valentin

Ziua imnului național

valentin — Fri, 31 Jul 2026 15:05:26 +0000

„ … ieri, joi 29 ale curgătoarei luni, cetățenii din Râmnicu Vâlcea au manifestat într-o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea cetății, pentru Constituție, iar Garda Națională a răspuns printr-un număr însemnat de arme cu salve detunătoare. … Dl. Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câțiva cântăreți de aceeași profesie, au alcătuit o muzică vocală cu niște versuri prea frumoase puse pe un ton național plin de armonie și triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor românilor” – un fragment din Raportul nr. 10 din 30 iulie 1848 al comisarului de Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, către „Ministerul Trebilor din Lăuntru” al Țării Românești.

Ajuns de o lună la putere, Guvernul revoluționar provizoriu de la București urmărea înfăptuirea unor curajoase reforme democratice și sociale, întrerupte însă violent de intervenția trupelor otomane.

Fratele comisarului vâlcean, căpitanul Pavel Zăgănescu, era pe atunci comandatul companiei de pompieri care, împreună cu Batalionul 2, s-a evidențiat în Bătălia din Deal Spirii din 13 septembrie 1848. Cei aproape 900 pompieri și soldați români s-au luptat cu îndârjire timp de peste 2 ore, cu o coloană de circa 6.000 de militari turci care se îndreptau către București pentru înăbușirea revoluției.

Iar „muzică vocală cu versuri prea frumoase” care s-a intonat atunci pentru prima dată într-un cadru oficial în Țările Române va fi destinată să devină, mai întâi, cunoscutul cântec patriotic „Deșteaptă-te române” al românilor de pretutindeni și peste aproape 140 ani, Imnul național al României.

Adunarea Națională de la Blaj din 15 mai 1848, unde cei 40.000 de participanții au adoptat revendicările naționale și sociale ale românilor, a reprezentat semnalul declanșării efective a Revoluției pașoptiste din Transilvania.

În atmosfera efervescentă care a urmat, la Brașov s-au adunat printre alții Vasile Alecsandri și scriitorul Gheorghe Sion din Moldova, precum și Nicolae Bălescu, poetul Dimitrie Bolintineanu și generalul Gheorghe Magheru din Țara Românească (sosiți cu toții de la Blaj), având cel mai adesea drept gazde pentru întâlnirile lor pe publicistul și istoricul George Bariţiu și poetul Andrei Mureșanu (sus-dreapta în montajul foto: revoluționarul transilvănean Andrei Mureșanu).

Suzana, soția lui Andrei Mureșanu (el însuși membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj) povestea mai târziu: „De la o asemenea întrunire s-a întors odată, pe la finea lui mai, bărbatul meu, târziu după miezul nopții, fiind foarte agitat. El nu s-a culcat, ci s-a așezat la masa de scris și a scris până târziu, după ce se făcuse ziuă, mai sculându-se din când în când de la masă și plimbându-se prin odaie, citind din ceea ce scrisese. Erau strofe din «Deșteaptă-te, române!»”.

Intitulat „Un răsunet”, poemul patriotic ce va deveni textul imnului național a fost publicat pe 21 iunie în „Foaia pentru minte, inimă și literatură”, suplimentul cultural al „Gazetei de Transilvania”, ambele gazete fiind conduse de George Bariţiu.

Prin intermediul acestei publicații dar, în primul rând, al revoluționarilor munteni reveniți Țara Românească pentru a declanșa revoluția în iunie 1848, poemul a devenit repede cunoscut la sud de Carpați.

Originar dintr-o familie țărănească cu rădăcini în Maramureș, Andrei Mureșanu era pe atunci profesor la Gimnaziul românesc din Braşov, după ce studiase mai mulți ani filosofia și teologia la Blaj.

Aici l-a cunoscut și s-a împrietenit cu colegul său mai mare George Barițiu, (cel care i-a oferit pentru început un post de institutor la Școala Română din Cetate) și a început să colaboreze cu articole, cronici teatrale și poezii la revistele fondate de acesta la Brașov.

Născut în Bulgaria, cel mai probabil din părinți aromâni, Anton Pann se stabilește cu mama sa, rămasă văduvă, la București. Urmează aici Școala de la Biserica „Sf. Nicolae Șelari”, studiază muzica bisericească, cântă în strană și este ucenic tipograf (ceea ce îl va ajuta mai târziu să-și înființeze o mică tipografie și să-și publice singur cărțile).

Încă din tinerețe, compune și publică cântări bisericești, cărți de teorie și practică muzicală dar și romanțe și „cântece de lume”.

La maturitate va fi profesor de muzică religioasă la Seminarul Teologic din București, la Școala de la Biserica din Șcheii Brașovului și „dascăl de muzichie” la Școala de pe lângă Episcopia Râmnicului din Râmnicu Vâlcea.

Folclorul, încărcat de înțelepciune populară și învățături morale, a fost însă principala sa sursă de inspirație. Anton Pann a cules proverbe, zicători, snoave și ghicitori pe care le-a adaptat și publicat în cele mai cunoscute cărți ale sale: „Povestea vorbii, de prin lume adunate și iarăși la lume date” și „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, fiind supranumit de Eminescu „fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb” (jos-dreapta în montajul foto: Anton Pann, compozitor, folclorist și scriitor din Țara Românească).

Anul 1848 îl găsește pe Anton Pann la Râmnicu Vâlcea, alungat de epidemia de holeră care a izbucnit în primăvară în porturile dunărene și s-a extins apoi în București.

În ziua de 29 iulie, în actualul Parc Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, locuitorii au depus jurământ de credință față de Programul revoluționar de la Izlaz, au fost sfințite armele Gărzii Naționale nou-înființate iar corul condus de Anton Pann a cântat în acest cadru oficial „Deșteaptă-te române” (linia melodică fiind o adaptare a unui cântec popular, publicat anterior de Pann).

