Sinteze

Grup.14 Viitorul urbanizării

valentin — Sat, 28 Mar 2026 06:40:25 +0000

În lumea antică, orașele erau de mici dimensiuni și aveau puțini locuitori. Babilonul, de exemplu, unul dintre cele mai mari orașe antice din Orientul Mijlociu, se întindea pe circa un hectar și populația sa nu depășea 20.000 locuitori. Iar la apogeul său, Roma cu cei aproape 300.000 locuitori era cel mai mare oraș din antichitate.

După prăbușirea imperiului roman orașele decad, populația se grupează în așezări rurale care produceau toate cele necesare traiului iar comerțul se reduce până aproape de dispariție. Abia în ultima parte a Evului Mediu, așezările rurale dispuse pe drumurile comerciale deveni târguri cu câteva mii de locuitori, care se transformă treptat în așezări urbane protejate cu ziduri de apărare.

Creșterea exponențială a populației orășenești, denumită urbanizare este declanșată de dezvoltarea capitalistă a producției de mărfuri combinată cu exodul către orașe al țăranilor, care nu mai erau legați de pământ, apărând astfel marile centre industriale, comerciale și bancare.

Pentru ca în zilele noastre două sau mai multe orașe puternic dezvoltate să se extindă de-a lungul căilor de comunicație dintre ele, să asimileze alte localități mai mici și să formeze un complex urban gigantic numit megalopolis în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni.

Un exemplu de megalopolis este complexul format din Los Angeles și San Francisco împreună cu orașele de pe coasta Californiei care le interconectează.

Inclusiv configurația și arhitectura orașelor moderne sunt o rezultantă a forțelor de piață dar si a deciziilor autorităților centrale și locale:

băncile stabilesc dobânzile la creditele acordate, iar companiile private analizează avantajele unor amplasamente noi pentru birouri și spații de producție și iau decizii de locare și relocare a acestora
investitorii imobiliari își diversifică oferta în funcție de modul în care evoluează preferințele și veniturile clienților și prețurile terenurilor de construcție
în sfârșit, guvernul poate acorda sau nu facilități fiscale pentru sectorul de construcții în timp ce primăriile elaborează planuri de urbanism zonal și eliberează avize de construcție

În mediul urban artificial, spațiul construit se afla într-o continua restructurare:

expansiunea suburbiilor datorită prețurilor scăzute a terenurilor a contribuit la decăderea zonelor centrele ale marilor orașelor (oameni înstăriți si centrele de afaceri tind să se îndepărteze de centrul orașului, pentru a profita de impozitele locale mai scăzute)
apare astfel necesitatea costisitoare de extindere și reconfigurare a infrastructurii și rețelelor de transport suburban
apare totodată reciclarea urbana – renovarea clădirilor vechi pentru a fi folosite în scopuri noi, dar fără a compensa tendința de degradare a centrelor orașelor

Creșterea ori declinul marilor orașe din lume sunt puternic influențate de extinderea la nivel mondial a schimburilor economice, comerciale și financiare:

există orașe globale precum New York, Londra, Frankfurt, Tokio sau Beijing care sunt de fapt „piețe mondiale” pe care produsele financiare, materiile prime și serviciile sunt tranzacționate în moduri tot mai sofisticate
există totodată orașe mari cum sunt Los Angeles, San Francisco sau Shanghai în care s-a concentrat cercetarea științifică pentru domeniile de vârf, ale tehnologiilor informației și telecomunicațiilor, ingineriei genetice, nanotehologiei
sunt de asemenea orașe specializate în producția de masă la prețuri reduse a bunurilor economice proiectate în alte țări și care sunt puternic afectate de goana capitalurilor financiare după profituri cât mai mari

Toate aceste orașe integrate în „diviziunea internațională a muncii”, ca de altfel toate „mega orașele“, ridică probleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor, gestionării resturilor menajere, penuriei de locuințe, poluării și controlului delicvenței și violenței stradale (în fotografie: mega orașul Tokio, cu muntele Fuji în fundal).

Ca urmare, în timp ce populația metropolelor din statele industrializate rămâne constantă sau chiar scade, cea a orașelor mari din țările în curs de dezvoltare va continua să crească în ciuda condițiilor mizere din cartierele periferice în care trăiesc cei atrași de mirajul urban.

Grup.13 Comunități urbane

valentin — Fri, 31 Oct 2025 16:20:21 +0000

Despărțirea meșteșugurilor de agricultură constituie cea de a doua mare diviziune socială a muncii: produsele meșteșugărești au început să fie schimbate pe produse agricole și treptat, meseriașii n-au mai produs decât în vederea schimbului. A apărut, cu alte cuvinte, producția de mărfuri într-o formă rudimentară, în cadrul tribului.

Cu vremea, schimburile dintre triburi și din interiorul fiecărui trib intensificându-se, vechiul sistem al trocului (schimbul în natură) a devenit incomod și oamenii au început să adopte anumite etaloane: vite, cereale, bucăți de metal și în cele din urmă moneda.

Schimbul intens pregătește pe-ncetul cea de-a treia mare diviziune socială a muncii: apariția negustorilor, oameni care nu se ocupă de loc cu producția, ci doar cu comerțul.

Dezvoltarea agriculturii împreună cu apariția meșteșugarilor și apoi a negustorilor determină pentru început formarea târgurilor (mici „orașele agricole”) ca loc pentru comercializarea produselor agrare și meșteșugărești și abia mai târziu a centrelor urbane propriu-zise (în fotografie: târg la Buzău în 1869, acuarela de Amedeo Preziori).

Este explicația pentru care există în zilele noastre denumiri de orașe precum: Târgu Mureș, Târgu Jiu, Târgu Neamț sau Târgu Ocna (principala marfă ce se comercializa aici pe vremuri fiind sarea).

Ceea ce caracterizează însă orașele de pretutindeni este amplasarea lor „în așa fel ca să poată domina o anumită zonă agricolă, pe baza căreia să se hrănească”.

Ecologic vorbind, comunitatea urbană trăiește exclusiv în spații construite (artificiale) fiind dependentă de mediul natural „la mâna a doua”, prin intermediul satelor învecinate de unde se aprovizionează cu produsele agroalimentare:

în orașul tradițional: atelierele meșteșugarilor și prăvăliile negustorilor erau și spații de locuit (zona de producție coincidea cu cea de locuit)
în orașul modern, spațiul pentru activități industriale este la periferie, cel destinat activităților comerciale și serviciilor în zonele centrale ale orașului, spațiul de locuit (dispus inițial în zona centrală) se mută mai târziu în zone rezidențiale suburbane iar spațiul de tranzit constă într-o rețea densă de transport a orășenilor între locurile de muncă și cele de reședință

Activitățile economice predominante în orașul tradițional erau meșteșugurile și schimburile comerciale, iar în prezent orășenii muncesc în industrie, comerț și servicii:

unitatea economică este firma comercială, fie ea mică, mijlocie sau mare
relațiile de producție dintre patroni și angajați sunt stabilite prin contracte juridice și au la bază o diviziunea complexă a muncii
autonomia economică a locuitorilor orașelor este practic nulă, aceștia fiind dependenți de bunurile comercializate și de serviciile furnizate de organizații publice și private

Din punct de vedere social colectivitatea urbană modernă este una densă iar traiul în oraș creează legături umane impersonale și în mod paradoxal distanțare sociala:

relații de rudenie sunt la un nivel scăzut și se reduc la cele din familia nucleară (părinți și copii), specifică orașului
relațiile de vecinătate, bazate pe întrajutorare, sunt nesemnificative
opinia publică este indiferentă și nu reacționează prompt la încălcarea regulilor de comportare în schimb controlul social este ferm prin forțele de ordine publică
raporturile cu alte colectivități urbane, fiind frecvente, citadinii au o identitate socială puțin conturată (sentimentul apartenenței la comunitatea este mai redus la orășean față de țăran)
din necesități de studii și pregătire profesională dar mai ales din necesitatea găsirii unui loc de muncă mobilitatea socială a orășenilor este accentuată

La rândul ei, cultura urbană este eterogenă, valorile dominante fiind afectate negativ de:

orientarea excesivă spre eficiența economică și financiară a orășenilor, care conduce la individualism și egoism
mediul artificial și neintegrat ecologic în care lucrează și locuiesc citadinii
mediului social competitiv, fără legături afective doar funcționale, pe care îl formează locuitorii orașelor
ca urmare, mediul urban modern produce o cultură industrial-comercială și în același timp o „industrie” a culturii

Nou apăruta industrie culturală produce „bunuri de consum” culturale după regulile marketingului comercial și are, printre altele, un obiectiv comun cu industria bunurilor materiale – să neutralizeze conflictele posibile datorate comportamentelor economice și culturale atât de diferite într-o colectivitate urbană mare.

Coborâtă la nivelul legii cererii și ofertei, cultura devine o „marfă distractivă” destinată să-i umple orășeanului timpul și să-i gonească plictiseala de ființă singură în mijlocul mulțimii.

Zonele urbane au ocupat o pondere mică în ansamblul teritoriului românesc. În jurul anului 1830 în Țara Românească și în Moldova numai 6,5% din populație locuia în așezări urbane mici, cele mai multe fiind de fapt târguri iar în anul 1914 doar 16,3% din populație trăia în orașe, La aceeași dată Bucureștiul deținea 17,6% din populația urbană a țării.

De fapt, dezvoltarea urbană în România are loc după primul război mondial. Din 1914 și până în 1948 ponderea populației urbane în totalul populației a crescut de la 16,3% la 23,4%, spor realizat cu precădere în orașele cu peste 20.000 de locuitori.

În sfârșit, în perioada comunistă, procesul de urbanizare a fost accelerat ca o consecință a politicii de industrializare. Urmare a acestei strategii, populația urbană a ajuns la peste 52% în anul 1989.

Grup.12 Comunități rurale

valentin — Fri, 17 Oct 2025 15:22:47 +0000

De-a lungul miilor de ani, comunitățile agricole rurale sunt fără nici un dubiu cele mai răspândite și cele mai vechi colectivități teritoriale, având vârsta civilizației umane.

Agricultura prin natură sa „sedentară” leagă comunitățile umane de pământul pe care îl lucrează și le transformă în populații înrădăcinate. Este poziția din care s-a născut nu numai ideea de vatră, de cămin, de a fi acasă ci și de glie, de hotar, de patrie.

Relațiilor de rudenie – preponderente în comunitățile gentilice nomade li se alătură relațiile comunitare de vecinătate – care în timp devin la rândul lor predominante, întrucât odată cu apariția agriculturii „sângele s-a înfrățit cu pământul”.

Dispunerea și organizarea comunităților rurale nu se realizează la întâmplare. În primul rând, satele „se așază” în raport de condițiile mediului natural.

