Cunoaștere

Cunosc.8 Cum devenim conștienți

valentin — Fri, 22 May 2026 14:25:37 +0000

Devin conștient de mine însumi și mă delimitez de lumea exterioară în momentul în care îmi formez o imagine despre aspectul meu fizic, trăsăturile de personalitate și felul cum interacționez cu ceilalți. Sunt capabil să mă raportez la mine de pe poziția altuia deoarece am interiorizat limbajul oral prin care comunic cu semenii, sub formă de limbaj interior, ca să pot vorbi cu mine însumi.

Pe lângă realitatea exterioară apare astfel un nou obiect al cunoașterii „eu însumi” precum și o nouă formă de cunoaștere și anume autocunoașterea. Autocunoașterea ne conduce la conștientizarea propriilor trebuințe, dorințe și aspirații, care se manifestă cotidian atât în relația noastră cu lumea cât și în relația cu noi înșine. De-a lungul vieții, conștiința de sine ne permite să ne menținem identitatea psihică și socială prin rememorarea și judecarea felului în care ne-am comportat în trecut în situații social-culturale cotidiene.

Deși la prima vedere pare paradoxal, totuși sursa autocunoașterii nu o reprezintă doar propriul nostru Eu corporal, psihic și social. Un rol determinant în modul în care ne autoevaluăm îl joacă mediul natural și mai ales cel social, în care trăim și ne desfășurăm activitatea.

Astfel, ne delimităm biologic față de obiectele din jur pe baza perceperii propriului organism, dar ne formăm imaginea constituții noastre fizice prin comparație cu aspectul corporal al semenilor noștri. Modul în care ne auto-percepem ca ființe sociale depinde și el, în mare măsură, de felul în care ne apreciază cei din jur dar și de comparațiile pe care le facem între noi și persoane relevante pentru noi.

De aceea, inclusiv proiectarea personalității noastre în viitor, prin intermediul aspirațiilor și idealurilor este direcționată de modele larg acceptate de societatea în care trăim.

Din punct de vedere dinamic conștiința individuală se manifestă sub forma unei permanente interacțiuni și coordonări între cele două componente ale sale – conștiința de sine și conștiința realității externe. Într-unul din talerele acestei balanțe interioare așezăm tot ce cunoaștem despre lume și ce ne dorim de la ea iar în celălalt tot ce știm despre și ce vrem de la noi. Fiecare își stabilește propriul echilibru între cele două talere și în acest scop, apelăm în primul rând la sentimente și abia apoi la rațiune.

Componenta psihică afectivă pune tot timpul față în față evenimentele externe și trebuințele interne, rezultantul fiind acele trăiri subiective, manifestate sub forma emoțiilor, dispozițiilor și sentimentelor. În funcție de semnificația pozitivă sau negativă pe care le-o atribuim, trăirile noastre afective realizează în fapt o foarte necesară ierarhizare și preselectare atât a influențelor exterioare cât și a motivațiilor interioare.

Această preselecție afectiv-emoțională, asigură suportul energetic pentru o viitoare acțiune adaptivă. Ea este urmată de evaluarea bazată pe rațiune a situației, prin care se stabilește scopul acțiunii și se selectează mijloacele adecvate atingerii lui.

Tot rațiunea ne permite să anticipăm modul de derulare și să estimăm rezultatul acțiunii noastre. O dată cu încheierea acțiunii, după ce evaluăm cea ce am obținut în final, mai întâi rațional și apoi și emoțional, ne putem declara mulțumiți, sau în caz contrar fie alegem altă cale de urmat fie renunțăm la atingerea scopului propus.

Cu toți resimțim trebuințe general umane (biologice, de protecție, de apartenență sau de apreciere) iar în absența obiectului sau situației care satisfac o trebuință (de exemplu hrana sau apartenența la un grup) apare o stare de necesitate (senzația de foame sau dorința de avea prieteni) ce determină declanșarea și menținerea unui acțiuni specifice până la satisfacerea respectivei necesități.

Pe de altă parte privim orice eveniment ce se întâmplă în jur din punctul de vedere al nevoilor noastre curente sau de perspectivă.

De exemplu, pot trece nepăsător pe lângă terasa unui restaurant cu mesele pline de preparate culinare apetisante, când sunt sătul dar mă uit pofticios la cineva care mănâncă un covrig pe stradă, atunci când îmi este foarte foame.

Cei mai mulți dintre noi nu rămânem însă la nivelul trebuințelor generale. Ne autoevaluăm aptitudinile, sentimentele și interesele și pe această bază ne formăm un evantai de trebuințe superioare cum sunt cele morale, artistice sau social-comunitare, care își subordonează necesitățile bio-fiziologice.

