Psiho.9 Informația și cunoașterea sunt esențiale

valentin — Fri, 29 May 2026 14:46:15 +0000

Progresele înregistrate în anii 40 și 50 ai secolului XX, în domenii precum neurofiziologia, neurolingvistica, cibernetica și inteligența artificială, au favorizat studierea psihicului uman, din punctul de vedere al cunoașterii și înțelegerii realității la nivel informațional, prin intermediul atât al senzațiilor și percepțiilor cât și al gândirii și imaginației.

Unul din promotorii noii abordări, denumită generic psihologia cognitivă, este psihologul american George Miller (1920-2012) care considera că principiile ciberneticii, precum cel al reacției inverse informaționale pot explica mai adecvat comportamentul uman orientat către un scop, decât relația stimul-răspuns din psihologia comportamentalistă și că învățarea are la bază un proces de prelucrare a informațiilor acumulate senzorial.

Neurologul și psihologul canadian Donald Hebb (1904–1985) a ajuns la concluzia că celulele nervoase din creierul unui nou născut sunt interconectate în mare măsură aleator și doar experiența interacțiunii cu mediul este cea care formează ansambluri organizate de celule nervoase, ceea ce stă la baza procesului de învățare. Astfel acei neuroni care sunt stimulați repetat de un același eveniment au tendința să se interconecteze într-un mod specific evenimentului declanșator, care poate fi ulterior rememorat atunci când ansamblul corespunzător de neuroni este activat.

În lucrarea sa „Psihologia cognitivă” publicată în 1967, psihologul american de origine germană Ulric Neisser (1928-2012) sistematizează rezultatele cercetărilor privind studiul percepției, limbajului și gândirii apelând la concepte ale teoriei informației. Totuși un deceniu mai târziu el aprecia că psihologia cognitivă a ajuns să se bazeze prea mult pe modelarea digitală a cogniției și pe experimente înguste de laborator, pledând pentru orientarea către o psihologie ecologică, care să studieze procesele cunoașterii așa cum au ele loc, în mod natural, în viața reală.

Începând din deceniul al șaptelea al secolului trecut în cadrul psihologiei cognitive se afirmă o orientare multidisciplinară privind studiul cogniției umane, animale și artificiale care implică utilizarea rețelelor complexe de celule nervoase și nu a calculatorului digital ca model pentru procesului uman de prelucrare a informație.

Se reunesc rezultate obținute de psihologi, neurologi, lingviști, antropologi, specialiști în inteligența artificială și se fundamentează astfel un sistem integrat al științelor cognitive.

Plecând de la modelul propus de Hebb, al ansamblurilor organizate de celule nervoase, au fost realizate sisteme artificiale denumite rețele neuronale, ce simulează astfel de rețele de celule nervoase și care sunt în măsură, prin antrenare, să recunoască obiecte, cuvinte, propoziții sau chiar să învețe noțiuni complexe.

Această metodă riguroasă de studiu a cunoașterii, susținută de teoria informației încercă să se extindă în prezent și în sfera afectivă și volitivă, fenomene psihice foarte complexe.

Discutând strict din perspectiva celor doar două secole de existență autonomă a psihologiei, este de remarcat faptul că, dintre principalele curente psihologice dezvoltate în această perioadă, numai asociaționismul, integraționismul și psihanaliza au fost „încheiate”, în timp ce, comportamentalismul, psihologia umană și cea cognitivă își continuă evoluția ca orientări de sine stătătoare, fiind surse de inspirație pentru cercetările psihologice curente.

Privită însă în ansamblu, această scurtă retrospectivă confirmă ceea ce, în anul 1908, Hermann Ebbinghaus scria în lucrarea sa „Un rezumat al psihologiei”, cu referire directă la lunga „etapă filosofică” a disciplinei și anume că psihologia are „un trecut îndelungat dar o istorie scurtă”.

Cunosc.8 Cum devenim conștienți

valentin — Fri, 22 May 2026 14:25:37 +0000

Devin conștient de mine însumi și mă delimitez de lumea exterioară în momentul în care îmi formez o imagine despre aspectul meu fizic, trăsăturile de personalitate și felul cum interacționez cu ceilalți. Sunt capabil să mă raportez la mine de pe poziția altuia deoarece am interiorizat limbajul oral prin care comunic cu semenii, sub formă de limbaj interior, ca să pot vorbi cu mine însumi.