O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei și structurii așezărilor rurale românești relevă că în ansamblu:

la munte predomină satele risipite, formate din grupuri de gospodării dispuse pe mai multe cursuri mici de ape și în văi
în zonele colinare (sub munte) satele răsfirate sunt formate, pe de o parte, din grupuri de gospodării mai adunate iar pe de altă parte, din gospodării noi „roite” pe locuri ceva mai îndepărtate (în fotografie: satul colinar Rîmetea, județul Alba)
la șes (în câmpie) satele adunate au gospodăriile așezate una lângă alta, cu tendință de aglomerare în zona lor centrală

În al doilea rând, satele se dispun în raport de mediul social și economic, pentru a putea răspunde trebuințelor existențiale ale sătenilor. Astfel, în perioada valurilor succesive de populații migratoare majoritatea așezările țărănești se regăseau în zona subcarpatică iar de aici populația s-a extins treptat în câmpie atunci când vremurile au fost mai prielnice.

Satul agricol tradițional reprezintă o comunitate teritorială cu totul aparte datorită activităților agrare, desfășurate ciclic în strânsă legătură cu mediul natural pe care îl ocupă.

Din punct de vedere ecologic comunitatea rurală tradițională este dependentă de resursele naturale ale mediului pe care îl transformă în funcție de necesitățile umane și ca urmare se delimitează teritorial trei sectoare:

un spațiu de producție: mediu ecologic transformat prin cultivare, format din terenuri agricole, livezi, vii, pășuni
un spațiu desinat locuirii: mediu construit numit „vatra satului”, format din gospodăriile familiale țărănești
un spațiu de trecere între cele două zone: amenajat în mare parte prin folosire zi de zi și care cuprinde drumuri, ulițe, poteci

În ceea ce privește latura economică locuitorii desfășoară predominant activități agricole:

unitatea de producție este gospodăria țărănească, deținută de familia extinsă
relațiile de producție sunt mai ales de întrajutorare, bazate pe cooperare în cadrul gospodăriei familiale dar și cu rudele și vecinii
cooperarea în familie creează o diviziune naturală a muncii pe vârste și sexe: copiii de 5-8 ani au grijă de animalele din curte, femeile se ocupă cu activitățile casnice iar bărbații tineri și adulți efectuează toate muncile agricole, ajutați de bătrâni
există o autonomie economică relativă a colectivităților țărănești tradiționale față de societatea care le înglobează: satul satisface majoritatea nevoilor locuitorilor săi iar relațiile comerciale cu exteriorul sunt reduse

Social și cultural, satul tradițional este o comunitate redusă (câteva zeci sau sute de gospodării) și omogenă (cei de aceeași vârstă și sex tind să aibă același stil de viață):

relațiile între consăteni sunt directe (fiecare se cunoaște îndeaproape cu fiecare) iar controlul social este informal (opinia publică sătească dezaprobă abaterile de la regulile colectivității)
comunitatea rurală are o puternică identitate socială și un sentiment accentuat de auto-apreciere iar mobilitatea socială e redusă (în principal prin căsătorie în sate vecine)
arta țărănească, filosofia țărănească de viață, tradițiile și dreptul țărănesc (obiceiul pământului) au un profund caracter uman și sunt puternic integrate cu natura

Această situație se schimbă drastic în secolul XX, abordarea liberală considerând că dezvoltarea economică a societății necesită eliminarea țărănimii, întrucât țăranii tradiționali, aflați la limita sistemului industrial, nu sunt nici buni producători și nici buni consumatori.

Transformați în lucrători în cadrul unui sistem agro-industrial mecanizat, chimizat și mai nou automatizat, țăranii din zilele noastre devin în sfârșit producători și consumatori rentabili.

Grup.11 Geneza și evoluția satului românesc

valentin — Fri, 03 Oct 2025 15:09:17 +0000

Istoric, prima mare diviziune socială a muncii a fost despărțirea triburilor de agricultori de triburile de păstori, în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului. Iar începutul agriculturii a însemnat totodată începutul civilizației sedentare.

Dacă orientarea vânătorilor și păstorilor este spre exterior, spre plantele și animalele răspândite peste tot, orientarea țăranilor este dimpotrivă spre interior, spre bucata de pământ, mereu aceeași, pe care o cultivă și de la care așteaptă recoltele salvatoare. Dacă primii se uită în zare și cultivă „orizontalitatea”, țăranii privesc spre pământ – de unde vin roadele și spre cer – de unde vin soarele și ploaia, ei cultivând „verticalitatea”. Pentru „prădători” pământul este „sălbatic”, ca și ei, ca și plantele și animalele, pentru „producători” pământul este „cultură”, mai concret agricultură.

Comunitățile sătești gentilice, bazate pe rudenia dintre membrii lor, evoluează către satele tribale în care relațiile de vecinătate au „împins“ pe planul doi „legăturile de sânge“. Asemenea comunități agrare sunt înregistrate în epoca străveche pe întreg teritoriul Daciei lui Burebista și Decebal precum și în perioada ocupației romane.

Mai târziu, în prima jumătate a Evului Mediu satele românești erau devălmașe.

Stăpânirea devălmașă a pădurilor, pășunilor, apelor și fânețelor, nu era o proprietate colectivă ci un drept de folosință egală, pentru toate familiile satului.
Având acces la aceste bunuri naturale, fiecare gospodărie familială putea să își asigure cele necesare traiului , aceasta dispunând de tot ce însemna produsul muncii sale.
Pământul arabil era împărțit în parcele, atribuite fiecărei familii, prin tragere la sorți iar casa și curtea erau în stăpânire familială.

În satele devălmașe organizarea era una bazată pe obști sătești:

ca formă de autoconducere, obștea era de fapt o adunare a capilor familiilor, ceva în genul sfatului bătrânilor din comunitățile gentilice
obștea reprezenta satul în relațiile cu autoritățile din afara comunității sătești
obștea „judeca” conflictele dintre săteni conform unor „cod” de norme orale numit obiceiului pământului și tot ea repartiza anual fiecărei gospodării pământurile agricole

Satele de țărani liberi și-au menținut mult timp organizarea obștească și stăpânirea devălmașă a pământului deoarece își îndeplineau cu sfințenie obligațiile militare și plăteau dările către domnie.

În următoarea etapă de evoluție a feudalismului românesc obștile sătești se destramă, stăpânirea devălmașă a pământului dispare și apar în schimb marile moșii boierești, ca formă de proprietate feudală iar țăranii liberi devin iobagi legați de pământ.

Cu toate acestea în regiunile subcarpatice satele devălmașe au rezistat până în perioada dintre cele două războaie mondiale, fiind studiate de sociologul Henri Stahl în campaniile monografice pe care le-a condus între 1927 și 1938 pe teritoriul României Mari.

Chiar și după 1990, în România s-a manifestat o tendinţă de reînfiinţare a obştilor săteşti de către unele comunităţi rurale din zonele deluroase, cu scopul de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra pădurilor.

Grup.10 Ce este comunitatea teritorială

valentin — Fri, 01 Aug 2025 14:42:28 +0000

Atât locuitorii unui sat din Câmpia Română, cât și musulmanii (turci sau tătari) din Dobrogea, rușii lipoveni din Delta Dunării sau medicii din România, formează comunități (în fotografie – cununie religioasă la rușii lipoveni).

Diferența este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunitate teritorială, în al doilea este vorba de o comunitate religioasă, în al treilea de o comunitate etnică în timp ce ultimul caz se referă la o comunitate profesională.

Comunitățile socio-culturale, cum sunt cele religioase, etnice și profesionale, reprezintă grupuri foarte mari de oameni care împărtășesc valori, aspirații și stiluri de viață asemănătoare și au totodată conștiința apartenenței la comunitățile respective. Totuși, între membrii acestor comunități nu este neapărat necesară o apropiere teritorială.

În schimb pentru comunitățile teritoriale, cum sunt satele sau orașele (ce pot include diverse grupuri etnice, religioase și profesionale), proximitatea geografică este esențială, căci din spațiul geografic comun oamenii își preiau resursele naturale necesare vieții de zi cu zi.

Mai mult, specificul teritoriului pe care îl ocupă determină anumite trăsături de personalitate și un anumit mod de stabilire a relațiilor dintre oamenii locului. Știm cu toții că una este „psihologia” oamenilor din Bărăgan și alta a locuitorilor din zona subcarpatică a României.

Comunitățile teritoriale reprezintă deci cadrul de desfășurare a vieții cotidiene pentru colectivități mari de oameni care:

locuiesc într-o arie geografică la care se aclimatizează și față de care au o relație de dependență economică
acționează în mod colectiv într-o anumită diviziune a muncii pentru a valorifica resursele și a amenaja respectivul teritoriu
au anumite obiceiuri, tradiții, ritualuri care formează o cultură locală comună
sunt conștienți de apartenența lor la comunitățile respective și de faptul că sunt stăpânii de drept ai teritoriului locuit

În cadrul ariei geografice a fiecărei comunității teritoriale oricât de mică ar fi ea se delimitează obligatoriu cel puțin trei zone:

spațiul de locuire, în care sunt dispuse gospodăriile membrilor comunității
spațiul de producție, în care se desfășoară activitățile economice ale comunității
spațiul de tranzit, format din traseele pe care se deplasează membrii comunității între primele două zone

Ecosistemele biologice sunt formate dintr-o multitudine de specii de plante și animale care împart și se adaptează la un habitat comun și care întrețin un schimb permanent de substanțe, energie și informație cu mediul fizico-chimic pe care îl populează. Noi, oamenii, nu ne mai adaptăm de mult la mediu natural, preferăm să adaptăm mediul la nevoile noastre, dintre care multe sunt create artificial prin reclame agresive.

Ca urmare am creat socio-ecosisteme care sunt de fapt același ecosisteme biologice (fără de care nu am putea supraviețui) exploatate și poluate de specia umană prin dezvoltarea intensivă a agriculturii chimizate, a industriei energofage și a transporturilor la mari distanțe.

De aceea, analiza comunităților noastre teritoriale și a activității desfășurate pe plan local, doar din punct de vedere al eficienței economice, fără să ținem seama de starea mediului natural în care trăim este catastrofală și conduce la o criza ecologică globală.

Grup.9 Colegi de școală, de muncă și de profesie

valentin — Fri, 25 Jul 2025 15:26:04 +0000

Interesele care răspund unor trebuințe punctuale ne determină să intrăm și în alte grupuri mai mari si mai eterogene, decât cele de vecini și de prieteni, cum sunt grupurile de studii, de muncă, de profesie sau religioase.

Relațiile pe care le stabilim în acest caz cu ceilalți sunt formalizate și se concentrează doar pe activitatea de satisfacere a intereselor respective, încât le apreciem ca fiind grupuri secundare.