Episodul precedent descrie cum ne influențează limbajul capacitatea de a fi conștienți de noi și de lume.

Episodul următor prezintă cum anume învățăm de mici să gândim, acționând mai întâi asupra obiectelor din jur.

Cunosc.7 Conștienți și capabili să comunicăm

valentin — Fri, 13 Mar 2026 16:53:51 +0000

O observație extrem de importantă este că nu putem percepe și nici înțelege lumea înconjurătoare dacă nu suntem conștienți de faptul că existăm și că există și o realitate care ne este exterioară. Conștiința este acel nivel superior de organizare psihică care intermediază relația noastră cu lumea externă cât și cu noi înșine și care ne pune astfel la dispoziție un sistem de autoguvernare, prin care ne asigurăm existența.

Și asta nu e totul. Avem anumite trăiri [1], de acceptare sau de respingere, față de ceea ce luăm la cunoștință despre noi și despre lume. Ele ne motivează să ne fixăm anumite scopuri în viață și ne mobilizează să acționăm, asupra mediului în care trăim dar și asupra noastră, pentru a le atinge.

Pentru aceasta trebuie să apelăm la capacitățile noastre lingvistice, adică să comunicăm cu semenii, folosind limbajul oral dar și cu noi înșine, în limbaj interior.

Când devenim conștienți de o anumită stare de lucruri din realitate derulăm două procese mentale – actul de luare la cunoștință a lumii (percepția și gândirea realității) și știința actului (înfăptuirea lui în cunoștință de cauză și cu intenție).

Acest fenomen de „dedublare cognitivă” este posibil deoarece atunci când gândim apelăm la limbajul interior (vorbirea în gând).

Limbajul interior se formează sub influența limbajului extern dar, după ce se maturizează suficient, preia controlul atât asupra limbajului oral cât și a celui scris.

Cunoștințele le exprimăm și le fixăm tot prin limbaj iar acesta se bazează, la rândul lui, pe o structură neurologică complexă. Astfel, atunci când vorbim sunt conectate numeroase zone ale scoarței cerebrale printre care: memoria reprezentărilor, noțiunilor și conceptelor acumulate în timp (toate acestea fiind codificate lingvistic), aria corticală specializată în înțelegerea vorbirii, aria motoare pentru controlul mușchilor traiectului vocal și aria senzorială de percepere sonoră a vorbirii.

De exemplu, când suntem singuri pe stradă și recunoaștem un anumit tip de automobil, reprezentarea sa mentală activează codul semantic al cuvântului care denumește marca acestuia pe care îl transmite ariei de înțelegere a vorbirii. La rândul ei, aceasta activează aria de controlul a vorbirii care generează un cod motor al cuvântului-marcă ce comandă efectuarea unor micro-mișcări ale mușchilor aparatului vocal.

Deși nu emitem nici un sunet, senzorii de mișcare (kinestezici) ai mușchilor vocali transmit impulsuri nervoase privind „generarea sonoră” a cuvântului-marcă către aria de percepere a vorbirii. Aceasta generează codul sonor al cuvântului-marcă pe care îl transmite ariei de înțelegere a vorbirii, închizând astfel bucla. Iar această reacție inversă ne creează senzația că o voce interioară rostește cuvântul ce indică marca automobilului.

Când suntem însoțiți de cineva, rostim cuvântul-marcă cu voce tare, auzim cea ce spunem (reacția inversă se închide prin mediul exterior) și putem să reglăm volumul sonor al vorbirii funcție de zgomotul străzii.

Dacă suntem conștienți de lumea naturală și socială din care facem parte, ne putem folosi experiența de viață, limbajul însușit și educația primită pentru a construi propriul model mental al realității obiective.

Ca răsplată, acest model informațional din ce în ce mai elaborat al lumii ne ajută la rândul lui să înțelegem mai bine orice nouă situație în care suntem puși și să apreciem realist cât de importantă este ea pentru noi și cum se impune să acționăm.

[1] Trăirea internă este un act psihic afectiv care reflectă semnificația pozitivă sau negativă a obiectului real față de subiectul uman. Trăirea este deci obiectivă ca sursă, subiectivă ca manifestare iar ca orientare ea tinde să se exteriorizeze, să fie împărtășită celor din jur.

Episodul precedent descrie cum anume realizează memoria codarea și organizarea cunoștințelor pe care le acumulăm în cursul vieții.

Episodul următor prezintă mecanismul psihic prin care devenim conștienți de lumea în care trăim și cum ajungem să ne autocunoaștem.