În lupta lor pentru unitatea și drepturile românilor, revoluționarii pașoptiști au înțeles că aceștia au nevoie de simboluri care să-i însuflețească și să-i reprezinte în fața lumii: pe 26 iunie 1848, guvernul provizoriu de la București a decretat Tricolorul ca Drapel național și pe 29 iulie, prin „înfrățirea” versurilor ardeleanului Andrei Mureșanu cu muzica munteanului Anton Pann s-a născut „Deșteaptă-te române”, viitor Imn național.

Așa cum s-a întâmplat și cu drapelul național, România a adoptat în timp mai multe imnuri naționale iar titlurile și primele strofe ale acestora sunt foarte sugestive în privința evenimentelor politice și sociale care au determinat schimbarea lor.

Astfel, de la Unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească și până în 1884 „Hora Unirii”, pe versurile lui Vasile Alecsandri, a fost un imn neoficial al Principatelor Unite:

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Odată cu încoronarea ca rege a lui Carol I în anul 1881 și până la abdicarea lui Mihai I din 1948, Imnul național al Regatului României a fost „Trăiască Regele”:

Trăiască Regele
În pace și onor
De țară iubitor
Și-apărător de țară.

După instalarea regimului comunist, Republica Populară și apoi Republica Socialistă România au avut ca imnuri „Zdrobite cătușe” și „Te slăvim, Românie!” iar între 1977 și 1989 a fost adoptat ca Imn național cunoscutul „Trei culori”, text și muzică de Ciprian Porumbescu:

Trei culori cunosc pe lume,
Amintind de-un brav popor,
Ce-i viteaz, cu vechi renume,
În luptă triumfător.

În Decembrie 1989, a izbucnit din nou în spațiul public prețuitul cântec patriotic „Deșteaptă-te, române!”, adoptat ca Imn național al României în ianuarie 1990 (jos-stânga în montajul foto: partitura cu prima strofă a Imnului național):

Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi dușmani!

Pentru ca prin Legea 99 din anul 1998, data de 29 iulie să fie proclamată Zi a Imnului Naţional al României (sus-stânga în montajul foto: Ziua imnului național, sărbătorită în Piața Tricolorului din fața Cercului Militar București).

O dovadă în plus că, de-a lungul timpului, cântecul „Deșteaptă-te române!” i-a însoțit pe românii de pretutindeni în momentele de cumpănă ale istoriei lor: el fost adoptat ca imn oficial de Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), la proclamarea acesteia în 1917 și până la 27 martie 1918, când s-a unit cu Regatul României, precum și de Republica Moldova din anul 1991, când și-a câștigat independența față de Uniunea Sovietică și până în 1994, când a fost înlocuit cu imnul „Limba noastră”.

Victor Babeș, co-fondator al bacteriologiei

valentin — Fri, 24 Jul 2026 14:37:21 +0000

„Nu Babeș a învățat ceva de la mine, ci eu am câștigat mult de la dânsul. E foarte priceput și plin de erudiție, iar dacă am pus numele meu alături de al său pe cartea pe care am scos-o, nu am făcut-o pentru că eu aș fi contribuit la ea cu știința mea, ci pentru că numele meu era mai cunoscut“, scria savantul francez André Cornil cu referire la laborioasa lor lucrare comună „Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase”, primul tratat de bacteriologie din lume.

Publicat în anul 1885 tratatul, care avea aproape 700 pagini, a fost premiat de Academia de Medicină din Paris iar ceea de a-treia ediție va însuma 1.200 pagini.

Născut pe 28 iulie 1854 la Viena, Victor Babeș a fost al doilea din cei 9 copii ai lui Vicențiu Babeș, jurist și ziarist bănățean și Sofiei Goldschneider, provenind dintr-o familie vieneză înstărită.

Tatăl, care era pe atunci consilier la Înalta Curte de Justiție și Casație din Viena, a fost un neobosit luptător pentru drepturile naționale ale românilor transilvăneni, ca deputat al românilor în Dieta de la Budapesta, ca fondator și apoi președinte al Partidul Naţional Român din Transilvania și ca membru fondator al Academiei Romane.

Termină școala primară la Viena, urmează studiile gimnaziale în Lugoj și este admis la Liceul Piarist din Budapesta, oraș în care se stabilise familia sa după ce Vicențiu Babeș fusese numit judecător la Curtea Supremă a Ungariei.

În liceu manifestă un interes deosebit pentru științele naturii dar totodată face sport și scrie poezii. Aspirând să devină actor, tânărul absolvent de liceu se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică din Budapesta.

Profund marcat însă de moartea, cauzată de tuberculoză, a surorii sale Alma de doar 14 ani renunță la studiile de artă și se înscrie la Facultatea de Medicină din Budapesta.

După primul an, are posibilitatea să-și continue pregătirea la Facultatea de Medicină din Viena, beneficiind de o bursă a Fundației Gojdu (înființată de avocatul român Emanoil Godju cu scopul de a acorda burse de studiu tinerilor români din Transilvania și Ungaria).

Demonstrează o atracție deosebită pentru studiul anatomiei și ține conferințe la Asociația „România Jună” a studenților români din Viena.

Din 1875, la 21 ani, este asistent la Catedra de anatomie patologică și totodată student în ultimul an la Facultatea de Medicină din Budapesta, este ales apoi președinte al Asociației „Petru Maior” a studenților români din capitala Ungariei iar la 24 ani își ia doctoratul în medicină la Viena (stânga-sus în montajul foto: Victor Babeș în tinerețe).

Pentru a se pune la curent cu noutățile din microbiologie pleacă în călătorii de studiu la Berlin, unde lucrează efectiv în laboratorul renumitului Robert Koch (descoperitorul bacilului tuberculozei) iar la Paris acceptă un post de preparator în institutul de cercetare al profesorului André Cornil. Cu această ocazie cei doi stabilesc și împărțirea capitolelor celebrului Tratat de bacteriologie, cele mai multe revenindu-i lui Babeș.