Grupurile secundare sunt compuse deci dintr-un număr mare de oameni între care există relații de cooperare dar mai ales de competiție, indirecte (impersonale) și formale (oficiale) dar și dezechilibrate (influența de sus în jos este mult mai puternică decât cea din sens opus):

obiectivul de creștere a productivității și dorința de promovare individuală creează concurență între membrii grupului, aceștia fiind apreciați doar pentru potențialul de muncă eficientă și nu ca personalități depline
activitățile în comun se desfășoară programat iar normele de comportare în interiorul grupului sunt impuse oficial prin regulamente
scopurile principale răspund unor nevoi particulare ale membrilor, fiind satisfăcute proporțional cu pozițiile lor ierarhice

Pe de altă parte, grupurile secundare sunt colectivități stabile dar de durată variabilă (atunci când obiectivul comun propus este atins grupul se poate destrăma) deoarece:

la baza formării lor stau interese precise, cum este de exemplu interesul unui câștig bănesc cât mai mare, în cadrul grupurilor de muncă
împărtășesc o experiență și cunoștințe comune doar în domeniul îngust în care își desfășoară activitatea
în societatea contemporană digitalizată, ele nu implică neapărat apropierea geografică sau afinitatea psihosocială a membrilor

Ca urmare a acestor particularități, grupul secundar este un socio-grup adică o colectivitate instrumentală centrată pe interese concrete ale membrilor, care prezintă:

o coeziune diminuată, datorită slabelor interacțiuni afective, compensată însă printr-un grad ridicat de organizare ierarhică
un control direct al atitudinilor și comportamentelor individuale de către structurilor de conducere ale grupului
o influență de jos în sus redusă, care nu poate realiza decât modificări cosmetice ale organizării grupului de către membrii săi fără funcții de conducere

Datorită numărului mare de membri, grupurile secundare se structurează atât pe verticala – sub formă de nivele ierarhice de control cât și pe orizontală – ca diviziune a muncii, pentru o executare specializată a activităților.

Cu toate acestea, obișnuiți cu climatul afectiv din familie, chiar și în grupurile de muncă ne asociem pe bază de afinități psihologice în așa numite „bisericuțe”, mici colectivități în care stabilim legături de înțelegere și întrajutorare, atât în timpul lucrului cât și după aceea.

Se poate aprecia că pe măsura evoluției tehnologice grupurile secundare devin adevărate „laboratoare ale civilizației umane”, care preiau cote tot mai mari din setul de funcții sociale rezervate anterior grupurilor primare, mai ales familiei.

De exemplu, educarea și pregătirea pentru viață a copiilor de către părinți este în bună măsură sustrasă de televiziune și de rețelele sociale, grupuri secundare mari orientate exclusiv spre profit iar rezultatul se vede în nivelul de educație al adolescenților.

Se asigură astfel o creștere a eficienței economice a rolurilor sociale asumate discreționar de grupurile secundare în detrimentul calității acestora.

Răul cel mai mare este că aceste grupuri specializate sunt tot mai impersonale, mai automatizate și în ultimă instanță mai inumane. Interacțiunea personală este înlocuită cu influențarea unilaterală, prin tehnologii digitale, de la centrii de putere ai grupurilor către marea masă a membrilor.

Cu toate acestea, în cazul particular al grupurilor secundare foarte mari cum sunt colectivitățile etnice și religioase, popoarele și națiunile se menține încă o coeziune puternică a membrilor lor prin limba, miturile, tradițiile și instituțiile culturale comune, capabile să genereze un suflet colectiv, ce conservă sentimentul de solidaritate.

Grup.8 Membri de familie, vecini și prieteni

valentin — Fri, 11 Jul 2025 16:22:22 +0000

Cu toții se naștem și ne formăm ca oameni într-o familie care, prin întâietatea cronologică și prin atmosfera afectivă, reprezintă pentru noi un grup primar.

De-a lungul vieții, aceiași nevoie de intimitate și sprijin afectiv ne îndeamnă să participăm la constituirea altor colectivități mici, care pot fi considerate de asemenea drept grupuri primare, așa cum sunt:

grupul de vecinătate, ce exprimă relațiile de înțelegere și cooperare a indivizilor aflați in proximitate teritorială, mai ales în mediul rural și mai puțin în cel urban
grupul de prieteni, care răspunde necesități de afecțiune și colaborare de pe poziții de egalitate a indivizilor

Grupurile primare sunt formate deci dintr-un număr redus de oameni care au ca numitor comun relații de cooperare și preponderent afective, directe (față în față) și informale (pe bază de reguli nescrise de comportare) dar și echilibrate (din punctul de vedere al inter-influenței):

relațiile de afecțiune și cooperare foarte strânse devin scop al grupului, motiv pentru care membrii săi se percep unii pe alți ca personalități depline
normele de conduită sunt elaborate și însușite implicit de către membri, asigurând acestora moduri apropiate de a gândi și simți
scopurile principale sunt cele de întrajutorare materială, protecție reciprocă și suport emoțional, fiind satisfăcute în mod egal pentru toți membrii

Toate grupurile primare sunt colectivități stabile și de lungă durată (suntem membrii ai unei anumite familii pe viață și putem avea „prieteni de-o viață”) pentru că:

la baza formării grupurilor de prieteni sau de vecini stă asemănarea, căci oamenii se simt mai confortabil în prezența celor care au aceiași locație, vârstă sau nivel de cultură
membri lor împărtășesc o experiență comună semnificativă prin trăirea in colectiv a evenimentelor importante
există o apropiere geografică a membrilor, care mărește probabilitatea desfășurării unor activități în comun

Datorită acestor trăsături specifice grupul primar este un psiho-grup adică un punct de intersecție între social si psihologic ceea ce:

determină o coeziune puternică, datorită sentimentului legăturii strânse intre membri, prin care aceștia experimentează în comun prietenia, înțelegerea și afecțiunea reciprocă
asigură o rezistență puternică a grupului față de influențele perturbative din exterior
generează o reacție inversă coerentă a membrilor împotriva constrângerilor impuse de societatea globală

Familia, grupul de vecinătate și grupul de prieteni reprezintă deci cadrul în care ne putem prezenta deschis nevoile personale astfel încât să obținem, pe de o parte, acceptul grupului și pe de altă parte, să avem sprijin din partea acestuia în satisfacerea lor.

Din acest punct de vedere toate grupurile primare pot fi apreciate drept „pepiniere ale personalității umane”, care ne asigură o „racordare” mai umană la societatea în care trăim.

Grup.7 Ce este grupul social

valentin — Fri, 04 Jul 2025 15:09:10 +0000

Într-o tabără de copii, s-a organizat un experiment pentru a observa modul in care se formează regulile de comportare la nivel de grup și modul în care ele influențează percepția și raportarea la realitate a membrilor. Pentru aceasta s-a împărțit aleator un grup de copii, realizând două echipe A și B care au fost puse în competiție.

Copii nu se cunoșteau în prealabil, fiind astfel puși să formeze ad-hoc grupurile. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincție clară între lumea din interiorul grupurilor și cea din afară.

Aceleași tipuri de comportamente, de acțiuni sau de întâmplări erau valorizate și interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte.

Dacă spre exemplu un băiat trișa la un concurs era privit ca un „băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival dar era „isteț” dacă aparținea grupului de referință.

După o săptămână s-au reunit cele două echipe formând echipa D=A+B și au fost puse în competiție cu echipa E, cu care copii nu se mai întâlniseră. Imediat membrii grupurilor A si B s-au re-evaluat unii pe alții – toate valorizările negative acumulate și concretizate în etichete ca „băiat rău”, „nesimțit”, „murdar” etc. au fost reinterpretate pozitiv, respectivii copii fiind dintr-o dată considerați curajoși, viteji, eroi ai grupului nou format.

Distincția „în grup – în afara grupului” s-a păstrat, însă ea a fost retrasată (de la A-B, la D-E).

Deși abordează un caz particular, al grupurilor aflate în competiție, experimentul demonstrează:

capacitatea extraordinară a grupurilor sociale de a crea reguli interne de comportare și de a stabili valori în baza cărora se interpretează realitatea
faptul că grupurile exercită o forță de coeziune cu totul deosebită asupra membrilor lor

Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. De fapt ne-am format ca oameni pentru că de la începuturi am fost forțați să trăim în colectiv.

Ca urmare desfășurăm cele mai multe activități în grupuri, fie că acestea sunt familii, grupuri de muncă, de prieteni, de vecini, etc.

Pe scurt grupul social poate fi caracterizat de următoarele trăsături principale:

sistem stabil de relații între acei oameni,
care desfășoară activități în comun,
ce răspund la nevoi obiective sau subiective ale membrilor,
după reguli de comportare și conform unor valori stabilite în comun,
pentru atingerea unor scopuri și idealuri comune legate de respectivele nevoi.

Dacă lipsesc aceste caracteristici fundamentale, putem vorbi doar despre un grup statistic cum este de exemplu, mulțimea indivizilor dintr-un mijloc de transport public.

Mai mult, urmare a activităților colective pe care le desfășurăm timp îndelungat dezvoltăm o cultură proprie – simboluri, obiceiuri, tradiții comune, avem sentimentul apartenenței la grup și suntem recunoscuți de ceilalți ca având această apartenență.

Grup.6 Familia și societatea

valentin — Fri, 30 May 2025 15:45:03 +0000

La fel ca celelalte instituții sociale, familia răspunde unor nevoi colective pentru satisfacerea cărora trebuie să îndeplinească un set de funcții, care este mult influențat de schimbările, în bine sau în rău, din societate.

Astfel funcția de reproducere și reglementare a comportamentului sexual – fără de care societatea s-ar stinge, răspunde necesității biologice de perpetuare a speciei umane și asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea și creșterea copiilor.

Reglementarea comportamentului sexual și în măsură mai mică funcția de reproducere au cunoscut în ultimul timp schimbări majore:

este încurajată o largă libertate sexuală prin care sunt premise tacit experiențe sexuale diverse, ba chiar și intervenții de schimbare de sex la vârsta adolescenței
exista un număr din ce în ce mai mare de familii care nu au copii
legalizarea căsătoriilor între homosexuali și a adopției copiilor de către cuplurile de același sex, precum și apelarea la mame surogat sunt tentative de negare a funcției de reproducere naturală deținută de familie

Funcția economică – fără de care viața ar înceta, constă in asigurarea veniturilor și pe baza lor a bunurilor și serviciilor necesare gospodăriei familiale.

Societatea de consum își manifestă influența și în privința rolului economic al familiei:

în familiile tradiționale, soțul aducea principalele venituri în familie iar soția, ocupată cu gospodăria, depindea economic de soț
în societatea contemporană ambii soți își câștigă autonomia economică, ceea ce de multe ori anulează sau amână intenția de a avea copii
se limitează sprijinul economic acordat de părinți copiilor majori: în familia occidentală tinerii ajunși la majorat își finanțează singuri, prin împrumut bancar, studiile universitare

Funcția educativă și identitară – fără de care specificul cultural al comunității ar dispare, prin care copii învață limba maternă și regulile de comportare în societate și obțin o identitate socială unică, datorită apartenenței lor la grupul familial.

Atribuțiile educative ale familiei sunt și ele afectate de dinamica accelerată a societății contemporane:

a crescut numărul familiilor monoparentale în care copiii sunt crescuți doar de unul din părinți, de regulă mama, ceea ce bulversează echilibrul psihic al acestora
în condițiile creșterii rolului economic al femeilor în societate se limitează timpul acordat educației copiilor în familie
formarea și educarea copiilor de părinți și bunici a început să fie tot mai mult lăsată pe seama televiziunii și a rețelelor sociale

Funcția afectivă și protectivă – fără de care oamenii nu ar beneficia de echilibrul emoțional și de sentimentele de dragoste, siguranță și confort psihic pe care le asigură mediul familial.