Cunosc.6 Avem nevoie de memorie

valentin — Fri, 30 Jan 2026 15:20:49 +0000

O primă observație este aceea că desfășurarea proceselor noastre cognitive necesită codarea lingvistică a „produselor” gândirii precum și suportul implicit al memoriei de scurtă sau de lungă durată. Folosind limbajul verbal putem să reținem dar și să comunicăm altora semnificația pe care o acordăm aspectelor relevante ale realității.

În privința memoriei, aceasta nu este un depozit în care produsele cognitive se stochează ordonat, în compartimente dispuse piramidal, de la simplu la complex.

Mai degrabă cunoștințele sunt structurate și restructurate continuu sub forma unor așa numite rețele semantice, care dau sens cunoașterii umane. Aceste rețele sunt într-adevăr ierarhizate pe verticală, în funcție de nivelul de complexitate (noțiuni, judecăți, concluzii ale raționamentelor, teorii) dar sunt organizate și pe orizontală, conform diverselor domenii ale practicii umane.

Evident că această permanentă reorganizare a experienței individuale nu reprezintă un scop în sine. Ea ne pune la dispoziție o „bază de date interactivă”, esențială în adoptarea unor decizii corecte atunci când trebuie să alegem între mai multe căi de urmat sau în rezolvarea unor probleme concrete de zi cu zi [1] .

Construim și reconstruim pe toată durata carierei noastre profesionale o structură complexă și dinamică de cunoștințe de specialitate, care în ultimă instanță ne permite să ne câștigăm existența.

Dacă aș fi maestru bucătar, în această rețea semantică s-ar regăsi reprezentări detaliate ale diverselor ustensile de bucătărie și modului lor de folosire, noțiuni privind păstrarea și pregătirea igienică a alimentelor, aprecieri cu privire la calitățile olfactive și gustative ale condimentelor, rețete de preparate culinare, etc.

După ce acumulez suficientă experiență profesională aș fi capabil să îmi cristalizez chiar o „teorie proprie” privind combinarea gusturilor, aromelor și culorilor ingredientelor, materializată prin crearea unor preparate culinare inovatoare, apreciate de consumatori.

Sub presiunea experienței individuale, rețele semantice sunt restructurate de jos în sus, deci inductiv, prin asimilare selectivă, conform unor scopuri concrete, a fluxului continuu de noi percepții și reprezentări, provenind din activitatea noastră curentă [2].

De exemplu, ca bucătar în devenire, la unul din stagiile de practică culinară îmi formez ascendent, de la percepții până la raționamente, o „subrețea” referitoare la ustensile și tehnologiile de preparare specifice produselor de cofetărie, pe care o ancorez prin multiple legături semantice de restul cunoștințelor și deprinderilor gastronomice deja asimilate.

Când realizăm astfel de conexiuni facem o mulțime de comparații prin care stabilim de fapt gradul de coerență dintre bagajul anterior de cunoștințe și achizițiile recente. La final, cunoașterea proaspăt câștigată poate fi acceptată sau pusă sub semnul întrebării.

De exemplu, după ce urmez un curs de perfecționare referitor la ultimele reglementări din domeniul siguranței alimentare, îmi voi reconsidera o parte din practicile privind condițiile de păstrare, preparare și control a calității preparatelor culinare.

Ca urmare orice rețea de cunoștințe dintr-un domeniu de activitate este supusă și unei restructurării descendente, în esență deductivă [3], orientată deci dinspre cunoașterea teoretică către activitatea practică.

[1] În calitate de funcție adaptivă, gândirea se manifestă doar în situații inedite pentru care nu dispunem de comportamente învățate anterior. Un context nou ne forțează să luăm decizii adecvate față de situația-problemă, care ne induce disconfort și ne motivează să trecem la acțiune.

[2] Structurarea ascendent-inductivă a cunoașterii, de la senzorial către rațional, selectează repetitivul sub forma unor modele informaționale, tot mai abstracte, ale obiectelor reale.

[3] Procesele ascendente și respectiv descendente de prelucrare informațională sunt complementare. Astfel, în direcție ascendentă, retușăm permanent reprezentarea unui obiect fizic pe care îl percepem în contexte diferite. Pe această bază, în sens descendent, refacem mental cu ușurință o percepție incompletă a unui obiect, folosind reprezentarea readusă din memorie a acestuia.

Episodul precedent descrie cum trebuie să procedam logic pentru a trage o concluzie adevărată plecând de fapte adevărate.

Episodul următor prezintă modul în care limbajul influențează capacitatea de a fi conștienți de noi și de lume.