La Paris îl cunoaște și pe Louis Pasteur (realizatorul primului vaccin antirabic) și se familiarizează în laboratorul acestuia cu tehnica de vaccinare împotriva turbării.

În anul 1885, la doar 31 ani, Victor Babeș era deja un savant consacrat: fusese numit profesor al Facultăţii de Medicină din Budapesta, avea propriul laborator de patologie la Spitalul de copii „Ștefania” din capitala Ungariei, studiase îndeaproape bacilul tuberculozei și pe cel al leprei și agenții patogeni ai febrei galbene, variolei și febrei tifoide și publicase zeci de articole în reviste europene de prestigiu (stânga-jos în montajul foto: placa de marmură în onoarea lui Victor Babeș de la Spitalul „Ștefania”).

Cu toate acestea în 1887 nu a ezitat nici o clipă să accepte invitația lui Dimitrie Sturdza, ministrul Instrucției Publice, de a deveni profesor la Facultatea de Medicină din București. Iar cu fonduri primite de la guvern, din postura de director, a organizat și inaugurat la sfârșitul aceluiași an Institutul de Bacteriologie şi Patologie (dreapta-sus în montajul foto: Institutul de Bacteriologie şi Patologie „Dr. Victor Babeș” din București).

Anul următor a înființat în cadrul Institutului al doilea centru de vaccinare antirabică din lume, la doar 3 ani după cel creat de Pasteur la Paris, folosind o schemă de vaccinare perfecționată în urma cercetărilor proprii.

În 1890 Victor Babeș se căsătorea cu Josephina, fiica istoricului și arheologului Karoly Thorma, pe care o cunoscuse încă de la Budapesta.

Unicul lor copil, Mircea Babeș, a absolvit facultatea de drept la Iași, a luptat ca locotenent în Primul Război Mondial (fiind decorat cu Ordinul Coroana României și Crucea de război cu bareta Mărășești) și a urmat o îndelungată carieră diplomatică la legațiile și ambasadele României din Varșovia, Washington, Montreal și Moscova.

De-a lungul unei activități didactice de aproape 4 decenii, Victor Babeș a format generații de doctori și cercetători competenți, dintre care neurologul Gheorghe Marinescu și endocrinologul Constantin Parhon i-au fost colaboratori apropiați.

Împreună cu Gheorghe Marinescu și neurologul francez Paul Blocq a publicat în anul 1892 un foarte apreciat „Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos”.

Fratele său mai mare, chimistul Aurel Babeș îi va fi și el aproape, ca șef al laboratorului de chimie din cadrul Institutului de Bacteriologie. Iar fiul acestuia, doctorul Aurel A. Babeș, este cel care a contribuit hotărâtor la realizarea testului pentru depistarea cancerului de col uterin, pe care medicii români îl numesc testul „Babeș-Papanicolau”.

După Marea Unire din 1918, Victor Babeș a fost chemat să participe la reorganizarea Facultății de Medicină a Universității din Cluj, din cadrul căreia mulți profesori maghiari se retrăseseră în Ungaria.

O bună perioadă de timp va preda în paralel, atât la București cât și Cluj, astfel că în prezent Universitatea „Babeș-Boliay” din Cluj-Napoca îi poartă numele, alături de cel al marelui matematician maghiar János Bolyai.

Pe măsură ce înaintează în vârstă, fără a neglija cercetarea științifică, este tot mai preocupat de aspecte ale medicinii sociale precum prevenirea și profilaxia bolilor infecțioase, combaterea epidemiilor și îmbunătățirea stării sanitare a populației prin măsuri de igienă publică și alimentație sănătoasă.

A avut o contribuție însemnată la Campania antiholerică din 1913 alături de doctorul Ion Cantacuzino, cel care va înființa mai târziu Institutul de Seruri și Vaccinuri din București (viitorul Institut de microbiologie și imunologie „Dr. Ion Cantacuzino”).

Împreună cu discipolul său, medicul igienist Vasile Sion, a publicat lucrarea „Pelagra” demonstrând că această boală a „țăranului român” este cauzată de deficitul sever de vitamină B3, urmare a alimentației precare (bazată mai ales pe porumb).

De altfel, a fost pe deplin justificată afirmaţia tranșantă a lui Victor Babeş: „Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, a acestei ruşini naţionale, vi-⁠l spun eu: împroprietărirea ţăranilor”.

Victor Babeş s-a stins din viață la București, pe 19 octombrie 1926, în vârstă de 72 ani fiind înmormântat conform dorinței sale în curtea Institutului „Cantacuzino”, situat în imediata apropiere a Institutului de Bacteriologie şi Patologie (dreapta-jos în montajul foto: mormântul lui Victor Babeș).

A ținut astfel, să rămână aproape de instituția căreia i-a dedicat 39 ani din viața sa, fiind de remarcat că, de la venirea sa în țară și până la sfârșitul vieții, Babeș și familia sa au locuit într-un modest apartament de trei camere din incinta Institutului de Bacteriologie.

Și nu a fost singurul care a făcut această alegere simbolică: doctorul Ion Cantacuzino își doarme somnul de veci într-o criptă din clădirea Institutului pe care l-a fondat.

Sunt întemeiate deci cuvintele pe care Nicolae Iorga i le dedica lui Babeș în volumul „Oameni care au fost”: „S-a stins un om care a trăit numai pentru știință și care nu s-a uitat niciodată la sine când a fost vorba de datorie.”.

Este acea datorie pe care savantul însuși a proclamat-o cu patriotism: „Știința nu are patrie, dar omul de știință trebuie să aibă o patrie și să pună munca sa în serviciul poporului său.”.

În anul 1956, Mircea Babeș (care nu a avut urmași) a donat statului român casa, pe care o construise în perioada interbelică în cartierul Dorobanți, în vederea amenajării unui muzeu memorial. Aici se regăsesc lucrurile părintelui său, pe care le adusese din apartamentul de la Institutul de Bacteriologie în care a copilărit (dreapta-centru în montajul foto: biroul savantului, expus la Muzeul memorial „Victor Babeș” din București).