Pe lângă realitatea exterioară apare astfel un nou obiect al cunoașterii „eu însumi” precum și o nouă formă de cunoaștere și anume autocunoașterea. Autocunoașterea ne conduce la conștientizarea propriilor trebuințe, dorințe și aspirații, care se manifestă cotidian atât în relația noastră cu lumea cât și în relația cu noi înșine. De-a lungul vieții, conștiința de sine ne permite să ne menținem identitatea psihică și socială prin rememorarea și judecarea felului în care ne-am comportat în trecut în situații social-culturale cotidiene.

Deși la prima vedere pare paradoxal, totuși sursa autocunoașterii nu o reprezintă doar propriul nostru Eu corporal, psihic și social. Un rol determinant în modul în care ne autoevaluăm îl joacă mediul natural și mai ales cel social, în care trăim și ne desfășurăm activitatea.

Astfel, ne delimităm biologic față de obiectele din jur pe baza perceperii propriului organism, dar ne formăm imaginea constituții noastre fizice prin comparație cu aspectul corporal al semenilor noștri. Modul în care ne auto-percepem ca ființe sociale depinde și el, în mare măsură, de felul în care ne apreciază cei din jur dar și de comparațiile pe care le facem între noi și persoane relevante pentru noi.

De aceea, inclusiv proiectarea personalității noastre în viitor, prin intermediul aspirațiilor și idealurilor este direcționată de modele larg acceptate de societatea în care trăim.

Din punct de vedere dinamic conștiința individuală se manifestă sub forma unei permanente interacțiuni și coordonări între cele două componente ale sale – conștiința de sine și conștiința realității externe. Într-unul din talerele acestei balanțe interioare așezăm tot ce cunoaștem despre lume și ce ne dorim de la ea iar în celălalt tot ce știm despre și ce vrem de la noi. Fiecare își stabilește propriul echilibru între cele două talere și în acest scop, apelăm în primul rând la sentimente și abia apoi la rațiune.

Componenta psihică afectivă pune tot timpul față în față evenimentele externe și trebuințele interne, rezultantul fiind acele trăiri subiective, manifestate sub forma emoțiilor, dispozițiilor și sentimentelor. În funcție de semnificația pozitivă sau negativă pe care le-o atribuim, trăirile noastre afective realizează în fapt o foarte necesară ierarhizare și preselectare atât a influențelor exterioare cât și a motivațiilor interioare.

Această preselecție afectiv-emoțională, asigură suportul energetic pentru o viitoare acțiune adaptivă. Ea este urmată de evaluarea bazată pe rațiune a situației, prin care se stabilește scopul acțiunii și se selectează mijloacele adecvate atingerii lui.

Tot rațiunea ne permite să anticipăm modul de derulare și să estimăm rezultatul acțiunii noastre. O dată cu încheierea acțiunii, după ce evaluăm cea ce am obținut în final, mai întâi rațional și apoi și emoțional, ne putem declara mulțumiți, sau în caz contrar fie alegem altă cale de urmat fie renunțăm la atingerea scopului propus.

Cu toți resimțim trebuințe general umane (biologice, de protecție, de apartenență sau de apreciere) iar în absența obiectului sau situației care satisfac o trebuință (de exemplu hrana sau apartenența la un grup) apare o stare de necesitate (senzația de foame sau dorința de avea prieteni) ce determină declanșarea și menținerea unui acțiuni specifice până la satisfacerea respectivei necesități.

Pe de altă parte privim orice eveniment ce se întâmplă în jur din punctul de vedere al nevoilor noastre curente sau de perspectivă.

De exemplu, pot trece nepăsător pe lângă terasa unui restaurant cu mesele pline de preparate culinare apetisante, când sunt sătul dar mă uit pofticios la cineva care mănâncă un covrig pe stradă, atunci când îmi este foarte foame.

Cei mai mulți dintre noi nu rămânem însă la nivelul trebuințelor generale. Ne autoevaluăm aptitudinile, sentimentele și interesele și pe această bază ne formăm un evantai de trebuințe superioare cum sunt cele morale, artistice sau social-comunitare, care își subordonează necesitățile bio-fiziologice.