Cunosc.5 Și în final, ce sunt raționamentele

valentin — Fri, 05 Sep 2025 15:11:21 +0000

În viața cotidiană, atunci când raționăm stabilim mental diverse relații între judecăți ce se referă la o stare de fapt concretă, cu scopul de a lua o decizie sau a rezolva o problemă.

Un exemplu de redare lingvistică a unui raționament ce relaționează trei judecăți este următorul:

Judecata 1 – Dacă rămân la birou după program termin raportul (pe care trebuie să-l predau mâine la prima oră).

Judecata 2 – Dacă termin raportul nu mă scol mâine dimineață mai devreme (pentru a face mâine ce nu am făcut azi).

Judecata 3 – Dacă rămân la birou după program nu mă scol mâine dimineață mai devreme.

În cazul în care nu îmi place să mă scol devreme, raționamentul de mai sus este un bun argument pentru a hotărî să rămân după program pentru a-mi termina raportul. Primele două judecăți din exemplul de mai sus se numesc premise iar ultima judecată reprezintă concluzia raționamentului.

Ne formăm schema mentală a unui astfel de raționament și ne convingem că este corectă după ce, aflați în situații asemănătoare, am folosit același mod de argumentare a unor decizii ce s-au dovedit juste [1].

Un tip aparte de raționament numit inductiv, prin care ajungem la o concluzie cu caracter general pornind de la premise particulare, este ilustrat prin exemplul de mai jos:

Premisa 1 – Zincul este un metal ce prezintă conductibilitate electrică.

Premisa 2 – Aluminiul este un metal ce prezintă conductibilitate electrică.

Premisa 3 – Cuprul este un metal ce prezintă conductibilitate electrică.

Concluzia – Metalele prezintă (probabil) conductibilitate electrică [2].

Folosim intuitiv raționamente inductive atunci când din multiple experiențe particulare acumulate într-un domeniu de activitate extragem o idee nouă care ne sporește cunoașterea cu privire la acel domeniu. Tot în mod inductiv sunt elaborate și noțiunile, prin extinderea sau generalizarea însușirilor care se repetă la un număr de obiecte, la o întreagă categorie de obiecte asemănătoare [3].

După cum observă din exemplul următor, în cazul raționamentelor deductive gândirea se orientează în sens opus, de la general către particular:

Premisa 1 (majoră) – Metalele prezintă conductibilitate electrică.

Premisa 2 (minoră) – Argintul este metal.

Concluzia – Argintul prezintă conductibilitate electrică [4].

Sub denumirea de „silogism” și cu referire la filosoful grec Socrate, raționamentul deductiv a fost dezvăluit în urmă cu mai bine de 2.000 ani de Aristotel, considerat părintele logicii (în imaginea de mai sus: Socrate, condamnat la moarte prin otrăvire pentru defăimarea zeilor, bea cupa cu cucută, refuzând să fugă din Atena, considerând că supunerea față de lege este o datorie morală).

Premisa 1 (majoră) – Toți oamenii sunt muritori.

Premisa 2 (minoră) – Socrate este om.

Concluzia – Socrate este muritor.

În viața de zi cu zi dar și în cunoașterea științifică, raționamentele inductive sunt singurele care permit relevarea unor aspecte necunoscute ale realității, pornind de la compararea, ordonarea și clasificarea datelor empirice referitoare la numeroase cazuri particulare.

De exemplu, concluzia privind conductibilitatea electrică a metalelor s-ar fi dovedit falsă dacă s-ar fi descoperit un singur element chimic cu caracter metalic care nu ar fi fost bun conducător de electricitate.

Modelul cuantic al atomului, evidențiază că orice element cu caracter metalic are proprietatea de a ceda electroni periferici care asigură conducția electrică. Prin aceasta se asigură o explicație științifică unei intuiții empirice inductive și în plus se oferă o premisă certă, ca punct de plecare pentru raționamente de tip deductiv [5].

Spre deosebire de noțiuni și judecăți care sunt memorate integral, în cazul raționamentelor, nu se rețin de regulă nici premisele, nici schemele lor de înlănțuire ci doar concluziile finale, după ce au fost validate în practică.

În sfârșit, pornind de la propria experiența de viață dar și funcție de nivelul de educație, suntem tentați să formulăm „teorii personale” în care integrăm judecăți și raționamente, cu privire la aspecte concrete din lumea în care trăim [6].

Rezumând, am văzut că folosim operații ale gândirii (analiza, sinteza, abstractizarea sau generalizarea) ca să prelucrăm fie informații obținute direct din mediul înconjurător prin senzații și percepții fie modele mentale ale obiectelor memorate sub formă de reprezentări. Obținem astfel conținuturi elaborate ale gândirii cum sunt noțiunile, judecățile și raționamentele, pe care le „depozităm” de asemenea în memorie.