Mani.8 Încurajarea consumului pe datorie

valentin — Fri, 17 Jul 2026 15:35:04 +0000

Creșterea concurenței și diversificarea producției au condus la o abundență de bunuri pe piață, iar firmele au început să investească tot mai mult în activitățile de promovarea vânzărilor.

Banii alocați pentru creșterea numărului de produse vândute, la prețuri cât mai profitabile, merg în trei direcții:

către agențiile de publicitate, chemate să creeze în mintea noastră o imagine pozitivă a produselor
către agențiile de relații publice, responsabile de construirea unei imagini cât mai bune a firmelor producătoare
către băncile comerciale, care ne încurajează să luăm credite pentru „nevoi personale”

Ca automobiliști, ne formăm o imagine colectivă despre, să zicem, autoturismul Volkswagen Golf, după ce citim pliante privind performanțele tehnice ale acestuia sau auzim părerile posesorilor unor astfel de mașini.

Se conturează astfel un sentiment de apreciere privind aspectul robust, fiabilitatea și costurile mici de întreținere ce se materializează prin numărul mare de autoturisme Golf, cumpărate în România.

Dar rolul hotărâtor în construirea în mintea cumpărătorilor a acestei imagini de „mașină bună pe care ți‑o permiți” o au campaniile publicitare, prin spoturile prezentate la TV sau pe YouTube și prin modul în care constructorul german își gestionează imaginea de firmă serioasă, orientată spre satisfacția clienților săi, prin campanii de relații publice.

Construim astfel de reprezentări psihosociale, care includ cunoștințe, sentimente dar și modele de comportament, în legătură cu firme, partide politice, actori de film, diete alimentare sau orice alte subiecte, care sunt aduse în atenția publică de presă, radio, televiziune și Internet.

Aceste imagini colective ne determină să cumpărăm produsele promovate, chiar dacă nu avem neapărat nevoie de ele sau să votăm politicieni, care nu își vor respecta nici de data asta promisiunile electorale.

Imaginile publice nu sunt doar prefabricate, ci se vând și se cumpără pe piața de publicitate ca orice altă marfă. În scopul creșterii vânzărilor, celebritatea de care se bucură vedetele din sport, muzică sau cinematografie este asociată cu mărci de automobile, produse cosmetice, articole sportive, băuturi răcoritoare sau chiar companii aeriene.

De exemplu, fotbalistul Lionel Messi este unul dintre cei mai bine plătiți sportivi pe piața internațională de publicitate. Veniturile pe care le obține din reclamele produse pentru Adidas, Pepsi, Gillette, Turkish Airlines sau Emirates Airlines depășesc 100 milioane de euro pe an.

Alături de publicitate și de relațiile publice, creditul de consum este al treilea pilon pe care se bazează promovarea vânzărilor.

Pentru cei care nu dispun de toți banii necesari pentru a cumpăra un produs mai costisitor, băncile au introdus așa-numitele credite de nevoi personale, care asigură cumpărarea pe datorie a acestuia. Iar pentru a accelera vânzarea stocurilor de mărfuri, marile lanțuri de magazine oferă servicii de vânzare în rate. Pentru cumpărător, de cele mai multe ori, aceste rate sunt fără dobândă.

Magazinul primește de la bancă integral banii pentru produsul vândut și este de acord să achite chiar el dobânda corespunzătoare iar cumpărătorul plătește către bancă doar ratele aferente împrumutului.

În acest scop, supermarketurile găzduiesc în incinta lor birouri de credit ale băncilor partenere, evitând riscul ca unii cumpărători să renunțe la achiziții pentru că nu doresc să facă încă un drum la sediul băncilor.

Miau… planurile de viitor în serios. Să strici fotoliile și să miorlăi toată ziua… asta știe orice pisică. Dacă vrei să ajungi departe, chiar și pe Lună, trebuie să îți faci un plan bine pus la punct. Secretul este să știi când să îți scoți gheruțele, cui să torci și mai ales cum să te pisicești pentru a obține ce îți dorești. Mie îmi place să îi spun PISICONOMIE. Adică strategia care merge la sigur de fiecare dată când vreau să Miau… Miau tot ce vreau.

Extras din pliantul pentru creditului de nevoi personale Expresso de la BRD

Pe pliant apare imaginea unei pisici bipede, în costum de cosmonaut, pe un sol lunar și care declară „Miau câte în lună și în stele”. Din punctul de vedere al băncii, nota umoristică a pliantului este accentuată dacă se scrie „miau” în loc de „îmi iau”, sau dacă se introduce termenul fantezist de „pisiconomie” adică de „economie pisicească”, bazată pe credit.

În plus, pisicuța umanizată are în „mână” un fanion, ce indică „nevoia sa personală”, pe care e scris cu litere mari cuvântul ȘUNCĂ (de fapt e scris BACON, că e mai cool).

Bineînțeles că orice credit are și un cost de achitat. În exemplul de calcul prezentat în pliant, pentru un credit de 36.000 lei pe 5 ani, suma totală de plată este de 46.075 lei, deci costul suplimentar este de peste 10.000 lei, reprezentând aproape 30% din suma împrumutată.

Pliantul ne induce ideea că este suficient să te „pisicești” la bancă pentru a‑ți cumpăra un lucru pe care dorești să îl ai chiar în acest moment dar trece sub tăcere faptul că pentru asta va trebui să muncești mai mult câțiva ani la rând pentru a achita costul împrumutului.

Ziua drapelului național

valentin — Fri, 10 Jul 2026 18:01:01 +0000

Primul decret emis la 26 iunie 1848 de guvernul provizoriu după victoria revoluției din Țara Romanescă stabilea că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”, fiind inscripționat cu deviza „Dreptate, Frăție” sau „DPEПTATE ФPЪЦIE”, așa cum se scria pe atunci cu litere chirilice.