Episodul precedent descrie cum ne influențează limbajul capacitatea de a fi conștienți de noi și de lume.

Episodul următor prezintă cum anume învățăm de mici să gândim, acționând mai întâi asupra obiectelor din jur.

Avram Iancu, Marea Adunare Națională de la Blaj și Nicolae Bălcescu

valentin — Fri, 15 May 2026 15:17:54 +0000

„Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor și a intereselor națiunii române, ci voi ține și voi apăra legea și limba noastră română, precum și libertatea, egalitatea și frățietatea. Pe aceste principii voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la ele. Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni.” – un fragment din jurământul de credință față de națiunea română rostit, cu o mână pe inimă și cu cealaltă ridicată în sus, de cei 40.000 de români prezenți la „Adunarea națiunii române din Transilvania” de la Blaj din 15-17 mai 1848.

Pe atunci, Transilvania era Mare Principat, supus direct Curții Imperiale de la Viena, la fel ca Ungaria, dar administrat intern de trei minorități privilegiate: maghiari (care cuceriseră în linii mari Ardealul în jurul anului 1200), sașii (coloniști de origine germanică) și secuii (de origine asiatică, veniți împreună cu maghiarii în Câmpia Panonică).

În timp ce românii, care reprezentau două treimi din populația Ardealului (90% dintre ei fiind țărani iobagi) nu erau recunoscuți ca nație și nu avea drepturi politice, fiind considerați „tolerați”. În aceiași situație se aflau și slovacii, croații și sârbii, încorporați în Ungaria.

La Marea Adunare Națională de la Blaj, Avram Iancu, tânăr avocat de 24 ani, a sosit în fruntea a câtorva mii de moți, organizați militărește, asigurând paza și ordinea adunării.

Alături de zecile de mii de țărani români veniți din toate părțile Ardealului erau prezenți și revoluționari moldoveni între care Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Alecu Russo (refugiați în Transilvania după înăbușirea revoluției din Moldova).

Avram Iancu s-a născut în anul 1824, în satul Vidra de Sus într-o familie de iobagi de pe domeniul miner austriac din Munți Apuseni. Tatăl său, Alexandru Iancu a ajuns „pădurar”, apoi „jude comunal” (un fel de primar) în Vidra de Sus iar bunicul, Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox și participant la răscoala lui Horea din 1784.

Mai târziu, tânărul Avram Iancu obișnuia să spună că este „nepot al lui Horea” considerând că lupta și sacrificiul acestuia pentru dreptatea românilor este și lupta lui.

A urmat școala primară în română, în satul natal și la Câmpeni, cursurile gimnaziale în maghiară și latină la Zlatna și studiile liceale în maghiară și germană la Liceul Piariștilor din Cluj. În anul 1846 era absolvent al Facultății de Drept din Cluj, câștigând o cunoaștere temeinică a legislației Imperiului Austriac, utilă pentru a susține cauza românilor ardeleni. Deși nu peste mult timp se va convinge că „Nu cu argumente filozofice și umanitare vei putea convinge pe tiran, ci cu lancea ca Horea!”.

Iată cum îl descria pe tânărul Avram Iancu, Iosif Sterca-Șuluțiu (confident și colaborator apropiat al acestuia în lupta revoluționară): „ … student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest, cu inima deschisă, sincer și cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – față de alte națiuni și confesiuni, apoi ținea mult la parola cuvântului dat ”.

Încearcă să ocupe o funcție administrativă în Cluj dar cererea i-a fost respinsă, a lucrat apoi doar câteva săptămâni ca practicant la Administrația financiară a Transilvaniei din Sibiu, dar ca fiu de iobag a întâlnit și aici o atmosferă ostilă (dreapta-jos în montajul foto: Statuia lui Iancu din fața Catedralei Ortodoxe din Cluj).

În final, și-a găsit un post de cancelist (stagiar în avocatură) la Curtea de apel a Transilvaniei de la Târgu Mureș unde a și susținut examenul de avocat în martie 1848.