[1] Sau putem afla dintr-un manual de logică că acesta este un raționament numit inferență validă prin care, pornind de la premise certe, ajungem în mod obligatoriu la o concluzie certă.

[2] Raționamentul de mai sus se bazează pe o inducție incompletă deoarece judecățile-premise nu epuizează toate cazurile particulare ale metalelor existente în natură și ca urmare judecata-concluzie este doar probabilă și nu certă.

[3] Operația de generalizare extinde, pe baza unor argumente faptice, trăsăturile comune unei mulțimi reduse de obiecte la întreaga clasă de obiecte de același gen. Ea este mediată de operația de abstractizare prin care sunt reținute însușirile considerate relevante ale unor obiecte și se face abstracție de acele trăsături apreciate ca nesemnificative.

[4] Acest tip de raționament deductiv arată că ceea ce este admis ca cert pentru o clasă de obiecte este cu necesitate cert pentru fiecare obiect al clasei.

[5] În practică teoriile elaborate inductiv pot fi confirmate pe termen nedefinit sau mai târziu pot fi invalidate. Concluzia este că în cunoașterea umană, raționamentele inductive sunt adesea anterioare celor deductive.

[6] Teoria este o structură coerentă de explicații și interpretări ale proceselor din realitate, ce răspund nu doar nevoii umane de sistematizare a lumii complexe în care trăim ci unor cerințe aplicative.

Episodul precedent descrie cum combinăm diverse noțiuni atunci când emitem judecăți personale despre lume.

Episodul următor prezintă rolul memoriei în codarea și sistematizarea cunoștințelor pe care le acumulăm în cursul vieții.

Cunosc.4 Apoi ce sunt judecățile

valentin — Fri, 20 Jun 2025 14:48:59 +0000

Ca reprezentări mentale ale obiectelor înconjurătoare și ale însușirilor acestora, noțiunile sunt un fel de „materiale prefabricate” folosite de alte procese ale gândirii, ierarhic superioare, și anume judecata și raționamentul.

Însușiri precum „roșu”, „sărat” sau „înalt” nu există de sine stătător ci caracterizează obiecte din realitate, care la rândul lor nu sunt izolate unul de altul.

Atunci când spun „Angajatul este punctual” sau „Băuturile răcoritoare sunt în frigider”, afirm verbal o relație pe care am stabilit-o mental între două noțiuni, altfel spus emit judecăți personale despre lumea înconjurătoare [1].

O noțiune nu este nici adevărată, nici falsă, ea este doar mai mult sau mai puțin adecvată clasei de obiecte pe care o desemnează.

În sens restrâns prin fruct înțelegem rodul pomilor fructiferi dar noțiunea devine mai adecvată realității dacă în clasa fructelor includem și strugurii, murele sau pepenii, care nu cresc în pomi.

În sensul cel mai larg, stabilit științific de biologi, fructul este ovarul unei flori fecundate.

În schimb judecata este fie adevărată, fie falsă, după cum legătura pe care o afirmă între două noțiuni se regăsește sau nu în realitate, în mod repetat.

Revenind la cele două afirmații de mai sus ele sunt adevărate dacă, pe parcursul mai multor zile de lucru, constatăm că angajatul este punctual sau dacă observăm că răcoritoarele sunt înăuntru când deschidem frigiderul.

Judecățile trebuie deci să fie confirmate repetat, pe baza unor observații de durată, și abia apoi sunt reținute în calitate de conținuturi ale gândirii. Ulterior judecățile pot a fi integrate la un nivel superior de cunoaștere, cel al raționamentelor.

De fapt ierarhia noțiune – judecată – raționament nu este unidirecțională (doar de la simplu la complex) deoarece orice noțiune conține implicit un mare număr de judecăți prin care se atribuie calități comune unei mulțimi de obiecte, care se regăsesc cu toate în definiția noțiunii respective.

[1] Privită ca proces cognitiv, judecata reprezintă stabilirea unor relații între noțiuni care să reflecte legături reale, existente între obiectele pe care acestea le desemnează.

În calitate de produs, judecata redă relația între noțiuni cu ajutorul limbajului, printr-un enunț ce afirmă sau neagă ceva despre altceva.

Episodul precedent explică succint cum folosim noțiunile ca să denumim ființe, lucruri, fapte și nu numai.

Episodul următor descrie cum trebuie să procedam logic pentru a trage o concluzie adevărată plecând de fapte adevărate.