Deoarece primele drapele confecționate aveau culorile dispuse pe orizontală, motivând că „nu s-a înțeles cum trebuiesc făcute stindardele naționale”, peste o lună, decretul nr. 252 din 25 iulie, preciza că steagul are culorile dispuse pe verticală, cu nuanțele „albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”.

Alături de stemă, steagul reprezintă în mod simbolic identitatea și unitatea câștigate de un popor de-a lungul istoriei sale, prin care se afirmă independența politică și autoritatea statului național asupra propriului teritoriu.

Steagul care îi aduna în luptă pe geto-daci, cunoscut sub numele de Draco era un cap de lup din bronz sau argint, cu gura larg deschisă, fixat în vârful unei lănci și prelungit cu un corp de șarpe sau balaur format din șuvițe de pânză. Aerul ce pătrundea în goana cailor prin gura de metal, producea un șuierat puternic ce imita urletul lupilor.

Drapelul unei legiuni romane era din pânză pătrată de culoare roșie, fixată pe o bară transversală și purtată în vârful unei sulițe. Pânză reda cu litere aurii numele legiunii și figura unui animal, ca simbol al acesteia: de exemplu, pe stindardul Legiunii a XIII-a Gemina, staționată în Dacia romană, era brodat un leu.

În Evul Mediu, pe steagurilor domneşti din Ţările Române, erau reprezentate, pe lângă simbolurile statale (stemele tradiționale), scene și inscripții biblice sau sfinți militari.

Stema Moldovei medievale – capul de bour cu o stea între coarne flancat de o rozetă și o lună nouă, era redată de obicei pe fond roșu în timp ce stema Țării Românești (de obicei pe fond albastru) reprezenta un vultur cu crucea de aur în cioc, în poziţie de a-şi lua zborul.

Iar stema Principatului Transilvaniei înfățișa pe banda superioară de culoare albastră un vultur negru iar pe banda inferioară galbenă, şapte turnuri roşii.

O primă etapă a afirmării tricolorului românesc ca însemn naţional a fost aceea în care s-a cristalizat utilizarea preferenţială a culorilor roşu, galben şi albastru în cărţile bisericeşti, în ţesăturile și broderiile dar şi în picturile din teritoriile locuite de români.

A urmat apoi prezența acestei opţiuni coloristice în documente oficiale emise de cancelariile domnești, cum sunt de exemplu diplomele de înnobilarea acordate de Minai Viteazul, în anul 1600, unor boieri munteni şi unor nobili transilvăneni.

Existența celor 3 culori naţionale pe un drapel propriu-zis s-a înregistrat abia în vremea revoluţiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.

Alături de vulturul cu crucea în plisc al Țării Românești, steagul lui de luptă reprezenta, pe un fond galben, doi sfinți militari alături de „Sfânta Treime”, culorile dominante din îmbrăcămintea acestora fiind roșu și albastru iar ciucurele steagului era și el tricolor.

Dar consacrarea deplină a tricolorului roşu-galben-albastru ca drapel național al românilor de pretutindeni a venit odată cu revoluţia română de la 1848.

Tricolorul românesc a apărut public pentru prima dată pe 25 februarie 1848 la Paris, atunci când o delegaţie de studenți moldoveni și munteni a mers la primăria Parisului să felicite guvernul provizoriu după proclamarea Republicii în Franţa (sus-stânga în montajul foto: Tricolorul studenților români din Paris 1848, acuarelă de Costache Petrescu).

„Gazeta Transilvaniei” nota cu această ocazie că „junimea studioasă moldo-română din Paris încă-şi desfăşura steagul naţional cu culorile albastru, auriu, roşu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”.

Pe 27 martie 1848 drapelul tricolor a fost arborat la hotelul Petersburg din Iași, acolo unde a fost adoptată Petiția-proclamație cu cererile revoluționarilor moldoveni.

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 15-17 mai 1848, tricolorul a fost purtat de Ioan Pușcariu, numit „stegar național”: „Eu, care purtam steagul cel mare al națiunii m-am suit cu el pe catedră (tribună) de unde se țineau cuvântările, de aici, Bărnuțiu cetind jurământul național, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite și mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni”.

Iar drapelul naţional tricolor, decretat la 26 iunie 1848 de guvernul provizoriu din Țara Românească, a fost sfinţit a doua zi în cadrul unei mari Adunări populare, pe câmpul Filaretului, numit de aici „Câmpia Libertăţii” (jos-stânga în montajul foto: „România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății”, pictură de Constantin Daniel Rosenthal).

După înăbuşirea revoluţiei române de la 1848, ca urmare a intervenţiei trupelor otomane și țariste, s-a revenit la vechile steaguri cu însemnele domnitorilor.

Odată cu realizarea Unirii Moldovei cu Țara Românească, tricolorul național va fi adoptat din nou în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Primul drapel de luptă unic al României, avea benzile de culoare roșu, galben și albastru dispuse orizontal, în centru cu acvila romană încoronată având pe piept un scut ce reunea vulturul Țării Românești și bourul Moldovei, dedesubt cu deviza „Honor et Patria”.

Cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, la 13 septembrie 1863, Domnitorul Unirii înmâna primele drapele de luptă tricolore ale noii armate române, unui număr de 10 unități militare, spunând: „Steagul e România! acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudoarele muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copii voștri.”.

În timpul domniei lui Carol I, începând din 1867, steagul țării va avea benzile de culoare dispuse pe verticală, cu albastru lângă lance iar blazonul (postat pe scutul central al stemei) și deviza „Nihil sine Deo” dispusă sub stemă sunt ale Casei de Hohenzollern-Sigmaringen.

Ca simbol al unității românilor, tricolorul (în versiunea cu benzile de culoare pe orizontală) a fluturat la Chișinău pe 27 martie 1918, la Cernăuți pe 28 noiembrie și pe 1 decembrie la Alba Iulia, când rând pe rând Basarabia, Bucovina și în sfârșit Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul se uneau cu Regatul României (jos-dreapta în montajul foto: Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1848).