La 15 martie 1848 izbucnea revoluția în Ungaria care urmărea obținerea independenței față de Austria, crearea gărzii naționale, desființarea iobăgiei dar și formarea „Ungariei Mari” prin alipirea Transilvaniei.

Aceasta era situația politică în care conducătorii românilor ardeleni, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Andrei Șaguna, Alexandru Papiu-Ilarian, Avram Iancu au organizat Adunarea Națională din 15 mai 1848.

Pe un câmp din apropierea Catedralei din Blaj, numit de atunci „Câmpia Libertății” mulțimea a ascultat și salutat cu urale (strigând „Noi vrem să ne unim cu Țara!”) Programul în 16 puncte al revoluției române care prevedea printre altele: recunoașterea națiunii române din Transilvania, formarea gărzii naționale, desființarea iobăgiei fără despăgubire, școli în limba română și respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria (stânga-jos în montajul foto: Monumentul de pe Câmpia Libertății – o poartă monumentală, având la bază textul „Vrem să ne unim cu Țara”, străjuită de trei statuete feminine din bronz, ce simbolizează cele trei țări române).

A fost ales un guvern revoluționar cu sediul la Sibiu, numit „Comitetul Național” (din care făcea parte și Iancu), condus de episcopul ortodox Andrei Șaguna și s-au trimis delegații la Curtea de la Viena și la Dieta (parlamentul) Transilvaniei de la Cluj, pentru a susține revendicările românilor.

Fără ține seama de cererea românilor, Dieta de la Cluj dominată de marea nobilime maghiară a votat pe 29 mai 1848 înglobarea Transilvaniei în Ungaria (fără a recunoaște românii ca nație) și totodată a refuzat să aplice desființarea iobăgiei, prevăzută în Programul revoluției ungare.

Aflată într-o situație dificilă, prin noua constituție din aprilie 1848, Austria oferă românilor ceea ce le refuzau maghiarii: garantarea „inviolabilității naționalității și a limbii tuturor popoarelor din monarhie” și egalitatea de drepturi pentru toate națiunile din cadrul imperiului.

Nu este de mirare deci, că la fel ca sârbii și croații (care au luptat activ împotriva guvernului revoluționar maghiar) și românii au ales calea rezistenței armate împotriva alipirii forțate a Transilvaniei la Ungaria și a negării drepturilor lor naționale.

În aceste condiții, Comitetul Național l-a numit pe Iancu, prefect general, adică conducător militar al românilor din Ardeal, însărcinat cu organizarea rezistenței împotriva gărzilor maghiare, ce încercau prin violență să-i facă pe români să-și îndeplinească în continuare obligațiile de iobagi (centru-sus în montajul foto: Avram Iancu, portret realizat de pictorul Barbu Iscovescu în 1849).

Iancu a adoptat modelul armatei Romei antice grupând țărănii (înarmați cu lănci, topoare și foarte puține puști) în legiuni care se adunau în tabere de instrucție numite în epocă „lagăre”. El însuși a comandat în mod direct Legiunea „Auraria Gemina”, care își avea tabăra la Câmpeni.

Deși la începutul anului 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați au rezistat fără a da înapoi în fața atacurilor repetate ale trupelor maghiare, Iancu fiind supranumit, de moții săi și apoi de toți românii ardeleni, „Craiul Munților”.

Refugiat la Constantinopol după înfrângerea revoluției de la 1848 din Muntenia, Nicolae Bălcescu s-a întâlnit în primăvara anului 1849 cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, în încercarea de a mijloci o înțelegere între acesta și Avram Iancu (stânga-sus în montajul foto: Nicolae Bălcescu, portret de Gheorghe Tattarescu).

În scrisoarea pe care Bălcescu i-o aduce la Câmpeni lui Iancu, Kossuth cerea în continuare ca românii să recunoască „unirea” Transilvaniei cu Ungaria și în schimb era de acord doar cu folosirea limbii române în biserici și în școlile primare și îi oferea lui Iancu gradul de general în armata maghiară (dreapta-sus în montajul foto: Lajos Kossuth, într-o gravură de epocă).