Cunosc.3 Mai întâi să vedem ce sunt noțiunile

valentin — Fri, 21 Feb 2025 16:04:22 +0000

Așa cum am văzut, când ne referim la conținutul cognitiv al gândirii, componentele de bază sunt noțiunile care „se inspiră” la rândul lor din experiența noastră perceptivă, cristalizată sub formă de reprezentări mentale ale obiectelor înconjurătoare.

Ne formăm în copilărie noțiunea intuitivă de „fruct”, sau o înțelegem atunci când ne-o explică un adult, după ce mâncăm o mulțime de mere, pere, prune sau gutui și realizăm că toate acestea pot fi grupate într-o singură categorie pornind de la însușirile lor comune (o coajă protectoare, un miez hrănitor și semințe necomestibile) [1].

Mai târziu, la școală, la ora de botanică învățăm că fructul este de fapt „organul care se dezvoltă din ovarul unei flori fecundate, este format dintr-un înveliș exterior, un miez și un înveliș intern, ce conține semințele prin care se asigură înmulțirea plantei” [2].

Procesul de elaborare a noțiunilor necesită o gamă mai largă de instrumente cognitive astfel încât pe lângă operațiile deja uzuale de analiză și sinteză apelăm mai ales la operația de abstractizare.

Pentru a ajunge la noțiunea intuitivă de fruct, folosim operația de abstractizare, atunci când renunțăm să luăm în considerare însușiri particulare precum forma exterioară și culoarea, mărului, perei sau prunei sau făcem abstracție de gustul acestora [3].

Deși în realitatea fizică nu există fructe ci doar gutui, pere sau mere această noțiune ne este utilă de exemplu când dorim să apreciem care este ponderea deținută de fructe în meniul zilnic, în condițiile în care atât gutuile cât și perele sau merele sunt benefice pentru sănătate.[4]

Trebuie remarcat faptul că, pentru majoritatea noțiunilor concrete, care se referă la o clasă de obiecte reale, membrii clasei nu au statut de egalitate în cadrul unei noțiuni.

În funcție de propria experiență de viață dar și de tradițiile culturale ale comunității în care trăim, socotim că unul dintre obiecte ilustrează cel mai bine însușirile comune și îi atribuim lui calitatea de „prototip” al clasei.

Dacă trăim, de exemplu, într-o regiune cu climat temperat atunci când ni se cere să dăm exemple de fructe, cel mai des menționat este mărul și mult mai rar ananasul.

[1] Noțiunea este un model informațional mental care cuprinde, cu ajutorul limbajului, însușirile esențiale, comune unei mulțimi de obiecte. Noțiunea se caracterizează printr-un conținut format din trăsăturile comune și o sferă de cuprindere, ce include toate obiectele la care se referă noțiunea respectivă. Cu cât se extinde conținutul noțiunii (crește numărul însușirilor care definesc noțiunea) cu atât se reduce sfera de cuprindere a acesteia, deoarece un număr mai mic de obiecte pot cumula un număr mai mare de calități.

[2] Formarea noțiunilor este un proces de durată, care provine atât din experiența perceptivă proprie, organizată sub forma reprezentărilor mentale, cât și din învățarea sociala, în familie, la școală sau la locul de muncă.

[3] Noțiunile precum „mamifer”, „automobil” sau „fruct”, care au ca punct de plecare reprezentări ale unor obiecte din realitate se numesc noțiuni concrete iar cele care definesc o însușire ce nu este legată de un obiect anume, precum „libertate”, „culoare” sau „toleranță”, sunt noțiuni abstracte sau concepte.

[4] Operația de abstractizare este precedată de multiple operații de analiză și sinteză și constă în reținerea însușirilor considerate esențiale și renunțarea la aspectele nesemnificative ale unei mulțimi de obiecte. Ea are ca rezultat formarea artificială a unei clase de obiecte fără corespondență în realitate, dar care ne ajută să ne orientăm în lumea complexă în care trăim.

Episodul precedent este dedicat modului în care folosim operațiile gândirii dar și emoțiile ca să înțelegem ce se întâmplă în realitate.

Episodul următor descrie cum combinăm diverse noțiuni atunci când emitem judecăți personale despre lume.

Cunosc.2 Rațiune și simțire

valentin — Fri, 15 Nov 2024 16:13:38 +0000

Între senzorial, emoțional și rațional

Psihicului uman nu trece brusc de la nivelul senzorial la cel rațional. Folosim reprezentarea psihică a obiectelor ca un fel de interfață între simțuri, emoții și gândire.