Dacă dispunerea verticală și ordinea culorilor pe drapelul național s-au păstrat neschimbate până în zile noastre, stema a cunoscut mai multe versiuni.

Cele mai drastice schimbări s-au înregistrat în anul 1948 când, ajunși la putere, comuniștii au înlăturat stema regală și au înlocuit-o cu stema Republicii Populare Române și în decembrie 1989, atunci când românii au îndepărtat prin decupare stema Republicii Socialiste România de pe drapele, ca gest simbolic de dezicere față de regimul comunist.

Actuala Stemă a României, adoptată în anul 1992 (sus-dreapta în montajul foto), este constituită din:

Scutul azuriu pe care este reprezentat vulturul auriu, în cioc cu crucea ortodoxă de aur și în gheare cu un sceptru şi o sabie, ca însemne ale suveranităţii (dreptul românilor de a-și hotărî soarta și de a-și apăra acest drept),
Blazonul, împărţit în 5 câmpuri, care prezintă simbolurile heraldice ale provinciilor istorice româneşti: Țara Românească – vulturul cu crucea în cioc, Moldova – bourul cu o stea între coarne, Oltenia – un pod galben și un leu de aur, Transilvania – un vultur negru și șapte turnuri crenelate și Dobrogea – doi delfini.

Pentru ca Legea 96 din 1998 să proclame ziua de 26 iunie, ca Ziua drapelului naţional, comemorând astfel data din anul 1848 la care guvernul revoluționar al Țării Românești a adoptat oficial Tricolorul ca simbol național.

În această zi de sărbătoare, ne dorim la rândul nostru îndeplinirea semnificației romantice pe care revoluționarii pașoptiști au atribuit-o celor trei culori naționale: „Libertate – albastrul cerului, Dreptate – galbenul ogoarelor și Frăție – roșul sângelui.

Sânzienele, solstițiul de vară și Ziua Iei

valentin — Fri, 03 Jul 2026 15:16:01 +0000

Agricultori, păstori, crescători de albine și cultivatori de viță de vie, strămoșii noștri daci au observat cu atenție bioritmurile din natură (reproducerea animalelor, încolţirea seminţelor, înmugurirea arborilor), fazele Lunii, poziția pe cer de-a lungul anului a Soarelui și constelațiilor, lăsându-ne moștenire un „instrument” străvechi de organizare a muncilor de zi cu zi, pe înţelesul tuturor.

Bazat pe o experiență milenară, transmis pe cale orală și îmbogăţit continuu generație după generație, calendarul popular arată care sunt perioadele favorabile (pe anotimpuri, luni, săptămâni) pentru arat, semănat, urcarea sau coborârea oilor de la munte, culesul plantelor de leac, precum și zilele de sărbătoare și datinile care trebuie să le însoțească.

Cine ştia pe dinafară calendarul popular, era considerat un foarte bun gospodar iar mulțimea cunoștințelor practice ce trebuiau a fi memorate a dus la apariţia zicalei „a face capul calendar”.

În calendarul tradițional, ziua de 24 iunie este una de sărbătoare, numită Sânziene în Oltenia, Banat, Transilvania și Moldova nordică și Drăgaică în Muntenia, Dobrogea și Moldova sudică.

În preajma acestei date, așa cum țăranii au intuit de mult și astronomii au găsit explicația mult mai târziu, se înregistrează cea mai lungă zi din an iar la amiază soarele se înalță cel mai sus pe bolta cerului.

Ca rezultat direct al înclinării axei polilor față de orbita Pământului în jurul Soarelui, în zona temperată a emisferei nordice (acolo unde e situată și România), există cele patru anotimpuri iar pe 21 iunie are loc ceea ce astronomii numesc solstițiul de vară.

Chiar dacă în această zi, durata luminii naturale ajunge la un maxim de 15 ore și jumătate în timp ce noaptea durează doar 8 ore și jumătate, cele mai călduroase zile ale anului apar mai târziu, de regulă la mijlocul lui iulie și începutul lui august, deoarece pământul, apa și aerul au nevoie de timp pentru a acumula căldura primită de la soare.

Înfloresc acum florile galbene și albe de sânziene, vegetația ajunge la un apogeu, fructele încep să dea în pârg, la munte începe cosirea fânețelor iar cucul încetează să cânte pentru că, în credința populară, răgușește după ce mănâncă cireșe și vișine.

Personaje mitologice din folclorul românesc, Sânzienele sunt descrise ca niște zâne frumoase și binevoitoare, ce trăiesc în păduri și pe câmpii înflorite și aduc fertilitate, belșug și putere tămăduitoare plantelor.

Cu rădăcini precreștine străvechi, Sărbătoarea de Sânziene începe la asfinţitul zilei de 23 iunie, când fetele culeg flori de sânziene și fac din ele coroniţe pe care le aduc în sat și le așezată la porţi, uşi, ferestre pentru a ocroti casa de rele şi a aduce noroc și sănătate oamenilor şi belşug animalelor şi semănăturilor din gospodărie.

Îmbrăcate de sărbătoare, cu coronițe pe cap, fetele dansează (sus-stânga în montajul foto: Hora de Sânziene a fetelor) cântând:

Du-te, Soare, vino, Lună,

Sânzienele îmbună,

Să le crească floarea–floare,

Galbenă, mirositoare,

Fetele să le adune,

Să le prindă în cunune,

Să pună la pălărie,

Floare pentru cununie.

Cu speranța că își vor visa ursitul, fetele puneau buchețele de flori sub pernă în noaptea de sânziene iar în zori de zi aruncau coronițele pe case și dacă nu cădeau de pe acoperiș era semn că se vor mărita în acel an.

Prin observarea atentă a inflorescenței și tulpinii sânzienelor, gospodarii cu experiență puteau să aprecieze dacă vremea era înaintată sau întârziată pentru diferite activități agrare sau pastorale.