Răspunsul lui Iancu a fost totuși unul conciliant: „ … ne exprimăm regretul că în împrejurările actuale nu putem să dezbatem cu frații maghiari restabilirea păcii, fiind situația în care ne găsim foarte critică. … Totuși, pentru a Vă dovedi sentimentele noastre frățești pe care le nutrim față de națiunea maghiară, am hotărât să rămânem neutrii față de armata ungară în tot timpul acestor lupte, neatacând-o și apărându-ne numai în cazul în care vom fi atacați.”. În august armata maghiară capitula la Șiria, lângă Arad, în fața trupelor ruse, intrate în Transilvania la cererea austriecilor aflați în dificultate.

După revoluție, cererile românilor privind autonomia Ardealului și drepturile naționale au rămas simple promisiuni neonorate, Transilvania fiind condusă direct prin guvernatori militari austrieci.

Ca un fel de „compensație”, împăratul Franz Iosif i-a oferit lui Avram Iancu decorația „Crucea de aur pentru merite cu coroană”, pe care acesta a refuzat-o dezamăgit cerând: „să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor”.

Iancu va încerca să obțină pentru moții săi măcar retrocedarea pășunilor și pădurile pierdute în favoarea statului austriac pe vremea iobăgiei dar în 1852 este arestat și încarcerat la Alba Iulia unde este brutalizat de un ofițer austriac, fiind apoi repede eliberat de frica moților.

În testamentul său scria descurajat: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după putere am și lucrat … tocmai acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic.”.

Această umilință publică, adăugată la amărăciunea eșecului de a obține libertate pentru românii, îi provoacă o cădere nervoasă și apoi o depresie adâncă, din care nu își va mai reveni. Încă tânăr la vârsta de 28 ani, se retrage în satul natal și își petrece restul anilor vizitându-și vechii camarazi de luptă, cântând doine din fluier și rătăcind prin satele moților, la fel de iubit și ocrotit de către aceștia. De altfel obișnuia să spună: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort.”.

În dimineața zilei de 10 septembrie a anului 1872, la doar 48 ani, Avram Iancu se stingea din viață în casa brutarului Ioan Stupină din Baia de Criș, unde își găsea câte o dată adăpost.

Condus și jelit pe ultimul drum de o imensă mulțime de moți, a fost înmormântat – așa cum a lăsat cu limbă de moarte, în cimitirul bisericii ortodoxe din Țebea, sub gorunul secular al lui Horea (centru-jos în montajul foto: Mormântul lui Iancu de la Țebea). Se spune că de aici ar fi lansat Horea către moți chemarea la luptă împotriva asupririi nobiliare.

La Țebea se întâlnesc deci simbolic „Rex Daciae” (Regele Daciei, cum a fost numit Horea de ziaristica europeană a vremii) și „Craiul Munților” și totodată răsculații de la 1784 și revoluționari de la 1848 iar jertfa lor de sânge va contribui la rândul ei la câștigarea Dreptății și Unirii pentru toți românii, la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918.

Nicolae Grigorescu – fondator al picturii române moderne

valentin — Fri, 08 May 2026 14:16:20 +0000

„După doi ani m-am întors acasă și am început să fac singur iconițe. Era vara. Duminica mă duceam la Obor. Îmi așterneam hăinița jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărmane, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu … Și cumpărau bieții oameni – ziceau că-s cu noroc, că-s de la copil nevinovat. ” își amintea cel care, atunci când era un băiat de 12 ani, își semna micile icoane – „Nicu”.

Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838, pe moșia boierului Filip Lenș din satul Pitaru la 45 km de București unde tatăl său, Ion Grigorescu, era un fel de administrator pe lângă conacul boieresc.

La 5 ani, rămâne orfan de tată iar mama sa Ruxandra Grigorescu este nevoită să se mute, cu toți cei șapte copiii (Nicu era al șaselea), la o soră din București care locuia în mahalaua Cărămidarilor: „Cu acul ne-a crescut pe toți biata mamă. Și odată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea”.

Nefiind școală în Cărămidari mama l-a dat pe micul Nicu să învețe carte, alături de alți băieți din mahala, cu dascălul de la Biserica „Sfântul Gheorghe” iar pe Ghiță (Gheorghe, Grigorescu, fratele său mai mare), l-a dat să-și facă ucenicia în atelierul lui Anton Chladek.