Spre deosebire de percepție, prin care reflectăm integral un obiect află în câmpul nostru senzorial, reprezentarea este modelul informațional intern al unui obiect din realitate, care nu acționează asupra simțurilor noastre, dar pe care l-am perceput anterior, în mod repetat [1].

Ne formăm reprezentarea fructului „măr” după ce comparăm mental percepțiile, reținute în memorie, ale mai multor soiuri de mere din care reținem, ca însușiri principale ale fructului, forma aproximativ sferică, culoarea roșie, galbenă sau verde, miezul zemos cu sâmburi mici și coajă subțire și gustul dulce sau dulce-acrișor. După ce atașăm o etichetă afectivă plăcut-neplăcut, denumim mental reprezentarea astfel obținută și implicit fructul în cauză, prin cuvântul „măr”.

Mai mult, reprezentarea poate fi modelul psihic al unui obiect fictiv, care nu are echivalent în realitatea fizică dar pe care suntem capabili să-l imaginăm combinând reprezentări ale unor obiecte reale care ne sunt cunoscute. Ne închipuim inclusiv ce emoții am putea simți față de acest obiect pur imaginar.

Astfel, folosindu-ne imaginația putem să ne reprezentăm mental un model nou de a decora ouăle de Paști, ce operații manuale ar trebuie să facem ca să demontăm o roată de bicicletă sau chiar cum ar arăta balaurul cu șapte capete din poveste.

Primele două din exemplele de mai sus arată că reprezentarea psihică a unui obiect sau a unei acțiuni reprezintă atât suportul informațional pentru realizarea acestora cât și reperul prin care verificăm calitatea obiectului sau acțiunii după ce au fost finalizate [2].

Ce sunt „capacitățile raționale” ?

Fondul de reprezentări pe care îl acumulăm în timp reprezintă materia primă folosită pentru a construi o cunoaștere mai profundă a realității, apelând la gândire sau mai exact spus la capacitățile raționale de care dispunem.

În mod concret, acționăm asupra reprezentărilor obiectelor reale cu un set special de instrumente numite operații ale gândirii, cu scopul de a obține o serie de produse psihice mai „inteligente” cum sunt noțiunile, judecățile și raționamentele [3].

Revenind la exemplul cu perceperea merelor, am pus deja la lucru atât operația de analiză [4] atunci când am extras informații privind forma, culoarea sau gustul diverselor soiuri de mere cât și operația de sinteză [5] în momentul în care am reunit calitățile considerate relevante sub forma reprezentării mentale a fructului „măr”.

De fapt, folosim subconștient operații de analiză și sinteză inclusiv atunci când percepem forma aproximativ sferică a unui măr pe care îl avem în fața ochilor.

Ca urmare a mișcărilor oculare automate și foarte rapide de explorare și centrare vizuală sunt extrase în primă instanță elementele geometrice ale obiectului privit și anume curburi, muchii, simetrii-asimetrii iar apoi acestea sunt regrupate pentru a conștientiza forma de ansamblu a lui. Schemele mișcărilor oculare se formează după modelul mișcărilor de explorare tactilă ale degetelor mâinii.

[1] Reprezentările sunt „imagini” psihice schematice ce includ trăsăturile relevante ale unor obiecte, situații sau acțiuni, actualizate din memoria de lungă durată, în absența acestora.

Ele sunt obținute prin acumularea, sistematizarea și restructurarea experienței senzoriale, achiziționată prin senzații și percepții.

[2] Nefiind condiționată de prezența unui obiect în câmpul perceptiv reprezentarea acestuia ne permite să ne formăm o „imagine” despre rezultatul acțiunii noastre viitoare asupra acelui obiect. Putem chiar să ne anticipăm comportamentul în anumite situații ipotetice.

[3] Gândirea este un proces psihic complex care integrează atât informații și cunoștințe, codificate lingvistic și organizate sub forma unor structuri ierarhizate dinamic cât și operații și strategii cognitive care sunt aplicate acestor structuri informaționale și care sunt de asemenea organizate ierarhic.

[4] Analiza este operația cognitivă prin care descompunem mental modelul informațional al unui obiect real în părți separate, rămânând conștienți de totalitatea obiectului pe care îl analizăm.

[5] Modelul informațional al obiectului „dezmembrat” anterior in unități elementare prin operația de analiză este reconstruit logic la un nivel calitativ superior prin operația complementară de sinteză.

Episodul precedent arată cum descoperim ceea ce se întâmplă în jurul nostru apelând la senzații și percepții.

Episodul următor prezintă ce sunt și cum anume elaborăm noțiuni despre tot ce ne înconjoară.