În câmpia Dunării, datina Drăgaicei implică un „scenariu” ceva mai complicat, cu mai multe „personaje” care închipuiau o nuntă. Mireasa, cea mai harnică și frumoasă din ceata de fete, era Drăgaica, o altă fată deghizată în băiat era mirele Drăgan iar celelalte fete numite drăgăicuţe, formau alaiul de nuntă al jocului.

Iar în unele sate din sudul Olteniei, fetele purtau un steag împodobit cu flori de sânziene, spice de grâu, usturoi și basmale colorate, asemănător steagului purtat de Căluşari.

Pictorul român Constantin Daniel Rosenthal realiza, în anul 1850, cunoscuta lucrare în ulei pe pânză „România Revoluționară”, simbolizând lupta revoluționarilor români de la 1848 (sus-dreapta în montajul foto).

Tabloul redă o tânără femeie înveșmântată cu o ie cu altiță, cu o salbă de galbeni la gât și o maramă de borangic care-i acoperă părul negru strălucitor: o mână smulge cu o mișcare de apărare drapelul tricolor iar mâna cealaltă este încleștată pe un pumnal pe care pare gata să-l folosească.

Pentru chipul României, artistul a avut-o ca model pe Mary Grant, cu origini scoțiene, devenită Maria Rosetti prin căsătoria cu revoluționarul pașoptist C. A. Rosetti.

Împreună cu fetița lor de doar trei luni, ea va însoți pe malul Dunării corabia care îi transporta pe conducătorii revoluției arestați de turci, reușind eliberarea soțului său împreună cu Nicolae Bălcescu și Ion C. Brătianu.

După aproape un secol, pictorul Henri Matisse pictează în 1940 tabloul „La blouse roumaine”, (jos-stânga în montajul foto), o imortalizare modernă a iei româneşti, lucrare expusă la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris.

Impresionat de frumusețea portului românesc, celebrul pictor francez și-a găsit inspirația în colecția de ii autentice, primite în dar de la bunul său prieten, pictorul român Theodor Pallady.

Pentru ca în anul 2013, comunitatea „La Blouse Roumaine”, fondată pe Facebook de coregrafa Andreea Tănăsescu, să inițieze Ziua Universală a Iei, aleasă să coincidă cu sărbătoarea din 24 iunie a Sânzienelor.

De atunci, evenimentul s-a extins rapid, fiind celebrat de românii de pretutindeni, și nu numai, iar în anul 2022, „Arta cămășii cu altiță”, reprezentativă pentru costumul popular din România și Republica Moldova, a fost inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO.

Realizată manual prin tehnici transmise de la mamă la fiică, ia reprezintă cămașa tradițională purtată din vechime de femeile dar și de bărbații din întreg spațiul românesc. În trecut, cămașa era croită din pânză de in sau cânepă țesută în casă, la război dar cu timpul a început să fie făcută din borangic (fire de mătase naturală, țesute la război) și mai nou din bumbac.

Modelul, materialul, motivele și culorile decorative diferă în funcție de fiecare regiune istorică a României dar și de destinația iei – de nuntă, de sărbătoare, de horă sau de zi cu zi.

Cel mai răspândit model de ie, întâlnit în Moldova, Bucovina, Oltenia, Muntenia și în zona Branului și Covasnei este cămașa cu altiță (jos-dreapta în montajul foto).

Altița este cusătura ornamentală de pe umerii și partea superioară a mânecilor cămășilor țărănești, râurile sunt șirurile de motive decorative care coboară pe lungimea mânecilor și pe piept iar încrețul este broderia de la baza gâtului.

Motivele ornamentale cusute pe pânză, fie că sunt geometrice, vegetale sau simbolice, nu aveau doar rol estetic, ci și unul de protecție, prosperitate și fertilitatea.

Vorbind despre cromatica broderiei se foloseau două-trei culori preparate din plante, cea mai întâlnită combinație fiind roșu și negru, apoi galben, albastru și verde pentru motivele florale dar erau și ii cusute doar cu fir negru sau violet în Mărginimea Sibiului.

În anii din urmă, ia a devenit o sursă de inspirație pentru casele de modă din țară și străinătate, în schimb meșterii populari și specialiștii în patrimoniu imaterial consideră ca fiind necesară susținerea atelierelor și meșterilor populari care cos ii prin tehnici tradiționale, pentru ca acestea să rămână un simbol cultural și identitar, autentic românesc.

Revoluționarul Nicolae Bălcescu, proclamația de la Islaz și Mihai Viteazu

valentin — Fri, 26 Jun 2026 14:26:40 +0000

„Eu mi-am început viața intrând în închisoare pentru revoluție, și închisoarea obligă ca și noblețea”, mărturisea cu mândrie Bălcescu, cu referire la cei peste 2 ani de temniță executați, de la vârsta de 21 ani, în arestul militar din București și apoi la mănăstirea Mărgineni din apropierea Ploieștiului (stânga-sus în montajul foto: Nicolae Bălcescu la 25 ani, portret de Ion Negulici).

Fusese cel mai tânăr participant la acțiunea revoluționară secretă din 1840, condusă de Dimitrie Filipescu și din cauza condiţiilor mizere de detenție se îmbolnăvește de tuberculoză, boală incurabilă în acele vremuri. Mișcarea, care urmărea răsturnarea domnitorului Alexandru Ghica din Muntenia, inițierea unor reforme democratice și unirea românilor într-un singur stat, a fost descoperită de autorități iar participanții au fost condamnați la ani grei de închisoare.

Născut pe 29 iunie 1819 la Bucureşti, Nicolae Bălcescu a fost al patrulea, din cei cinci copii ai lui Barbu Petrescu, slujbaș domnesc și ai Zincăi Bălcescu, care adusese ca zestre jumătate dintr-o mică moșie din satul Bălcești, județul Vâlcea (stânga-jos în montajul foto: Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu” din comuna ce-i poartă azi numele).