Ceh cu cetățenie austriacă și cu studii de pictură la Milano și Viena, acesta era un foarte bun portretist și avea o clientelă importantă prin familiile de boieri și negustorii din București. Urmând exemplul fratele Ghiță, la vârsta de 10 ani, Nicu va intra și el ucenic, tot la Anton Chladek: cum spunea mai târziu „ … se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru … ”.

Socotind că mare lucru nu ar mai avea de învățat ca ucenic părăsește după 2 ani atelierul și începe să lucreze singur iconițe pe care le vinde prin târguri pentru a-și ajuta familia. Iar în anii următori, pictează în ulei unele icoane pe pânză la Biserica din Băicoi și alte câteva icoane mari la Mânăstirea de la Căldărușani.

În schimb la 18 ani, când tânărul Grigorescu devenise „meșterul Nicu”, se învoiește ca împreună cu fratele său Ghiță să zugrăvească în frescă Biserica Mănăstirii Zamfira, în timp de 3 luni pentru 500 galbeni.

Pentru ca la doar 20 ani, stareța de la Mânăstirea Agapia să-l angajeze pentru pictarea în întregime a bisericii proaspăt refăcută, în cel mult un an și șase luni și în schimbul sumei de 2.000 galbeni (îl chemă și de data asta pe fratele Ghiță să-i fie de ajutor la realizarea icoanelor și a picturii murale).

Aici află în ianuarie 1859 despre alegerea lui Cuza ca domn atât în Moldova cât și în Muntenia: „Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină de vin … Mi-aduc aminte că stăteam seara până târziu și făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor … ”.

În timpul lucrărilor de la Agapia, Mihail Kogălniceanu – bun cunoscător al artelor plastice vizitează biserica, stă de vorbă cu tânărul Grigorescu și îi apreciază calitatea picturilor (stânga-sus în montajul foto: Grigorescu la 22 ani).

Ca urmare din poziția de prim ministru îi acordă o bursă de studii de 250 galbeni anual, timp de 5 ani la Paris, fără niciun concurs sau diplomă de studii (cei 2 ani de învățătura la biserica Sf. Gheorghe și alți 2 ani de ucenicie reprezentau pe atunci singura pregătire a lui Grigorescu).

Ajuns la Paris în toamna anului 1861, este acceptat în atelierul lui Charles Gleyre astfel că în primăvara anului următor reușește la concursul de intrare în „Școala Superioară de Arte Frumoase”, fiind repartizat apoi la atelierului lui Sébastien Cornu.

Din cei 80 de concurenți se clasează pe locul 45 în timp ce Auguste Renoir, celebrul pictor impresionist de mai târziu, a fost al 68-lea.

Dezamăgit de concepțiile academiste rigide ale profesorilor, urmează cursurile Școlii doar un an și jumătate și pasionat de natură, se alătură pe timpul verilor coloniei pictorilor peisagiști din satul Barbizon din apropierea Parisului (între care se regăsesc cunoscuții Corot, Courbet și Millet). Se îndrăgostește acum de una din fetele lui Millet și nici el nu-i era indiferent acesteia dar: „mă gândeam că ea e fata unui artist mare, că eu n-am nici un rost pe lume, că nu se știe dacă-l voi avea vreodată, și-mi ziceam c-ar fi o faptă de om necinstit s-o fac și pe ea să îndure nevoile și păcatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a știut niciodată că am iubit-o și nimeni n-a bănuit ce-a fost în inima mea. ”. Așa a rămas Grigorescu un singuratic până aproape la sfârșitul vieții (dreapta-sus în montajul foto: „Floare între flori”, portretul domnișoarei Millet).

Iernile pictează în micul său atelier din Paris și are satisfacția ca, participând cu o serie de tablouri la o expoziție organizată de pictorii de la Barbizon, lucrarea „O glastră cu flori” să-i fie cumpărată de însuși împăratul Napoleon al III-lea pentru colecția sa personală.

Reîntors în anul 1869 în țară, după 8 ani de acumulări artistice Grigorescu era un pictor stăpân pe mijloacele lui de exprimare plastică, convins că arta adevărată își are sursa de inspirație în contactul direct cu natura înconjurătoare și cu oamenii acelor locuri.