Cunosc.1 Ce sunt capacităţile senzoriale

valentin — Wed, 14 Feb 2024 08:17:47 +0000

Atunci când vorbesc despre capacităţi senzoriale, psihologii se referă la senzaţii şi percepţii pe care le înţeleg atât ca procese cât şi ca produse ale psihicului uman.

Procesul psihic al senzației: de exemplu, când muşcăm dintr-un un măr papilele gustative generează impulsuri nervoase care codifică concentraţia chimică a substanţelor conţinute în pulpa fructului.

Acestea sunt colectate de fibre nervoase şi dirijate către talamus unde suferă o primă integrare de unde se transmit la aria scoarţei cerebrale dedicată funcţiei gustative care finalizează aceste operaţii de integrare-asociere.

Produsul psihic al senzației reprezintă „imaginea gustativă”, care este conştientizată şi este asociată ferm cu obiectul în cauză (mărul). Informaţia atașată senzaţiei gustative este codificată lingvistic atunci când rostim în limbaj interior „dulce”, „acru” sau „dulce-acrişor” [1].

Subiectul uman atribuie inclusiv note afective conţinutului informaţional al unei „imaginii senzitive”. Apreciem de exemplu fiecare senzaţie gustativă ca fiind plăcută sau neplăcută, ceea ce ne permite să ne reglăm comportamentul alimentar (mestecăm şi înghiţim îmbucătura atunci când are gust dulce sau renunţăm la ea atunci când este prea acră).

În cazul percepţiei, asupra simţurilor noastre acţionează un complex de stimuli datorat unui obiect fizic în ansamblul lui, asupra căruia ne îndreptăm atenţia cu o anumită intenţie (deci în mod conştient).

Realizăm astfel o cunoaştere concretă a caracteristicilor exterioare (accesibile simțurilor noastre) ale obiectului, atât timp cât acesta se află în câmpul nostru perceptiv, pe care ulterior le codificăm lingvistic. Îmi formez de exemplu „imaginea perceptivă” a unui măr aflat pe o farfurie în faţa mea, considerând că e prima dată când văd un astfel de fruct, după ce îi observ forma aproape sferică şi culoarea roşie, constat prin pipăire că este tare şi are coaja lucioasă şi realizez după ce îl gust că este dulce-acrişor [2].

Concluzia este că percepem în mod continuu mediul natural şi social în care trăim interacţionând conştient [3] şi orientat, prin intermediul unor activităţi concrete, cu obiectele fizice şi cu semenii care prezintă importantă pentru noi. Verificăm permanent adecvarea la realitate a conţinutului informaţional al senzaţiilor şi percepţiilor, constatând dacă acesta ne ajută sau nu în satisfacerea unor nevoi imediate.

De exemplu putem deplasa o piesă pe tabla de şah doar în condiţiile în care percepem vizual corect dispunerea spaţială şi forma obiectelor fizice. Corectitudinea percepţiei vizuale şi precizia mişcărilor de manipulare a obiectelor mici sunt validate în momentul în care mutăm piesa dorită în poziţia dorită. La nivel social, pornind de la o oarecare experienţă acumulată în percepţia altora, suntem capabili ca dintr-o privire să apreciem dacă o persoană de pe stradă, ar fi dispusă să ne indice cum să ajungem la o anumită adresă.

[1] Senzaţia reflectă în mod selectiv trăsături ale obiectelor accesibile simţurilor noastre, fără a identifica însă un obiect fizic anume. Intensitatea senzaţiilor nu depinde doar de obiect ci şi de subiect.

De exemplu, atunci când aşteptăm apariţia unui anumit stimul extern, de exemplu un apel telefonic de la un prieten, inclusiv pragul de detecţie sonoră va fi mai scăzut decât în mod uzual.

[2] Percepţia se centrează asupra obiectului de interes în totalitatea acestuia, îi reflectă în mod unitar însuşirile, pe care le integrează într-un “model mental al originalului. Trăsăturile distinctive ale obiectului pot fi percepute simultan sau succesiv pe calea mai multor simţuri iar memoria senzorială este cea care reţine „imaginea perceptivă” completă a obiectului.

[3] Experienţa senzorială directă, acumulată continuu prin intermediul senzaţiilor şi percepţiilor se poate materializa doar prin raportare la conştiinţa de sine şi la conştiinţa lumii exterioare.

Explicaţia este de natură neuro-fiziologică: toţi receptorii senzoriali, orientaţi spre exteriorul sau interiorul organismului se proiectează prin căi nervoase ascendente în arii asociative ale creierului, active în starea conştientă.

Episodul următor descrie cum ne reprezentăm mental realitatea exterioară nouă și cum o înțelegem folosind operațiile gândirii.