„Până acum toţi cei care s-au îndeletnicit cu istoria naţională, n-au avut în privire decât biografia Domnilor, nepomenind nimic de popor, isvorul a tutulor mişcărilor şi isprăvilor şi fără de care stăpânitorii n-ar fi nimică. Mă voi sili să mă feresc de această greşală de căpitenie”. Este un citat semnificativ din cuvântul introductiv pe care Mihail Kogălniceanu l-a rostit la vârsta de 26 ani, cu ocazia deschiderii cursului său de istorie naţională de la Academia Mihăileană din laşi

Viitorul istoric a văzut lumina zilei la Iași, pe  6 septembrie 1817, fiind întâiul născut din cei zece copii ai familiei vornicului Ilie Kogălniceanu și soției sale Catinca.

Învață carte cu un călugăr maramureșean stabilit la Iași, împreună cu Vasile Alecsandri (bun prieten și viitor revoluționar și colaborator apropiat) și își continuă amândoi studiile la un pension privat de băieți, deschis în capitala Moldovei de către un francez.

Aici îi întâlnesc și leagă amândoi prietenii strânse cu alți viitori revoluționari pașoptiști, Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri.

Frecventează în Franța cursuri umaniste de limbă și literatură greacă, latină și germană și timp de aproape 3 ani audiază cursuri de drept, istorie și filozofie la Universitatea din Berlin (sus-stânga în montajul foto: Mihail Kogălniceanu în anii studenției).

Tot în Germania va publica în limba franceză primele sale studii istorice: „Istoria Valahiei, Moldavei și a valahilor transdunăreni” și „Schiță asupra istoriei, obiceiurilor și limbii țiganilor”.

Întors la 21 ani în Moldova, Kogălniceanu desfășoară o intensă activitate cultural-artistică și literară prin care urmărea cu consecvență modernizarea societății timpului său și înfăptuirea unirii Moldovei cu Țara Românească.

Cumpără o tipografie și fondează revista „Dacia Literară”, îndemnând în paginile ei pe scriitorii români să se inspire din folclorul, natura și istoria patriei (sus-dreapta în montajul foto: Revista „Dacia Literară” cu fotografia fondatorului).

Editează apoi, împreună cu Alecsandri, și Ion Ghica, revistă științifică și literară „Propășirea” și înființează ziarul politic unionist „Steaua Dunării”.

Alături de Alecsandri și Costache Negruzzi este co-fondator și co–director al Teatrul Național din Iași, contribuind la impunerea unui repertoriu național prin care să se realizeze educația culturală a publicului spectator.

Considerat, alături de Bălcescu, drept întemeietor al istoriografiei românești moderne,  Kogălniceanu este îndeobște preocupat de descoperirea și valorificarea vechilor izvoare istorice. Tipărește în 3 volume „Letopisețele Țării Moldovei”, în care se regăsesc scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce și publică, împreună cu Costache Negruzzi, toate lucrările lui Dimitrie Cantemir cunoscute pe atunci.

Ca buni prieteni, Kogălniceanu și Negruzzi, au avut și o altă inedită colaborare editorială, fiind co-autori ai primei cărți moderne de bucate din spațiul românesc, folositoare și în zilele noastre. Intitulată „Carte de bucate boierești. 200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”, aceasta a apărut la Iași în anul 1841 (jos-dreapta în montajul foto: Cartea de bucate a lui Kogălniceanu, republicată în 2004 de Editura Alfa).

A fondat și prima revistă istorică românească, intitulată „Arhiva Românească” și dedicată publicării documentelor vechi și studiilor de specialitate iar după Unirea Principatelor din 1859 va tipări „Cronicile României sau Letopisețele Țării Moldovei și Valahiei”, volum care reunește izvoare istorice din ambele Țări Române.

Nu a reușit însă să consacre un timp mai îndelungat pentru „scrierea istoriei”. Firea sa energică de reformator vizionar și mai ales nedreptatea socială pe care nu o putea tolera l-au îndemnat să  intre de timpuriu în arena politică, pentru a „face istorie”.

Cursurile sale de istorie de la Academia Mihăileană precum și revistele pe care le-a condus au contribuit mult la trezirea conștiinței naționale și spiritului revoluționar ale tinerilor intelectuali pașoptiști din Moldova.

Înăbușirea „în fașă” a Revoluției moldovenești de la 1848, îl forțează însă să se refugieze la Cernăuți, în Bucovina aflată pe atunci sub stăpânire austrică. Aici va edita o lucrare vizionară dar în același timp foarte realistă  – „Dorințele partidei naționale în Moldova”.

Între reformele democratice și sociale preconizate în acest document programatic, dorința arzătoare a românilor de unire într-un singur stat ocupă locul central: „Pe lângă toate aceste radicale instituţii, singurele care ne pot regenera patria, apoi Partida Naţională mai propune una … cheia bolții fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovii cu Ţara Românească”.