Se stabilește la București unde își amenajează un mic atelier dar se dedică peisajelor pe care le caută în lungi drumeții prin țară: „Peisaj cu case de țară”, „Cheile Dîmbovicioarei”, „Bîlciul de la Rucăr”, „Pe malul Siretului”, redate în tonuri calde și luminoase.

Numeroasele lucrări reprezintă figuri senine și demne de țărănci și țărani în port național: „Țărancă voioasă”, „Un mocan”, „Țărancă din Muscel”, „Rucăreancă” (centru-jos în montajul foto: „Țărancă din Muscel”, ulei pe pânză).

Înregistrează mari succese de critică cât și de public la expoziția din 1873 a Societății Amicilor Belelor-Arte, unde expune 146 de pânze precum și 4 ani mai târziu la expoziția personală deschisă la Palatul Eforiei unde a prezentat alte 220 de lucrări.

Convocat ca „pictor de front”, a însoțit trupele române în Bulgaria pe parcursul întregului Război de Independență (1877-1878), fiind prezent la asediile redutelor de la Grivița și Rahova. Se deplasa cu o trăsură, care îi servea drept „atelier mobil”, surprinzând imagini pe viu, creionate rapid în sute de schițe și desene.

Întors în țară pictează și expune în anii următori câteva din cele mai cunoscute tablouri ale sale cu subiect de război: „Dorobanțul”, „Artileriști în marș”, „Roșior”, „Transport de provizii”, „Convoi de prizonieri”.

Cea mai valoroasă lucrare rămâne însă „Atacul de la Smârdan”, o pictură monumentală în ulei pe pânză, cu o suprafața de peste 14 metri pătrați, comandată de Primăria Bucureștilor și finalizată de Grigorescu după 7 ani de muncă.

Din anul 1887 părăsește Capitala și se retrage pe Valea Prahovei unde își va petrece ultimii 20 ani din viață, locuind mai întâi la Posada și stabilindu-se apoi cu familia la Câmpina, în casa cu un atelier spațios pe care a construit-o într-o locație pitorească.

La aproape 50 ani o cunoscuse pe Maria Danciu cu origine ardelenească care îi dăruise un fiu și care îi va fi alături toată viața (centru-sus în montajul foto: Portretul Mariei Danciu, soția artistului). Deși nu a atins notorietatea tatălui său, Gheorghe Grigorescu a moștenit talentul artistic al familiei, devenind un artist ceramist cunoscut.

În această perioadă se dedică cu predilecție subiectelor rustice, pictând care cu boi pe drumuri prăfuite, portrete de țărănci, câteva naturi statice și nenumărate peisaje cu specific românesc, multe dintre ele de pe Valea Prahovei, din preajma Câmpinei și Posadei (stânga-jos în montajul foto: „Car cu boi”, ulei pe pânză).

Spre sfârșitul vieții, se accentuează o mai veche boală de ochi, privirea i se încețoșează, folosește mult tonuri deschise, tablourile par a fi presărate cu o pulbere argintie, de unde și denumirea de „perioada albă” a artistului.

Chiar și în această etapă mai vitregă a creației sale, în intervalele în care vederea i se restabilea a picat capodopere precum: „Hanul de la Orății”, „Portretul Mariei Nacu”, „Luminiș”, „Printre dealuri și vâlcele” (dreapta-jos în montajul foto: „Luminiș”, ulei pe pânză).

Îmbătrânit și bolnav, pictorul avea să moară în casa sa din Câmpina, pe 21 iulie 1907, la puțin timp după ce împlinise 69 ani, răpus de boala de plămâni pe care o contactase în timpul Războiului de Independentă. În atelier, pe șevalet, se afla ultima lucrare rămasă neterminată, „Întoarcerea de la bâlci”. Conform dorinței sale a fost dus pe ultimul drum într-un car cu boi, acoperit cu crengi de brad și flori de câmp.

Nu a uitat toată viața că impresionanta sa operă artistică (a creat aproximativ 4.000 de tablouri, desene și schițe) nu ar fi fost posibilă fără bursa pe care Kogălniceanu a avut fericita intuiție să i-o înlesnească.