Doar familia este aceea care asigură dezinteresat suportul emoțional de satisfacere a trebuinței de apartenență și a nevoii de comunicare afectivă, pentru toți membrii săi.

Dacă atribuțiile afective ale familiei se mențin nealterate funcțiile sale de protecție sunt puternic perturbate datorită intervenției autoritare a factorul politic:

în primul rând, familiilor li se limitează prin lege dreptul de a asigura protecția membrilor săi, prin tendință de extindere a drepturilor copiilor știrbind astfel autoritatea naturală a părinților
în al doilea rând, instituțiile de protecție a copilului și adolescentului au preluat în mare măsură atribuțiile protective de la familie, fără să asigure cele mai bune condiții pentru cei instituționalizați

Mai ales în ultimele două decenii societatea globală în care trăim a impus deci, printr-un efort constant de externalizare, o diminuare pronunțată a funcțiilor naturale ale familiei. Într-o măsură tot mai mare, rolurile deținute de familie sunt preluate, de diverse instituții publice și organizații neguvernamentale prin adoptarea unei legislații arbitrare.

Ca urmare, instituția fundamentală a familiei este aruncată în derizoriu, cu unicul scop de a controla mai ușor, politic și comercial, membri izolați unii de alții ai societății.

Grup.5 Familia și legea

valentin — Fri, 16 May 2025 14:59:23 +0000

Orice activitate colectivă care se desfășoară după anumite reguli sau norme, acceptate de întreaga comunitate umană, reprezintă o așa numită instituție socială. Privită din această perspectivă familia este instituția socială universală, existentă în orice fel de societate din prezent sau din trecut.

Din punct de vedere istoric primele reguli de familie au fost normele de incest, care interzic relațiile sexuale între părinți și copii, frați și surori, copii și bunici, altfel spus între rudele de gradul unu și doi. Ca o excepție, în comunitățile mici sau izolate erau permise căsătorii între verișori, deși aceștia sunt rude de gradul doi.

Au fost adoptate apoi primele norme de căsătorie, cele prin care membrii ginții trebuiau să-și găsească parteneri de căsătorie în altă gintă.

Mult mai târziu, în familiile patriarhale, fără a ține cont de părerea viitorilor soți, căsătoria se angaja de multe ori pe considerente de avere , chiar și înainte de maturizarea copiilor.

În prezent atracția reciprocă și afectivitatea împărtășită constituie baza selecției partenerilor de cuplu. La întemeierea unei familiei își mai spune cuvântul și existența asemănărilor legate de educație, credințe religioase și stil de viață.

Societatea modernă transformă însă aceste reguli nescrise de comportare în articole de lege prin care urmărește să reglementeze, dacă s-ar putea, toate aspectele legate de instituția familiei.

Tendința încurajată în occident este cea de formalizare juridică inclusiv a regulilor de comportare în familie. Deși în mod normal ele sunt stabilite verbal și însușite implicit de către membrii grupului familial, sub formă de înțelegeri și obiceiuri flexibile.

Rezultatul este o evoluție a acestor norme de drept care stârnește îngrijorare, căci ele impun atenta supraveghere și posibilitatea de intervenție directă a instituțiilor publice în viața de familie.

Se urmărește destrămarea ierarhiei naturale a familiei, stabilită în funcție de experiența de viață a membrilor săi, prin precizarea doar a drepturilor pentru copii și doar a obligațiilor pentru părinți.
Reglementarea juridică a relațiilor dintre soți se face prin contracte prenupțiale care stabilesc raporturile financiare dintre soți, modul de partajare a bunurilor viitoare în caz de divorț, ba chiar și standardele de dimensiuni și de greutate în care trebuie să se încadreze aceștia pe durata căsătoriei.
Negarea diferențelor biologice și interzicerea diviziunii muncii între sexe în familie cunoaște astăzi manifestări aberante. În SUA, de exemplu, din manualele școlare se elimină sintagme precum „om de zăpada” (snowman) pentru a nu favoriza genul masculin, fiind preferat neutrul „persoană de zăpadă” (snowperson). Iar în desenele care înfățișează femei și bărbați, siluetele lor au înălțimi egale, ca să nu sugereze vreo slăbiciune fizică a femeilor.
Sloganul promovat asiduu de mass media „un părinte de succes trebuie să fie cel mai bun prieten al copilului său” indică tendința de nivelare a statutelor părinți-copii prin care familia este redusă la un grup de egali, așa cum sunt de exemplu grupurile de distracție ale adolescenților.

Consecințele acestei „democratizări” a familiei sunt însă nefericite: instabilitate – datorată disputelor de autoritate și scăderii solidarității familiale, ineficiență – din cauza incapacității de stabilire a responsabilităților de gen, vulnerabilitate – în lipsa unor reguli și valori proprii. Familia contemporană devine astfel mult mai permeabilă la influențele nocive din exterior.

Grup.4 Criza familiei din zilele noastre

valentin — Fri, 09 May 2025 15:10:22 +0000

Multă vreme „distanțarea socială” dintre familie și societate a fost foarte redusă. Chiar și astăzi, în comunitățile țărănești și religioase relațiile dintre oameni sunt asimilabile celor familiale.

Dacă în trecut exercita o influență puternică asupra micilor comunități umane, în prezent familia este cea care trebuie să se adapteze la schimbările produse în cadrul societății de masă.

Un argument în acest sens este felul în care familia este afectată de schimbarea condițiilor economice. De exemplu, atunci când economia este în criză scade numărul de nașteri iar căsătoriile sunt amânate, tinerii întemeind o familie la vârste înaintate.
Familia se adaptează de asemenea și la multe schimbări din domeniul politicului cum este cazul legislației privind ajutorul pentru creșterea copiilor, impozitarea veniturilor sau sistemul de asigurări de sănătate.

Din păcate, societatea în care trăim nu se preocupă de protecția familiei ca formă de conviețuire umană așa cum este ea în mod natural. În schimb este obsedată de eficiența pe care familia o poate aduce în viața economică.

Rezultatul vizibil cu ochiul liber al acestor tendințe și politici pe termen lung este familia instabilă contemporană.

Familia ca model de conviețuire bazat pe colaborare și întrajutorare este reconsiderată ca fiind un mediu conflictual, în care soții concurează între ei pentru autonomie, autoritate și privilegii.
Promovarea individualismul conduce la eliberarea de responsabilitățile de tip familial care sunt înlocuite de o multitudine de stiluri de viață experimentate în cadrul unor cupluri efemere, fără a se finaliza prin întemeierea unei familii.
Vârsta tânără este supra-apreciată, în societatea contemporană, fiind considerată superioară vârstei înaintate. care este prin urmare devalorizată. Se ia în calcul doar adaptabilitatea mai mare a tinerilor la tehnologia modernă, fără a acorda importanță experienței profesionale și de viața a celor mai în vârstă.
Procesul accelerat de urbanizare și creșterea mobilității economice a indivizilor determină răspândirea uniunilor consensuale și a familiilor monoparentale.
Legalizarea căsătoriilor homosexuale și permisiunea adopției unor copii de aceste cupluri devalorizează și mai mult familia tradițională.
Viața dezorganizată de familie conduce la educația haotică care le este oferită copiilor. Aceștia nu sunt orientați nici spre preluarea tradițiilor – ca în familia patriarhală mixtă, nici pentru o activitate independentă – ca în cazul familiei autonome. Tânărul nepregătit pentru viața de adult este incapabil de orientare în jungla economică și politică și devine „prada” corporațiilor și guvernelor.

Realitatea este că se urmărește în mod programat redefinirea familiei ca structură slabă, incapabilă de adaptare la dinamica societății moderne și care nu mai reprezintă soluția naturală de conviețuire, verificată timp de milenii.

Iar scopul final este controlul social în masă căci este mult mai ușor să manevrezi consumatori și votanți atomizați, prizonieri ai unor relații pasagere și lipsiți astfel de protecția și sprijinul material și emoțional al unor familii închegate.

Vestea bună este că, spre deosebire de stilul de viață occidental, modelul românesc de conviețuire conservă încă preferința pentru gospodăriile de tip familial, căsătorite cu copii.

Cei mai mulți tineri se angajează la scurt timp după terminarea studiilor, în 1-2 ani părăsesc casa părintească, după încă 2-3 ani de viață independentă se căsătoresc și în aproximativ 2 ani au un copil.

Grup.3 Există o definiție a familiei?

valentin — Fri, 02 May 2025 14:17:46 +0000

Indiscutabil familia este primul deci și cel mai vechi tip de colectivitate a oamenilor, având vârsta Umanității. Ca urmare, există nu una ci o mulțime de definiții ale sale, două dintre cele mai concise dar precise fiind cele redate mai jos.

Foarte pe scurt și în sens restrâns, familia este grupul social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia.

Într-un sens mai larg, familia este grupul social format din membrii a trei generații – bunici, părinți și copii, care trăiesc, sau nu, în aceeași gospodărie, cooperează economic și au grijă de copii.

Iar pentru a ne apropia cât mai mult de realitatea zilelor noastre se cuvine să analizăm familia din cel puțin două perspective diferite, dacă nu chiar opuse.

Din perspectiva sociologica, familia și nu individul reprezintă unitatea de bază a societății. Prin legături de rudenie familia conservă, dezvoltă și transmite copiilor:

moștenirea genetică a părinților (patrimoniul biologic)
numele, naționalitatea și limba maternă (patrimoniul identitar)
averea imobilă și bunurile bănești acumulate de înaintași (patrimoniul economic)
valori precum cinstea, corectitudinea, respectul față de strămoși, deschiderea spre cooperare (patrimoniul moral)
obiceiurile și tradițiile comunității, credințele religioase, patriotismul (patrimoniul cultural)

Pe de altă parte familia este un grup primar (cum sunt și grupurile de prieteni, de exemplu) și ca urmare relațiile față în față și fără formalități care se stabilesc in cadrul ei se bazează pe amintiri, activități și aspirații comune. Ca membri ai unei familii, experimentăm și trăim sentimente de iubire, solidaritate, suport afectiv și protecție față de amenințările din afara acesteia.

Tot analiza sociologica este cea care face diferența între:

familia de origine, în care un individ s-a născut și a fost crescut și educat
familia conjugala, întemeiată prin căsătorie de individul ajuns la maturitate

În sfârșit, din perspectiva juridică, familia este un grup formal de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi si obligații reglementat prin norme legale, care precizează printre altele:

modul legal de încheiere a căsătoriei
stabilirea paternității copiilor legitimi (concepuți în familie) și ilegitimi
drepturile si obligațiile soților unul față de altul
relațiile dintre părinți si copii și modul de transmitere a moștenirii

Ne naștem și ne formăm pentru viața socială de adult într-o familie, primul grup care ne integrează și ne protejează în mod natural și necondiționat. La fel de adevărat este că pentru fiecare dintre noi familia reprezintă un grup pe viață.

De-a lungul timpului ne afiliem în mod voluntar la multe alte grupuri (cum sunt de exemplu colectivele de muncă succesive) doar pentru că urmărim scopuri și interese precise, pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte.

Nu este deci de mirare că, dacă în familie suntem priviți ca adevărate personalități, la „slujbă” suntem apreciați doar pentru productivitatea și conștiinciozitatea de care dăm dovadă în timpul orelor de muncă.

