericii se închina (și înainte o făcea, dar numai când credea că nu-l vede nimeni).
Tot satul cărase lavițe, mese, pahare și farfurii, mâncare și de la Sfântu’ Nicolae, Casa Cetei putea primi și ospăta pe oricine îi trecea pragul.
Colinde pe care le credeam dispărute, uitate, îngropate, lungi poeme de cincizeci de strofe țâșneau izvor din gura plozilor de cinci-șase anișori de parcă le-ar fi avut tot timpul în ei!
De unde numai basca și pantalonii de salopetă împânzeau ulițele satului de două decenii, odată cu Sfântu’ Nicolae n-am mai văzut altceva decât costume populare.
Vătaful Cetei, deși nu eram din sat și aveam doar șaisprezece ani, mi-a îngăduit să-l ajut pe colăcar, căci urma încercarea cea grea, colindatul. La sărbătorile de iarnă în Transilvania, un rol important în ceata de feciori îl deține „colăcarul”, cel de gestionează proviziile alimentare strânse, inclusiv colacii, cu care se organizează mesele comune.
Obiceiul făgărășan este ca ceata, cu tot alaiul, cu capră, boriță, buhai, cu lăutari și ce o mai fi, să colinde întregul sat, casă cu casă, în seara și noaptea de Ajun și în ziua și noaptea de Crăciun (în montajul fotografic: ceată de feciori din Veneția de Jos în 2019).
Se intră în fiecare casă, chiar și în cele de țigani – în satele din țara Făgărașului țiganii au propriul lor „cartier” prăpădit, un pic în afara așezării, și sunt creștini, – se bea un pahar de rachiu și unul de vin și se joacă fetele de măritat.
Am numărat: în noaptea de Ajun vătaful și ai săi au cântat, au jucat și au băut câte un rachiu și un pahar de vin în nouăzeci și trei de case! Au dormit trei ore și iar au plecat, spre seară isprăvind, târâș, de colindat și ultima casă de țigani, după datină!
Colăcarul și cu mine n-am băut deloc – aveam răspunderi – dar ceilalți mă așteptam tot timpul să cadă secerați de o comă alcoolică fără întoarcere: nouăzeci și trei de păhărele de rachiu de cincizeci-șaptezeci de grade – și încă de soiuri diferite, Dumnezeu știe din ce făcute fiecare – și nouăzeci și trei de pahare de vin, și el de toate felurile!!
Sigur, fetele aveau grija să-i susțină ele, în cei doi-trei pași de joc, abia schițate. Sigur, oamenii aveau grijă să-i sprijine pe cetași de la o poartă la alta, altfel poate s-ar fi prăvălit.
Dar feciorii, așa îmbibați de alcool și epuizați de oboseală cum erau, își cântau conștiincios colindele la fiecare curte, jucau ,,capra” și fetele corespunzătoare și urau gazdelor bucurii, sănătate și belșug de sărbătoare, bând păhăruțele ceremoniale.
Seara, la Masa Crăciunului, în Casa Cetei, după ce popa a sfințit bucatele, toți feciorii cetei – livizi, cu cearcăne dramatice, cu febre musculare dureroase și paralizante – au cinstit sărbătorește cu oaspeții, cum se cuvine.
Trebuie spus, dacă nu știți obiceiul: din banii, bucatele și băutura primite din colindat, ceata ține lăutari și casă deschisă și îmbelșugată întregului sat, asigurând bunul mers al tuturor sărbătorilor de iarnă.
Întâi s-a rupt Colacul Mare, și s-a-mpărțit la toți cei de față, care numai puțini nu eram. S-a cântat colind, s-a făcut semnul crucii peste colaci, peste adunare și peste blide și s-a început vesel, masa.
Toți pândeau cetașii, să vadă, se rupe vreunul, se lasă? S-au ridicat toți, au spus rugăciunea – Doamne, erau atât de tineri, de frumoși, de exaltați în hotărârea lor supraomenească – au mai cântat un colind și au ieșit din „căși” să scoată jocul, să dea drumul sărbătorii. Purtați în triumf de întregul sat, s-au oprit în ,,centru”, la locul „de horă”. Au jucat întâi o „feciorească”, numai ei. Apoi, și-au luat drăguțele la joc și apoi s-a pornit hora țărănească, ca o îmbrățișare a tuturor, de Crăciun.
Au jucat până la miezul nopții, fără oprire, fără istov, ca niște aleși ce erau trimițând astfel undeva, spre înalt, mesajul lor de speranță, de bucurie, de încredere.
Am plecat în sfârșit spre case. Istoviți, feciorii cetei s-au prăbușit în paturi, înveliți și privegheați de mamele lăcrimând îngrijorate.
Satul meu făgărășan devenise brusc altceva. O lume arhaică, încărcată de rituri și obiceiuri vechi, răsărite torențial dintre grijile zilnice.