Prin testament a constituit un fond de 50.000 lei la dispoziția Ministerului Instrucției Publice pentru una sau două burse destinate studiului picturii în străinătate pe o durată de 5 ani cu o singură condiție: „ Candidații vor fi obligați să facă o lucrare de artă în pictură. Subiectul va fi absolut românesc, luat din istoria noastră sau din viața de toate zilele – de preferință scene țărănești ”.

S-a spus că Grigorescu a apărut în pictura românească când artiștii care i-au fost contemporani dormeau. În schimb tinerii pictori din generația ce i-a urmat, Stefan Luchian, Ion Andreescu, Gheorghe Petrașcu, au preluat și dus mai departe sensibilitatea pentru peisaj, predilecția pentru pictura în aer liber și abordarea subiectelor din viața țărănească.

Criticul de artă Henri Focillon, admirator al culturii române și fondator în 1924 al Institutului Francez din București scria în cunoștință de cauză: „Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa … Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă.”

La rândul lui, scriitorul Alexandru Vlahuță aprecia că: „Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui …”.

Psiho.8 Cel mai important este umanismul

valentin — Fri, 01 May 2026 14:01:52 +0000

În anii 60 ai secolului trecut se dezvoltă o nouă orientare psihologică denumită umanistă, care nu este de acord că impulsurile subconștiente sau stimulii mediului extern sunt determinante în dezvoltarea personalității umane. Umanismul consideră că de fapt experiența subiectivă a fiecăruia dintre noi ne influențează comportamentul, datorită capacității noastre de a decide și alege liber asupra propriei existențe.

Reprezentantul de marcă al curentului umanist este psihologul american Abraham Maslow (1908 – 1970), care era de părere că activitatea oamenilor este motivată de o serie de trebuințe, ierarhizate pe cinci niveluri și anume: trebuințe fiziologice (nevoia de hrană, de odihnă, nevoile sexuale, etc.), trebuințe de securitate (nevoia de protecție împotrivă adversităților mediului extern, fizic sau social), trebuințe de apartenență și dragoste (nevoia de a avea o familie, nevoia de a fi iubit și nevoia de prietenie), trebuințe de apreciere și stimă (nevoia de încredere și respect din partea altora și nevoia de acceptare în colectivitate) și în final trebuințe de autorealizare, în sensul de atingere a potențialului individual maxim ca ființă umană (în imagine: piramida trebuințelor a lui Maslow).

Deși toate sunt înnăscute, totuși trebuințele situate pe trepte ierarhice superioare cum sunt cele de apreciere și de autorealizare sunt mai puțin imperative și deci satisfacerea lor nu este prioritară în raport cu cele fiziologice și de securitate care, ca rezultat al evoluției biologice îndelungate, sunt mult mai puternice.

Din această cauză, Maslow credea că doar circa 1% dintre oameni ajung la autorealizare prin atingerea unei înțelegeri superioare a lumii și a propriei persoane, prin creativitate și altruism sau prin împlinirea propriilor aspirații.

Un alt psiholog umanist american, Carl Rogers (1902 – 1987), considera că, pentru a ajunge la împlinirea de sine și a trăi o viață autentică, ar trebui să ne lăsăm conduși mai degrabă de propriile valori și sentimente decât de credințele sau valorile impuse de alții.

Pentru a ne putea dezvolta plenar personalitatea, el era de părere că relațiile dintre părinți și copii, profesor și student sau dintre lider și grup trebuie să fie guvernate de trei principii esențiale și anume: înțelegerea empatică a celuilalt, atitudinea pozitivă față de celălalt și stabilirea relațiilor interpersonale în acord cu propriile credințe și criterii.

Curentul umanist propune deci o viziune optimistă asupra naturii umane, considerând că suntem în măsură să ne asumăm responsabilități și să ne luptăm pentru împlinirea aspirațiilor și idealurilor noastre. Cu toate acestea există voci critice care apreciază că principiile și conceptele psihologiei umaniste nu pot fi riguros verificate experimental.

Episodul precedent arată că psihicul și comportamentul uman trebuie să fie tratate în mod integrat.

Episodul următor prezintă modalitățile prin care putem cunoaște și înțelege realitatea la nivel informațional.