Grup.2 Familia europeană de-a lungul secolelor

valentin — Fri, 25 Apr 2025 15:26:01 +0000

Familia a constituit încă de la începuturile sale un reper de stabilitate în viața oamenilor. Pe de altă parte dezvoltarea tot mai accelerată a societății are drept rezultat adoptarea unor noi structuri ale familiei, considerate ca fiind mai adecvate mediului social.

Familia patriarhală a fost specifică populațiilor antice de stepă și câmpie, a căror ocupație principală era agricultura și creșterea animalelor.

În cadrul acestei familii, autoritatea tatălui se exercita nu doar asupra fiilor și fiicelor sale biologice, ci și asupra celorlalți membrii ai grupului de rudenie. Toți membrii, căsătoriți sau necăsătoriți, ai familiei sunt ținuți laolaltă, pentru a munci și a se apăra împreună.

Familia patriarhală mixtă este un subtip al familiei patriarhale, caracteristic mai ales populațiilor balcanice dar și comunităților țărănești din România (în fotografie: familie pe trei generații în anul 1923 – în centru, Neculai Manoliu, capul familiei și primar al comunei Dolheștii Mari, județul Suceava).

În acest tip de familii, autoritatea tatălui este completată cu aceea a altor membrii ai familiei, în principal a bărbaților în putere, care asigură resursele de hrană.

Bătrânii nu își pierd prestigiul, ci continuă să fie respectați în virtutea experienței lor de viață. Dar pe lângă vârstă, vrednicia adulților devine un atribut al aprecierii în aceste societăți tradiționale.

Familia autonomă și independentă economic este familia din occidentul european medieval și modern. Este caracteristică mai ales societăților scandinave și anglo-saxone, iar zona de plăsmuire este Norvegia și câmpia dintre Elba și Rhin.

Apare acum ferma individuală ca formă de locuire izolată. Nu există sate, ci ferme distanțate unele de altele iar familia este compusă din părinți și copii necăsătoriți.

Tinerii căsătoriți părăsesc gospodăria părinților pentru a-și întemeia propria gospodărie, iar averea părintească este preluata de un singur descendent, fără a fi împărțită la toți copiii. În cadrul acestui sistem familial, individul se baza exclusiv pe propriile-i forțe și pe inițiativa personală.

În familia nucleară tradițională, din ultimele două secole ale mileniului care a trecut, soțul este principala sursă de venituri și are o autoritate sporită în familie iar soția se ocupă de gospodărie si de creșterea copiilor, depinzând din punct de vedere economic de soț.

Vârsta partenerilor căsătoriți era relativ scăzută, numărul de copii asigura creșterea demografică a populației iar rata divorțurilor era relativ redusă.

Începând din ultimele decenii ale secolului trecut familia nucleară a cunoscut un continuu și rapid declin astfel că în cele mai multe societăți occidentale ea reprezintă astăzi doar 7-10% din totalul grupurilor familiale.

Principala cauză a acestui regres se presupune a fi creșterea ponderii femeilor ocupate profesional. Aceasta a condus la creșterea independenței economice a femeii și a posibilității de egalizare socială în raport cu bărbatul dar a dus și la diminuarea îngrijirii și supravegherii copiilor.

Cu toate că a scăzut destul de mult după 1990, România prezintă una dintre cele mai înalte rate a căsătoriilor legale din Europa.

Vârsta la prima căsătorie a crescut concomitent cu creșterea ratei divorțurilor, mai ales în rândul familiilor cu venituri mici, datorită greutăților economice care le macină.

Individualismul și goana după autonomia personală determină bărbații și în special femeile să fie tot mai puțin dispuși să conlucreze pentru unitatea familiei. Mai mult idealul iluzoriu al unei vieți complet independente conduce adesea la disoluția familiei și la traiul în singurătate.

Grup.1 Originea familiei arhaice

valentin — Fri, 18 Apr 2025 15:20:26 +0000

Începuturile familiei

Suntem obișnuiți să considerăm ca membrii ai familiei lărgite atât tatăl, mama și copiii cât și bunicii, unchii și mătușile. Cu câteva mii de ani în urmă însă, populațiile indo-europene socoteau ca membrii de familie pe toți strămoșii, considerați zei protectori ai familiei. Înmormântările se făceau în incinta spațiului locuit, străbunii fiind menținuți simbolic, în sânul grupului familial.

Cu siguranță că familia arhaica din paleolitic care își avea propria ei religie este foarte departe de modelul familiei europene din zilele noastre.

Este deci de înțeles că în privința originilor străvechi ale familiei trebuie să ne limităm la ipoteze dar și la comparații cu cetele actuale de maimuțe sau cu ultimele grupuri de „vânători-culegători“ care mai pot fi studiate de etnologi, de exemplu, în jungla Amazonului.

Diversele specii de maimuțe antropoide luate ca model, pentru a înțelege formarea grupului familial la omul primitiv pot fi repartizate în patru categorii.

Speciile solitare: indivizii trăiesc singuri în afara perioadelor de reproducere, urangutanii aflându-se în această situație.

Cuplurile monogame: grupul este format dintr-o pereche reproducătoare și descendenții ei. La maturitate, tinerii trebuie să părăsească grupul sub presiunea părinților. Dacă totuși rămân, nu devin reproducători. 15% din speciile de maimuțe dar și 5% din speciile de mamifere sunt monogame. Este, de exemplu, cazul gibonilor.

Haremul denumit poligamie uni-masculă: grupul cuprinde mai multe femele și puii lor, fiind dominate de un mascul reproducător. Această structură se găsește la anumite maimuțe africane și anume la gorile.

Poligamia multi-masculă: mai mulți masculi reproducători încadrează grupurile de femele cu puii lor. Este prezentă la macac, babuin și cimpanzeu. Cimpanzeul prezintă un caz aparte: nucleul familial de bază se compune din femelă și puii ei, la care se asociază temporar un mascul din ceată.

Familia în neolitic

În comunitățile din epoca pietrei șlefuite, rețeaua de rudenie deținea o importanță capitală, ea reprezentând practic structura socială a grupurilor umane respective.

Astfel că apartenența la gintă era determinată de înrudirea de sânge. Rudele se considerau urmași ai unui strămoș comun iar descendența era socotită pe linie maternă.

În timp, formarea familiei monogame arhaice a fost treptat reglementată, trecându-se de la căsătoria în interiorul grupului social, denumită științific endogamie la căsătoria în afara grupului numită exogamie.

Ginta era un colectiv semi-închis iar relațiile mai strânse între ginți diferite au apărut după ce s-a introdus obligativitatea ca membrii unei ginți să-și caute partener de căsătorie într-o altă gintă.

Istoric doar puține populații practicau endogamia. Un exemplu este cel al triburilor din Orientul Mijlociu din urmă cu peste trei mii de ani, care trăind într-o zonă deșertică, cu puține contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate.

De aici, se pare, că a apărut și ritualul sacrificării primului născut, explicația științifică fiind că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă la primul născut și incomparabil mai mică pentru următorii copii.

Mai târziu, datorită dezvoltării sociale și a intensificării relațiilor inter-tribale, s-a renunțat la căsătoria endogamă iar ritualul sacrificării primului născut s-a transferat la animalele domestice din gospodărie.

Coeziunea dintre membrii familiei primitive, extinsă la nivelul întregii ginți, era întărită prin generalizarea ajutorului reciproc. Inclusiv la maimuțele actuale dar și la multe mamifere sociale se observă adesea că un individ îl ajută pe un altul așteptând ca, într-o ocazie viitoare, acesta să-l trateze la fel.

S1 Omul – singura ființă conștientă

valentin — Fri, 11 Apr 2025 14:42:57 +0000

S1 Omul - singura ființă conștientă

Descarcă fișierul PDF

Om.13 Epoca pietrei șlefuite

valentin — Fri, 04 Apr 2025 15:16:01 +0000

Neoliticul a fost distins de paleolitic printr-un criteriu tehnologic fără echivoc: șlefuirea (în contrast cu cioplirea, ca tehnică anterioară de prelucrare a pietrei) dar și printr-o transformare globală, determinată de trecerea de la modul de viață „prădător” la economia de producere a hranei, prin cultivarea pământului și creșterea animalelor.

Câinii au fost domesticiți în urmă cu 12.000 de ani, urmând caprele, oile, porcii, vacile (acum 8.000 – 10.000 de ani) și caii acum 6.000 de ani.

Animalele potrivite pentru domesticire trebuiau să fie ușor de hrănit, să se poată reproduce în captivitate și să prezinte o ierarhie socială, în care omul se putea impune în calitate de conducător.
Lipsa unor animale de talie mare care să răspundă acestor criterii explică de ce unele civilizații nu au avut animale domestice (cum s-a întâmplat în Australia, de exemplu).

Cultivarea plantelor a început în ținutul dintre Tigris și Eufrat, în urmă cu 10.000 de ani. Aceasta a corespuns cu începutul agriculturii si totodată al civilizației sedentare.

Schimbarea a permis creșterea numerică a grupurilor de oameni (agricultura susține pe aceiași suprafață un număr mai mare de oameni decât viața de vânător – culegător) și a condus la diviziunea muncii și diferențierea după avut.
Totuși surplusul de hrană oferit de agricultură s-a reflectat într-o descreștere a sănătății Scheletele descoperite în primele așezări de tipul orașelor, demonstrează că oamenii erau mai subnutriți si mai mici de statură decât vânătorii-culegători. Deși agricultura oferea mai multe calorii, calitatea dietei era inferioară.

Odată cu dezvoltarea agriculturii și creșterii animalelor și cu sedentarizarea comunităților umane au loc importante mutații în toate domeniile vieții:

se generalizează prelucrarea pietrei prin șlefuire, se inventează ceramica și metalurgia, încep să fie practicate torsul, țesutul și alte meșteșuguri casnice
se produc schimbări majore în modul de amenajare a spațiului de locuit (apar așezări de tip rural cu locuințe permanente)
o viață spirituală mai complexă este ilustrată prin religie, obiecte de podoabă și artă

Începuturile istoriei sociale a oamenilor coincid deci cu apariția ființei umane, deopotrivă biologică, deci parte a lumii vii, supusă legilor naturii, cât și socială, înzestrată cu conștiința de sine, supusă legilor ce guvernează evoluția societății umane, creatoare de civilizație.

Accelerarea dezvoltării sociale și culturale a omenirii poate fi ilustrată în primul rând prin scurtarea spectaculoasă a diferitelor epoci istorice succesive:

dacă paleoliticul inferior a durat 1,8 milioane de ani (din urmă cu circa 2 milioane de ani până acum 200.000 de ani)
dacă paleoliticul superior a durat aproape 200.000 de ani (debutează acum 200.000 de ani și se termină în urmă 10.000 de ani)
neoliticul, epoca bronzului și cea a fierului la un loc durează circa 7.000 de ani (din urmă cu 10.000 de ani până acum 3.000 de ani) iar această accelerare este valabilă pentru toate epocile istorice care au urmat

Consecințele „revoluției” neolitice: către sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr., în condițiile epocii bronzului, în Orientul Apropiat, în Mesopotamia și în Egipt, apar primele orașe-stat și se inventează scrierea, preistoria luând sfârșit în această parte a lumii.