Radu Anton Roman, Bucate, vinuri și obiceiuri românești, Editura Paideia 1998
Poetul, prozatorul și publicistul Radu Anton Roman (stânga-jos în montajul fotografic) s-a născut pe data de 19 august 1948 la Făgăraș, oraș în care a absolvit liceul „Radu Negru” în 1966. În anul 1968 este admis la Facultatea de drept din cadrul Universității din București, la care renunță după doi ani pentru ca între 1976 și 1978 să urmeze cursurile Facultății de Jurnalism.
Amintim dintre scrierile sale: „Țările de sus ale merilor” (1974), „Călătorie spre nord” (1976), „Vara nimănui” (1978), „Elegii” (1980), „Zile de pescuit” (1985), „Precum fumul” (1996), „În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau” (2001).
În 1998 publică volumul de antropologie culinară „Bucate, vinuri și obiceiuri românești”, iar între 2001 și 2005 realizează pentru Pro TV emisiunea cu profil culinar „Bucătăria lui Radu”.
Pe 29 august 2005, Radu Anton Roman se stingea din viață în urma unui infarct la doar 57 de ani în București fiind înmormântat în cimitirul Bellu.
Să aveți Crăciun frumos!
Proletcultismul, sursă de subdezvoltare, efectele pozitive fiind insuficiente …
Așa se întâmplă când se răstoarnă valorile culturale. Scriitorul proletcultist Alexandru Toma, de care azi nu mai știe nimeni nimic, devenea membru al Academiei Române pe vremea când Tudor Arghezi era considerat ca fiind promotorul „poeziei putrefacției”.
Un articol deosebit de frumos, care te îmbărbătează. Nu am de unde sa știu cat de adevărată este povestea, pentru ca nu am trait prin zona, la momentul respectiv. Pentru confirmare, ar trebui sa exista niște comentarii ale celor din zona făgărășeană, care au trait astfel de momente. Dar, oricum, este o prezentare plăcută a ceea ce încă se mai întâmpla prin multe zone ale tarii, probabil însă cu o motivație un pic sau mai mult schimbata.
Mi-a plăcut și mie foarte mult textul pentru că este scris cu patos de autor. Mă gândesc chiar să postez pe blog volumul „Bucate, vinuri și obiceiuri românești” de Radu Anton Roman.
Există totuși confirmarea renașterii și în zilele noastre a obiceiului cetelor de colindători de Crăciun în zona Făgăraș, ilustrată de fotografia anexată postării, cu feciorii din satul Veneția de Jos, comuna Pârău, județul Brașov, care datează din 2019. Alexandru Graur credea că denumirea de Veneția provine de la „vinețeală”, un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră).
Mie mi se pare ca in zilele noastre suntem beneficiarii unei mai mari intensitati a bucuriei de a asista la manifestarilor traditionale rituale ,fie ele cu iz crestin sau precrestin ,mai ales in zilele de sarbatori religioase.Aceste obiceiuri au fost reluate dupa o perioada de timp cu restrangeri la astfel de manifestari,iar acum lumea se manifesta deplin ,dovedind parca cu mare forta perenitatea traditionala.In felul asta avem avantajul de a primi ce este mai frumos si mai bun din ce a fost altadata.In plus , apare si dumirirea sentimentala a celor neobisnuiti cu astfel de manifestari.
Obiceiurile de sarbatori se bazeaza pe traditie si asa va fi mereu,societatea protejandu-si mesajul initial,iar incercarile de noi adaugiri sunt greu acceptate.
Timp de 30 de ani sentimentul de mândrie națională care ne vine și din respectul față datini a fost hulit pe toate canalele media de toți deontologii globaliști, ca fiind un păcat de moarte.
Pentru că aceste obiceiuri tradiționale sunt înrădăcinate adânc în mentalul colectiv ele revin acum la suprafață, mai ales la românii care au fost nevoiți să muncească și să trăiască în străinătate.
Frumoasă povestire și îmbucurător conținutul. Faptul că sunt zone din țară în care tradițiile se păstrează și chiar se transmit generațiilor viitoare înseamnă că am redescoperit și putem iarăși să ne bucurăm de lucruri care s-au dorit a fi uitate de unii.
Nu este singurul astfel de loc.
Am descoperit o adevărată comoară, păstrată și prezentată în Ținutul Buzăului, la Muzeul omului, de la Mânzălești de Doamna Cecilia Petrescu. Căutând-i numele pe Facebook veți putea citi multe povești, pline de farmec și tâlc, despre tradițiile și portul locuitorilor din zonă.
Într-adevăr, pentru că prezentul este greu de suportat începem să ne apreciem tot mai mult trecutul și tradițiile din străbuni.
Am „vizitat” pe Facebook Muzeul Timpul Omului. Este impresionant. Și am mai descoperit că Doamna Cecilia Petrescu este învățătoare pensionară și custode al Muzeul Timpul Omului in regim de voluntariat.
radu anton roman un personaj interesant .baiat destept. la purtat prin tara dupa el pe busu si a facut un rotofei din el.
Primul format al emisiunii Bucătăria lui Radu de la Pro TV era filmat în studio cu Cristi Tabără ca invitat. Abia când emisiunea a început să fie filmată în diverse locații din țară Tabără s-a retras și a apărut Florin Busuioc.