Astfel că, după numirea lui Grigore Ghica, noul domnitor cu vederi mai liberale, Kogălniceanu revine în Moldova și se angajează cu tot sufletul în înfăptuirea idealului unirii. Contribuie la dubla alegere a lui Cuza ca domnitor atât la Iași și cât și București și este desemnat de acesta (pentru început) ca prim ministru al Moldovei.

Printr-o rodnică colaborare, cei doi vechi prieteni – Domul Unirii, Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu, prim ministrul guvernului unic al Principatelor Unite vor pune bazele statului român modern. Și aceasta în doar 2 ani (între 1863 și 1865), prin câteva reforme radicale: desființarea privilegiilor boierești și împroprietărirea țăranilor, trecerea în proprietatea statului a terenurilor și averilor deținute de mănăstirile închinate Muntelui Athos,  crearea armatei naționale și învățământ primar gratuit și obligatoriu.

În ciuda „răcelii” care a intervenit între ei cu un an înainte ca Ioan Cuza să fie forțat să renunțe la tronul României, Kogălniceanu a rămas loial memoriei acestuia:  „Aici în faţa unui mormânt deschis, în fața acestei figuri care va fi pururea glorioasă, nu ne este permis să facem polemică, dar suntem datori să spunem că nu greșalele Lui L-au răsturnat, ci faptele cele mari. … şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea, va fi acea a lui Alexandru loan  I”.

Din poziția de ministru de externe în guvernul condus de Ion C. Brătianu, Kogălniceanu va juca  un rol de prim plan și în câștigarea Independenţei.

A negociat Convenția româno-rusă, care a permis armatei ruse să traverseze teritoriul României spre Bulgaria, primul pas către participarea (nedorită inițial de Imperiul Țarist) a Armatei Române la războiul ruso-turc din 1877-1878.

A fost totodată cel care pe 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, a rostit istoricele cuvinte „În starea de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”, proclamând astfel oficial Independența României față de Imperiul Otoman.

A participat apoi, alături de Ion C. Brătianu, la lucrările Congresului de pace de la Berlin din 1878, dintr-o poziție foarte ingrată: România nefiind acceptată, de către marile puteri europene, ca parte beligerantă, la masa tratativelor. Deși ostașii români își vărsaseră sângele în luptele cu turcii la Plevna, Grivița, Rahova și Smârdan.

Cu toate acestea, României i-au fost recunoscute independența de stat precum și suveranitatea deplină asupra Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor.

Încălcând însă prevederile Convenției româno-ruse (prin care țarul garantase integritatea teritorială a României), Rusia și-a impus la final condiția ca România să îi cedeze în schimb sudul Basarabiei.

La 35 ani, Kogălniceanu se căsătorea la Iaşi cu Ecaterina Jora, ce provenea dintr-o veche familie boierească din Moldova iar cei doi soți vor avea împreună opt copii.

Cu numeroasa sa familie, a locuit toată viața în casa din Iași în care s-a născut, devenită muzeu memorial în anul 1971 (jos-stânga în montajul foto: Muzeul memorial „Mihail Kogălniceanu” din Iași).

Unul din cei trei fii ai săi, Vasile M. Kogălniceanu, a fost la rândul lui un publicist și deputat cu vederi democratice, acționând în presă și în parlament pentru a asigura țăranilor condiții mai bune de muncă și de trai. Iar din cauza atitudinii sale radicale a fost inculpat pentru „instigare la revoltă” în timpul Răscoalei țărănești de la 1907.

În cuvântul său de la sesiunea solemnă a Academiei Române din 1891, pe care l-a numit profetic „cântecul meu de lebădă”, Kogălniceanu rostea cu îndreptățită satisfacție: „ … Dumnezeu bun şi milostiv mi-a prelungit vieaţa mea în destul, ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârşirea acestor mari reforme şi astăzi a mă bucura la bătrâneţe de rodul sămânţei depuse de noi în tinereţele noastre în mănosul pământ al mumei-patrie”.

Pentru ca în aceluiași an, la Paris, în ziua de 20 iunie, marele om de stat să se stingă din viață la vârsta de 74 ani, în urma unei banale operaţii de apendicită, fiind înhumat în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Patru ani mai târziu, în discursul său de recepție, istoricul A.D. Xenopol (care i-a succedat lui Mihail Kogălniceanu în fotoliu de academician) îl evoca astfel pe ilustrul său înaintaș: „Literator distins, istoric fruntaş, mare orator şi încă mai mare om de stat, Mihail Kogălniceanu a fost una din acele naturi alese ce greu încap câte două alăturea în un veac; pentru care timpul cât l-a trăit a fost prea scurt şi spaţiul în care i-a fost învoit să se mişte prea neîncăpător spre a dezvolta uriaşa putere a concepţiunilor, cugetărilor şi năzuinţelor lui … a umplut cu înalta lui personalitate mai bine de 50 de ani din istoria neamului românesc”.