Aceleași fenomene se vor produce la începutul mileniului al II-lea î.Hr. în insula Creta prin apariția unor formațiuni statale organizate după modelul „oriental”.
În sfârșit, în prima jumătate a mileniului I î.Hr., în condițiile epocii fierului, se naște în Grecia (iar mai târziu și în Italia) un nou tip de societate, cea antică, care va reprezenta startul evoluției socio-culturale europene

Om.12 Epoca pietrei cioplite

valentin — Fri, 14 Mar 2025 16:05:26 +0000

Paleoliticul inferior

Început în urmă cu 1,8 milioane de ani și încheiat acum 200.000 de ani, paleoliticul inferior este epoca în care Homo erectus (omul vertical) s-a răspândit în afara „leagănului african”, în toate regiunile locuibile situate în Europa și Asia.

Această migrație extinsă a impus adaptarea omului la un mediu natural mai puțin primitor, cu un climat mai sever, adaptare realizată prin cultură: folosirea focului, îmbrăcăminte adecvată, perfecționarea uneltelor, creșterea importanței vânătorii, mai ales în anotimpul rece, când hrana vegetală lipsea.
Sunt atestate acum două tipuri de unelte: unelte „de miez” lucrate pe miezul silexului (precum toporașele de mână) și unelte „de așchii” (unelte de forme variate, lucrate pe așchiile subțiri, desprinse de pe miez).
Apare tot acum, conștiința legăturii de rudenie prin faptul că trupul celor decedați nu mai este abandonat, ci apar primele înmormântări intenționate.
Înmormântările nu se făceau în cimitire ci în incinta spațiului locuit (în peșteri, de obicei). Morții erau așezați în poziție chircită și presărați cu ocru roșu iar în unele morminte au fost depuse unelte și podoabe.
Aceste practici pot fi puse în legătură cu credința în viața de apoi. Prin înmormântarea în spațiul locuit, cei trecuți pe „lumea cealaltă” erau menținuți simbolic în sânul comunității.

Paleoliticul superior

Este epoca în care, prin apariția în urmă cu circa 150.000 de ani a omului modern Homo sapiens (omul înțelept) și dispariția definitivă a celorlalți hominizi, se încheie lungul proces al antropogenezei.

În prelucrarea uneltelor predomină tehnica lamelară. De pe un silex sunt desprinse lame înguste și lungi din care, prin retăiere și retușare, se obțin diferite unelte: răzuitoare, împungătoare, dăltițe, vârfuri de sulițe și de săgeți.
Prin inventarea armelor compuse (cum sunt sulițele, arcul și săgețile cu vârf de piatră), care multiplică forța umană și măresc distanța de la care putea fi atacat animalul, crește eficiența vânătorii și siguranța vânătorilor.
Pe lângă piatră este prelucrat acum pe scară largă și osul (inclusiv cornul și fildeșul), din care se confecționează vârfuri de suliță și de săgeată, harpoane, împungătoare și ace de cusut. La prelucrarea osului este folosită și tehnica șlefuirii, care va fi aplicată în prelucrarea pietrei abia în neolitic.
Sursa principală în asigurarea existenței rămâne vânătoarea, în care sunt aplicate și metode noi, cum ar fi hăituirea animalelor spre prăpăstii sau locuri mlăștinoase.

În ceea ce privește organizarea socială, se poate afirma că în paleoliticul superior apar cele mai vechi forme ale societății gentilice.

Ginta era o comunitate închisă, în care apartenența se baza pe înrudirea de sânge. Rudele erau urmașii unui strămoș comun iar descendența era socotită pe linie maternă.
Relațiile între ginți se realizau prin exogamie: membri ginții erau obligați să-și caute parteneri de căsătorie într-o altă gintă.
Solidaritatea de grup a ginții era menținută prin totemism: credința că ginta descinde dintr-o ființa simbolizată de animalul, planta sau chiar obiectul ce reprezintă totemul ginții.
Putem admite, mai ales pe baza descoperirilor funerare, existența unui început de diferențiere socială a membrilor ginții în funcție de prestigiu.

Cert este că odată cu apariția omului modern, în paleoliticul superior, apare și arta. Arta paleolitică este clasificată în artă mobiliară și artă parietală.

Arta mobiliară este arta obiectelor de dimensiuni mici lucrate din piatră sau fildeș ce pot fi deplasate, cum sunt statuetele antropomorfe (reprezentând oameni) și figurinele zoomorfe (reprezentând animale).
Prin arta parietală înțelegem picturile realizate pe pereții peșterilor. Tema principală o constituie animalele: mamutul, bizonul, calul, renul, căprioara, ursul. Reprezentările omenești sunt rare. Se întâlnesc însă numeroase motive geometrice, semne și simboluri.

În ceea ce privește sensul artei parietale, se consideră că aceste reprezentări ar fi fost în legătură cu magia de vânătoare: stăpânirea imaginii și uciderea simbolică a animalelor, în concepția oamenilor preistorici, ar fi asigurat succesul la vânătoare.

Om.11 Viață socială și cultură

valentin — Fri, 28 Feb 2025 15:42:38 +0000

Societatea nu este o invenție omenească: dacă Homo erectus (omul vertical) era deja o ființă socială, el nu se deosebea foarte mult de alte mamifere care aveau la rândul lor un anumit fel de „viață socială”.

Ca majoritatea primatelor (maimuțelor), Homo erectus trăia în comunități mici și se hrănea cu ceea ce reușea să culeagă și să vâneze – timp de două milioane de ani, statutul lui de „vânător și culegător“ semi-nomad va rămâne neschimbat.

Viața socială a lui Homo erectus, ca și cea a primatelor, era reglementată: fiind supusă ritualurilor (de supunere, de salut), interdicțiilor bazare pe raporturi de forță (asupra sexualității, ocupării teritoriilor) precum și relațiilor ierarhice, care se stabileau mai puțin prin forța fizică și mai mult printr-un joc „politic“ de negocieri și alianțe în sânul grupului.

Apare un nou tip de comportament economic. Este vorba de producerea uneltelor ceea ce a permis omului mai întâi să controleze și apoi să își construiască propriul mediu „domesticit” de viață colectivă.

Cultura materială creată de primii reprezentanți ai genului Homo se reducea în principal la:

utilizarea controlată a focului și fabricarea uneltelor
confecționarea de îmbrăcăminte și amenajarea adăposturilor
cultivarea plantelor și domesticirea animalelor, ceea ce determină trecerea la modul sedentar de viață
folosirea obiectelor de decor, urmată de apariția și dezvoltarea artei

Evoluția folosirii uneltelor de către strămoșii omului cunoaște următoarele etape:

Utilizarea incidentală, neîndemânatică de unelte, ce caracteriza mai multe specii de maimuțe
Utilizarea sistematică, îndemânatică de unelte, devenită posibilă o dată cu apariția mersului biped la hominidele timpurii. Este un comportament care marchează depășirea condiției animale.
Făurirea de unelte de piatră, de o formă constant repetată este comportamentul tipic omului, observat prima dată la Homo habilis (omul îndemânatic), creatorul celei mai vechi culturi arheologice cunoscute, așa numita cultură de prund.

În situl arheologic de la Olduvai (Tanzania), au fost descoperite astfel de unelte produse de Homo habilis cu o vechime de circa 1,8 milioane de ani.

Este vorba de pietre de râu prelucrate prin desprinderea unor așchii, pe o singură față sau pe ambele fețe, realizând unelte de taiere și cioplire.

Homo habilis trăia în cete, în tabere sezoniere, pe malul apelor, unde amenaja mici adăposturi din piei și crengi. Trăia din cules și vânătoare, consumând, ocazional, rămășițele din prada unor răpitoare mari.
În ceea ce privește organizarea socială putem presupune, existența unei anumite diviziuni a muncii după vârstă și sex, precum și a unui anumit sistem egalitar de împărțire a hranei.
Studierea conformației craniene a condus la concluzia că reprezentanții Homo habilis posedau o formă rudimentară de limbaj, fiind posibilă transmiterea verbală a cunoștințelor.

Folosirea unor „tehnologii” perfecționate de producere a uneltelor va determina ca unele colectivități umane să aibă un succes mai mare în lupta pentru supraviețuire, față de altele mai „înapoiate”. Ceea ce demonstrează că, deși cultura nu se transmite ereditar la urmași, există o selecție socio-culturală de grup în cazul comunităților umane care sunt nevoite să împartă aceleași resurse.

Om.10 Când a apărut Omul

valentin — Fri, 14 Feb 2025 16:22:29 +0000

Dacă fabricarea uneltelor este suficientă pentru a considera că oamenii s-au desprins de animale, atunci umanitatea a apărut acum 2 milioane de ani, odată cu primii indivizi ce aparțineau genului Homo, mai precis Homo habilis (omul îndemânatec).

Dacă se consideră că umanitatea începe odată cu gândirea, conștiința și limbajul articulat atunci trebuie așteptat Homo sapiens (omul înțelept), care apare abia acum 150.000 de ani.

Îngropându-și semenii, pictând, practicând ritualuri, descoperind noțiunea timpului – omul a făcut ca evoluția speciilor să găsească noi răspunsuri la solicitările mediului prin care comportamentele învățate capătă prioritate față de cele moștenite genetic.

La majoritatea speciilor de insecte, „părinții” mor înainte ca descendenții lor să iasă din ouă. Informația comportamentală disponibila acestora este conținută exclusiv în ADN. Iar ceea ce ar putea învăța în cursul scurtei lor vieții este foarte limitat și nici nu se poate transmite urmașilor.
În cazul speciilor la care îngrijirea parentală e dezvoltată, cum sunt păsările și mamiferele, puii au șansa de a-și depăși informația genetică, învățând de la părinți.
La om acest transfer al informațiilor culturale între generații, impus de traiul în colectivitate, a favorizat dezvoltarea vorbirii și a condus apoi la apariția scrisului.

Există deci câștiguri socio-culturale care îi conferă omului superioritatea absolută a învățării: limbajul, regulile traiului în comun, arta, scrisul. Ținând seama de toate acesta geneza culturală și socială a umanității, așa cum o cunoaștem, cuprinde trei mari perioade.

Primele două perioade aparțin paleoliticului – epoca veche a pietrei (în limba greacă palaios = vechi, și lithos = piatră), caracterizat prin unelte din piatră de râu cioplită rudimentar.

Paleoliticul este cea mai lungă epocă a preistoriei în care s-a derulat procesul de geneză biologică, psihologică și socială a omului. Este epoca primelor societăți de culegători și vânători, organizați în cete, care foloseau tehnica cioplirii în făurirea uneltelor.

Prima perioadă se referă la ceea ce numim paleoliticul inferior, care a durat de acum 2 milioane de ani până în urmă cu 150.000 de ani, dominată de australopiteci și de primii reprezentanți ai genului Homo.
A doua perioadă este paleoliticul superior, ce debutează în urmă cu 150.000 de ani (odată cu apariția lui Homo sapiens) și se termină acum 10.000 de ani. Această perioadă este marcată de o veritabilă explozie culturală, ilustrată printre altele de apariția limbajului, a miturilor și a artei.

A treia perioadă este neoliticul – epoca nouă a pietrei (în limba greacă neos = nou), care începe acum 10.000 de ani, se încheie în urmă cu 4.000 de ani și este caracterizată prin tehnica șlefuirii în producerea uneltelor și armelor.

Este perioada în care s-a realizat saltul de la economia „prădătoare” la economia productivă, bazată pe cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Aceasta a însemnat o adevărată revoluție tehnică și socială căci pe lângă „inventarea“ agriculturii și zootehniei s-au răspândit olăritul, metalurgia, religia dar și războiul. Cu alte cuvinte s-a născut civilizația.

Om.9 Eu și lumea

valentin — Fri, 31 Jan 2025 15:42:28 +0000

Derivat din latină, limbă în care conscientia înseamnă cunoaștere, termenul de conștiință definește capacitatea noastră și doar a noastră de a percepe și înțelege atât lumea cât și pe noi înșine

O trăsătură distinctivă a conștiinței este că întotdeauna actul nostru de cunoaștere este urmat de o acțiune iar pentru adoptarea comportamentului potrivit fiecărei situații facem o corelație între:

modelul mental al propriului Eu (conștiința de sine)
modelul mental al lumii externe (conștiința lumii obiective)

Deși componentele psihologice ale conștiinței sunt aceleași la toți indivizii, importanța pe care aceștia o acordă, uneia sau alteia dintre ele, diferă de la o cultură la alta:

în conștiința omului contemporan din cultura occidentală sunt dominante componentele cognitiv-instrumentale, cele afectiv-morale ocupând un loc subordonat
în conștiința omului contemporan din cultura orientală, ponderea principală o dețin componentele afectiv-morale și valorice iar cele instrumentale au un rol secundar

Eul sau Conștiința de sine: în esență Eul este o componentă a personalității pe care ne-o formăm treptat, prin delimitarea imaginii despre sine de imaginea despre lumea exterioară.

În primul rând, ne percepem ca realitate biologică:

imagine mentală mai mult sau mai puțin reală despre corpul nostru, imagine care se stabilizează la sfârșitul adolescenței
pe care o asociem cu judecăți de valoare: frumos-urât, agreabil-dezagreabil, puternic-slab

În formarea Eului fizic corelăm două fluxuri de semnale informaționale:

unul cu origine în propriul corp (semnalele vizuale, tactile, auditive ale propriei voci)
unul cu sursă în lumea externă (rezistența pe care obiectele o opun acțiunilor noastre dar și aprecierile celorlalte persoane despre aspectul nostru fizic)

În al doilea rând, ne percepem ca realitate psihologică:

imagine mai mult sau mai puțin fidelă despre aptitudinile și despre caracterul nostru
însoțită de judecăți de valoare: capabil-incapabil, talentat-netalentat, bun-rău

Rolul esențial în formarea Eului psihic îl au activitățile de joc, de învățare, de muncă prin care ne putem aprecia potențialul de autorealizare în societate.

În al treilea rând, prin Eul Social ne percepem ca membri ai unor colectivități în care:

ni se oferă drepturi dar ni se impun și obligații
ne asumăm o anumita poziție și anumite roluri în societate
ne formăm sentimente sociale: de apreciere și apartenență, însoțite de judecăți de valoare: apreciat-persecutat, integrat-marginalizat, realizat-frustrat

În funcție de ponderea celor trei componente în personalitatea noastră, ne încadrăm în unul din cele patru profile ale Eului:

corporal: în cadrul Eului domină componenta bio-constituțională, narcisismul – iubirea față de propria persoană, fiind des întâlnit în acest caz
spiritual: componenta psihică e dominantă, fiind centrați pe cunoaștere și creație
social: componenta socială e cea mai puternică, fiind orientați spre binele colectiv
mixt: componentelor noastre fizice, psihice și sociale sunt integrate echilibrat

Mai mult, putem aborda raportul dintre noi și lumea exterioară în trei moduri diferite:

realist, acordând importanța colectivității și echilibrând dorințele cu posibilitățile
supra-estimativ, minimalizând rolul lumii obiective, cerând mai mult decât merităm și urmărind obiective pentru care nu avem capacitățile necesare
sub-estimativ, exagerând rolul lumii obiective și minimalizând forțele proprii printr-un comportament defensiv, de retragere în sine

În sfârșit, ne formăm conștiința lumii obiective combinând într-un mod personal:

o componentă cognitivă, ce constă din informații și cunoștințe despre natură și societate
o componenta valorică, prin care atribuim importanță mai mare lucrurilor care ne satisfac mai bine nevoile
o componentă de motivație, care cuprinde toate trebuințele și interesele noastre, a căror satisfacere depinde de societatea în care trăim
o componentă afectivă, alcătuită din emoții și sentimente pozitive sau negative, care ne sunt declanșate de stimulii din lumea exterioară
o componentă de voință, ca impuls de declanșare a acțiunii noastre asupra realității

Ca să ne putem integra cu succes în societate, conștiința lumii obiective este hotărâtoare, fiind prima care se formează în fragedă copilărie. Pe când conștiința de sine are un rol secundar și prinde contur mult mai târziu, prin delimitarea Eului nostru de realitatea externă.

Om.8 Comunicare și limbaj

valentin — Fri, 22 Nov 2024 16:15:21 +0000

Primii hominizi comunicau prin gesturi, mimică, posturi corporale și sunete nearticulate. Limbajul omului modern se bazează însă pe o dublă articulare:

construcția lui pleacă de la unități minimale cu sens (cuvinte cu un anumit înțeles numite morfeme: urs, brad, scaun)
la rândul lor cuvintele sunt formate din unități fonetice lipsite de sens numite foneme, redate în scris prin litere (morfemul „urs” conține trei foneme)
cu câteva zeci de foneme sau litere (ca primă articulare) și cu câteva mii de morfeme sau cuvinte (ca a doua articulare) se poate construi teoretic o infinitate de mesaje

Capacitatea de a folosi un limbaj complex, care poate relata întâmplări și formula opinii, constituie suportul gândiri abstracte. În mod sigur limbajul a apărut într-un context social de colaborare, bazat pe diviziunea rolurilor economice și sociale între membri grupurilor umane în funcție de vârstă și sex.

Pentru ca limbajul omenesc articulat să se nască o data cu apariția lui Homo sapiens modern.

Din punctul de vedere al evoluției omului ca specie, dezvoltarea limbajului a reprezentat o strategie adaptivă câștigătoare, care a determinat:

dezvoltarea accelerată a creierului uman în perioada copilăriei
transmiterea orală a cunoștințelor practice de la adulți la copii
formarea unor grupuri umane mai coezive și mai numeroase datorită unei comunicării nuanțate și mult simplificate

Un alt aspect important în geneza limbajului este poziția laringelui în cadrul traiectului vocal.

La maimuțe ca și la copii laringele este amplasat sus în gât ceea ce permite emiterea unei game reduse de sunete.
Odată cu creșterea, doar la copii, laringele se deplasează spre baza gâtului iar gama de sunete devine mult mai amplă.
Poziția laringelui la Homo erectus era ca a unui copil de 6 ani, ceea ce îl făcea capabil, ca pe lângă consoane, să emită vocalele „u, a, i”.

Pentru a forma un limbaj, orice sistem de comunicare trebuie să aibă un vocabular, ca totalitate a cuvintelor unei limbi și o sintaxă, care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. De aceea, la fel de importantă în stăpânirea limbajului este și capacitatea de memorare.

Mai concret spus memoria de scurtă durată trebuie să fie suficientă pentru a putea reține cel puțin cuvintele unei propoziții în timp ce memoria de lungă durată trebuie să poată înmagazina înțelesuri măcar pentru cuvintele uzuale ale limbii.

Prin urmare, însușirea limbii materne de către copil este un proces complex care presupune capacitatea de percepere auditivă a sunetelor articulate și a cuvintelor, interiorizarea intuitivă a schemelor gramaticale de combinare a cuvintelor în propoziție și capacitatea de redarea vocală a cuvintelor în propoziții cu sens.

Iar toate acestea presupun la rândul lor capacități de memorare de scurtă și lungă durată corespunzătoare.

Om.7 Cum am devenit „gânditori”

valentin — Fri, 08 Nov 2024 15:24:22 +0000

Creierul omului modern poate fi considerat drept un mecanism cognitiv complex care a fost „construit” printr-un proces evolutiv îndelungat, dirijat de selecția naturală, plecând de la modelul rudimentar al creierului primilor hominizi.

Unii psihologi consideră că etapele procesului de dezvoltare cognitivă a copilului rezumă apariția și evoluția gândirii raționale primitive la ființa umană.

Astfel, într-o primă perioadă de dezvoltare psihică, preponderent senzorio-motorie, care durează până la aproximativ doi ani, copilul își perfecționează capacitatea de a explora prin simțuri și a crea reprezentări mentale despre mediul înconjurător. Precum și abilitatea de a manipula lucrurile înconjurătoare folosind scheme psihice acționale:

acesta poate fi considerat simbolic ca fiind stadiul de dezvoltare al australopitecilor
urmare a schimbărilor climatice, strămoșii noștri hominizi au adoptat mersului biped, facilitând dezvoltarea dexterității manuale

Nici operațiile gândirii, cum sunt compararea, ordonarea și clasificarea nu se constituie spontan în mintea copiilor ci se formează prin interiorizarea acțiunilor efectuate de aceștia asupra obiectelor concrete, aflate în câmpul perceptiv apropiat:

acesta poate fi considerat ca fiind stadiul atins de Homo habilis
producerea uneltelor impunea dezvoltarea unei gândirii concret-operaționale

În jurul vârstei de trei ani se formează conștiința de sine în urma unui proces prin care copilul învață să facă diferența între oameni, animale și lucruri, între persoanele cunoscute și străini și în final între el și toți ceilalți.

Inclusiv pe parcursul evoluției lor ca specie, oamenii au fost conștienți și s-au delimitat mai întâi de mediul natural în care trăiau. Acest prim stadiu al conștiinței reflexive a fost atins încă de australopiteci.
La primii hominizi predomina sentimentul de totală integrare fără diferențiere în ceata din care făceau parte. Mai târziu au început să realizeze că sunt diferiți unul de altul.
Pornind de la conștiința realității obiective (reflexivă) doar la Homo neandertalis se manifestă pe deplin conștiința de sine (autoreflexivă).

Nu doar conștiința dar și structurile lingvistice ale omului se formează și se dezvoltă sub influența mediului natural și social, în contextul unor activității colective concrete.

Datele experimentale demonstrează faptul că în cadrul inter-influenței dintre structurile cognitive și mecanismele lingvistice ale omului, dezvoltarea gândirii este hotărâtoare pentru achiziția limbajului și nu invers.

Reprezentanți Homo erectus aveau un comportament social dezvoltat. Fiind nevoiți să trăiască în colectiv pentru a se putea apăra și vâna eficient ei au adoptat forme complexe de comunicare prin gesturi și strigăte în cadrul activităților în comun.
Cercetări recente asupra evoluției traiectului vocal – laringe, faringe și corzi vocale demonstrează că în urmă cu 250.000 de ani, anatomic era imposibil să se producă un limbaj articulat.
Abia în urmă cu 200.000 -100.000 de ani, odată cu apariția lui Homo sapiens se naște limbajul uman articulat.

Om.6 Conștienți de noi înșine

valentin — Fri, 01 Nov 2024 15:33:04 +0000

Apariția conștiinței umane este adesea considerată a treia revoluție biologică, după apariția vieții si apoi a organismelor multicelulare pe pământ. Prin aceasta viața a devenit conștientă de ea însăși.

Creșterea volumului cranian este corelată cu o diferență de complexitate între creierul maimuței și cel al omului. Cercetările au relevat faptul că la australopitec creierul avea structura asemănătoare celui al maimuței actuale. Organizarea specific umană a creierului apare abia la Homo habilis.

Maimuțele antropoide actuale (maimuțe fără coadă, asemănătoare omului) își desfășoară viața în colectivități numeroase, formează alianțe, au conștiința înrudirii și utilizează ocazional unelte diverse.

Legăturile sociale și rețelele de alianțe implică o intensă solicitare cerebrală și o capacitate de învățare, obligatorie pentru fiecare individ din grup.
Una dintre abilitățile conștiente ale membrilor grupului este capacitatea de anticipare a comportamentului celorlalți.
Maimuțele care trăiesc în grupuri mari au creierul mai dezvoltat față de cele singuratice, pe aceasta bazându-se ipoteza inteligenței sociale.

Existența unei conștiințe rudimentare, dedusă din comportamentul maimuțelor fără coadă din zilele noastre este susținută de două categorii de dovezi care au revoluționat înțelegerea apariției conștiinței la om.

În primul rând au fost necesare experimente obiective pentru a detecta conștiința de sine primitivă, mai corect spus, semnele auto-recunoașterii la maimuțele antropoide.

Un astfel de experiment este testul oglinzii. În urmă cu 50 de ani, cercetătorii au marcat fruntea cimpanzeilor cu pete de vopsea, în idea că dacă se manifestă auto-recunoașterea, animalul își va șterge propria frunte și nicidecum pe cea a imaginii din oglindă.
Cimpanzeii nu au avut nici o problemă în trecerea testului. Totuși auto-recunoașterea nu este generală: urangutanii, de exemplu, promovează testul, dar gorilele nu.

În al doilea rând se urmărește depistarea înșelăciunii tactice în colectivitățile de maimuțe antropoide.

Aceasta presupune capacitatea individului de a adopta un comportament nesincer pentru a obține anumite beneficii din partea membrilor grupului.
În ultimii ani s-au acumulat dovezi cu privire la faptul că nu doar maimuțele dar și alte specii de mamifere sunt capabile de înșelăciune tactică.

În sfârșit, s-a demonstrat că cimpanzeii – cele mai apropiate rude ale noastre în viață – posedă un nivel ridicat de conștiință reflexivă, fiind capabili să sesizeze intențiile celorlalți din nuanțe fine ale limbajului corpului sau din inflexiuni vocale.

Pe de altă parte, este imposibil să deducem modul în care a apărut conștiința la omul primitiv din studiul fosilelor acestuia. Există totuși o dovadă arheologică sigură care sugerează existența conștiinței și anume îngroparea deliberată a morților.

Îngroparea rituală implică înțelegerea noțiunii de moarte, deci conștiința vieții umane finite, fiind descoperită arheologic pentru prima dată la fosilele Omului de Neanderthal, din urmă cu circa 100.000 de ani.

Om.5 Viitorul omului ca specie

valentin — Fri, 11 Oct 2024 14:48:09 +0000

În urmă cu 1,8 milioane de ani au apărut cel mai vechi reprezentant al genului Homo – Homo habilis și cele mai vechi tipuri de unelte de piatră, create de om.

Acest moment este semnificativ dacă avem în vedere revenirea acum 1,8 milioane de ani a câmpului magnetic terestru la polaritate normală, după mai multe schimbări de polaritate.
Trecerea de la polaritatea inversă la cea normală a câmpului magnetic a durat mai bine de 200.000 de ani.
În perioada schimbării polarității intensitatea câmpului magnetic terestru scade cu 20% iar apoi crește treptat la valoarea inițială.

Câmpul magnetic terestru reprezintă un „scut” de apărare a organismelor vii împotriva radiației cosmice intense. Într-o perioadă cu câmp magnetic scăzut expunerea Pământului la radiații este mărită, ceea ce duce la înmulțirea mutațiilor biologice, producându-se în felul acesta „salturi” mari în procesul evoluției.

În aceste condiții este de înțeles că pot fi puse cel puțin două întrebări în legătură cu viitorul omenirii, ca specie biologică.

Prima întrebare: care este probabilitatea ca specia umană să se despartă în mai multe specii?

Iar răspunsul e clar: Nu există asemenea probabilitate.

Oamenii ocupă toate nișele ecologice, din zonele arctice până la ecuator, pe care nici un alt mamifer nu le-a putut ocupa. În plus, nu există izolare geografică absolută între populațiile umane de pe planetă.
În ultimii 100.000 de ani, oriunde s-au dezvoltat rase umane izolate temporar ele s-au împerecheat cu alte rase, imediat ce contactul s-a restabilit. Astăzi există prea multe contacte între toate populațiile umane pentru ca o izolare artificială, oricât de eficientă ar fi ea, să poată duce la o nouă specie.

A doua întrebare: ar putea specia umană din prezent să se transforme, în întregul ei, într-o specie nouă „mai bună”? Ar putea omul să devină supraom?

Nici în această privință Nu există vreo șansă naturală.

Evident condițiile moderne sunt foarte diferite de cele din vremurile în care unele populații de Homo erectus s-au dezvoltat în Homo sapiens.
În acele vremuri, specia noastră era alcătuită din grupuri mici în care exista o puternică selecție naturală internă ce favoriza acele caracteristici individuale care au condus la Homo sapiens. În plus, ca la cele mai multe animale sociale, a existat și o puternică selecție a grupurilor umane mai bine adaptate la mediu.
Oamenii moderni, în schimb, formează o societate de masă și nu există o selecție naturală care ar permite apariția unei specii umane superioare.
Este adevărat că unii cercetători se tem că o deteriorare a speciei noastre este inevitabilă în actuala societate de masă în care genele se uniformizează. Deteriorarea genetică nu este însă un pericol imediat, având în vedere marea variabilitate a fondului de gene uman.

Pe de altă parte, utilizând noile tehnologii de editare genetică a ADN-ului am putea crea într-un viitor apropiat indivizi super-inteligenți sau care vor avea abilități fizice extraordinare. Dar riscurile asociate acestor tehnici genetice folosite pe scară largă pe subiecți umani sunt enorme.

Studiile arată că multe modificări nedorite ale structurii ADN apar în zone diferite față de cele unde s-a operat editarea genetică. Ca urmare există pericolul incalculabil să apară mutații fatale care pot afecta fondul genetic al speciei umane și deci supraviețuirea acesteia.

Om.4 Creierul face diferența

valentin — Fri, 04 Oct 2024 15:26:46 +0000

Evoluția formei craniului

Studiul craniilor fosile de hominizi, descoperite până în prezent, a permis printre altele urmărirea evoluției arcadelor dentare, dimensiunii dinților, arcadelor oculare și a unghiului facial.

Arcadele dinților au evoluat de la forma dreptunghiulară spre cea parabolică, caracteristică omului modern.
Dimensiunile dinților prezintă o descreștere evidentă, inclusiv în ultimii 30.000 de ani de când s-a generalizat consumul hranei preparate termic.
La fel ca maimuțele actuale, oamenii timpuri aveau creste pe craniu și arcade oculare proeminente care s-au estompat până la dispariție, ca efect al creșterii dimensiunilor cutiei craniene.
O altă transformare evolutivă s-a produs prin trecerea de la un unghi facial accentuat la fața verticală a omului modern.

Creșterea mărimii creierului

Creșterea rapidă a volumului creierului hominizilor s-a produs în timpul înlocuirii savanei cu copaci cu savana cu tufișuri. Australopitecii nu mai puteau scăpa de carnivore urcându-se în copaci și supraviețuirea a ajuns să depindă de ingeniozitatea comportamentului lor.

A apărut astfel o puternică presiune selectivă în favoarea măririi volumului creierului, ca soluție pentru o mai bună adaptare la mediul ostil.

Creșterea mărimii creierului, în linia ascendentă a hominizilor, a fost una spectaculoasă:

400 cm³ în medie la strămoșii cimpanzeilor
de la 450 la 550 cm³ la australopiteci
600-650 cm³ la Homo habilis
de la 750 la 100 cm³ la Homo erectus, dimensiuni apropiate de cele ale omului modern
volumul cranian de 450 cm³ al Homo neandertalis era mai mare decât la oamenii moderni, prin corelație cu dimensiunile sale corporale mai mari
aproximativ 350 cm³ la omul modern – Homo sapienssapiens

Creșterea dimensiunii creierului a generat însă noi probleme. Logic, un copil cu creier mai mare trebuia să aibă o cutie craniană mai voluminoasă.

Ceea ce impunea o creștere a dimensiunii conductului de naștere, incompatibilă cu poziția verticală și cu mersul biped, care erau deja adoptate biologic.

Mai mult, sarcina la Homo sapiens ar fi trebuit să dureze 21 luni, ceea ce ar fi fost o imposibilitate biologică pentru naștere și ca urmare:

nou-născutul omului modern este de fapt prematur cu 12 luni iar o mare parte din creșterea creierului lui se realizează în perioada postnatală
limitarea creșterii intrauterine, pentru a face nașterea posibilă, determină aproape dublarea dimensiunii creierului unui copil în primul an de viață
copiii umani sunt practic neajutorați, vin pe lume prea devreme, au o copilărie prelungită iar la pubertate prezintă o creștere explozivă
în timp ce la majoritatea speciilor de mamifere, inclusiv la maimuțe, se trece rapid de la stadiul de copil la cel de adult

Pentru a face față puiului de om mai greu și perioadei mai lungi în care trebuia să-1 îngrijească îndeaproape, mama a trebuit să devină mai robustă.

Aceasta a dus la o reducere accentuată a dimorfismului sexual în privința diferenței dintre dimensiunile corporale masculine și feminine.
Și a făcut posibilă mărirea de peste două ori a creierului hominizilor în câteva milioane de ani, fără o creștere a mărimii conductului de naștere.

Creierul uman nu s-a schimbat câtuși de puțin de la apariția lui Homo sapiens, acum circa 150.000 de ani. Ascensiunea culturală a speciei umane, de la culegătorul-vânător primitiv la agricultură și civilizație urbană, s-a produs deci fără o creștere apreciabilă a dimensiunii creierului.

Se pare că într-o societate mai complexă, un creier mai mare nu mai este recompensat printr-un avantaj reproductiv. În schimb, creșterea rapidă a creierului a fost corelată cu cele două achiziții foarte vechi în evoluția omului: dexteritatea manuală datorată adoptării mersului biped și dezvoltarea limbajului articulat, ca sistem uman de comunicare socială.