Rămasă văduvă pe când Nicolae avea 5 ani, Zinca se va dovedi o femeie energică și hotărâtă care va face eforturi uriașe pentru a-și susține toată viața copiii, în special băieți – Costache, Barbu și Nicolae (toții cei trei frați vor lua parte la revoluția de la 1848, fiind exilați din Țara Românească, odată cu înăbușirea acesteia).

Micul Nicolae învață carte mai întâi în familie, cu un dascăl grec și își continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava”, unde îl cunoaşte și devine bun prieten cu Ion Ghica, cel care îi va fi unul dintre cei mai apropiați colaboratori în timpul revoluției.

La 19 ani, constrâns de situația materială a familiei, se înrolează voluntar în cadrul oştirii ca ofițer cadet fiind repartizat la un escadron de cavalerie din București și primind printre altele sarcina să țină lecții la școala ostășească înființată pentru soldații neștiutori de carte.

Odată cu condamnarea pentru participarea sa la mișcarea reformatoare din 1840, este scos din rândurile armatei iar după eliberarea din detenție se dedică studiilor istorice, fără a renunța însă la idealurile sale revoluționare.

Printre primele sale scrieri istorice se numără „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei și până acum” în care Bălcescu analizează evoluția instituției militare la români și pledează pentru reorganizarea oștirii ca pilon de bază al statului precum și lucrarea „Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, în care susține că evoluția istorică a țărănimii dovedește că pământul trebuie înapoiat celor care îl lucrează, ca proprietari de drept.

Iar în anul 1845, în colaborare cu istoricul și revoluționarul ardelean August Treboniu Laurian, fondează publicația „Magazin istoric pentru Dacia”, în care sunt publicate pentru prima dată scrierile cronicarilor munteni și moldoveni și documente vechi din arhive românești și străine, cu dorința de a demonstra continuitatea poporului român în spațiul vechii Dacii.

În studiul său din primul număr al publicației, intitulat „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, Nicolae Bălcescu scria: „Istoria este cea dintîi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”.

Împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, Bălcescu fonda în anul 1843 societatea secretă „Frăția”, sub lozinca „Dreptate, Frăție”, care își propunea modernizarea societății românești, independența Principatelor și unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Doi ani mai târziu, Bălcescu și Ghica puneau bazele Asociației Literare, ca societate culturală de promovare a literaturii și limbii române, dar care a servit și ca acoperire a întrunirilor secrete ale societății „Frăția”.

În acești ani a străbătut toate provinciile locuite de români, atât în scop de documentare și cercetare istorică cât și pentru a stabili legături cu intelectuali cu vederi înaintate, dedicați idealului unității naționale.

A făcut o călătorie de documentare istorică pe ambele maluri ale Dunării, începând de la Giurgiu și până la Turnu Severin și a vizitat mănăstirile din Oltenia. A trecut munții în Ardeal unde i-a cunoscut și a creat legături strânse cu cărturarii George Barițiu și Simion Bărnuțiu iar în Moldova s-a împrietenit și a colaborat strâns cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Costache Negri.

Ajuns la Paris în 1846 audiază cursuri de filosofie, istorie și literatură la Colegiul Franței și consultă documente din arhivele franceze despre Mihai Viteazu, cel care în anul 1600, pentru scurt timp, a fost „Domn al Țării Românești, Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

În discursul de Anul Nou din 1847 adresat membrilor Societății Studenților Români din Paris, din postura de conducător efectiv al acesteia, Bălcescu aprecia că: ,,Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decît unitatea naţională a românilor. Unitate mai întîi în idei şi simţiminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică …”.

Iar ca martor dar și participant direct la Revoluția din februarie 1848 din Paris, îi scria entuziasmat prietenului său Alecsandri: „Îți alătur aci o ruptură din catifeaua ce acoperă tronul lui Louis Philippe sfărâmat astăzi la 1 1/2 ore. Însumi am smuls-o în Tuilleries și m-am gândit ca să-ți fac și ție o părticică …”.

Se întoarce în ţară în aprilie 1848 și va fi mintea și sufletul revoluției din Muntenia, organizată împreună cu Ioan Ghica, Christian Tell, frații Golescu, C. A. Rosetti și frații Brătianu și declanșată la Islaz, localitate aflată la vărsarea Oltului în Dunăre.

În față a mii de țărani, meșteșugari și negustori, adunați pe câmpul de lângă Islaz în ziua de 9 iunie (zi în care se sărbătoarea Înălțarea Domnului), Ion Heliade-Rădulescu, alături de care se aflau maiorul Cristian Tell, căpitanul Nicolae Pleşoianu, Ştefan Golescu și preotul Radu Şapcă, a dat citire proclamaţiei cu 22 de articole, întocmită în ciornă de Bălcescu, ce reprezenta programul de acțiune al revoluționarilor pașoptiști (dreapta-sus în montajul foto: Monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz).

Cele mai importante prevederi ale Proclamaţiei de la Islaz urmăreau eliminarea amestecului Turciei și Rusiei în administrarea țării, egalitatea cetăţenilor prin desfiinţarea privilegiilor boiereşti, libertatea tiparului, împroprietărirea țăranilor, învăţământul liber pentru toţi și înființarea unei oștiri naţionale.

După abdicarea și plecarea din țară a domnitorului Gheorghe Bibescu revoluționarii au format un guvern provizoriu care a reușit să se mențină la putere timp de trei luni. Bălcescu a deținut pentru scurt timp funcția de ministru de externe și apoi pe cea de secretar al guvernului provizoriu acționând cu hotărâre pentru înfăptuirea reformelor asumate pe Câmpia Libertății de la Islaz. A insistat mai ales pentru împroprietărirea țăranilor, dar fără succes, conștient că apărarea revoluției depindea de sprijinul acestora.

Intervenţia trupelor otomane a pus capăt revoluţiei în ciuda rezistenței eroice a pompierilor bucureșteni, care pe 13 septembrie au refuzat să predea cazarma din Dealul Spirii (în memoria acestui sacrificiu, 13 septembrie a devenit Ziua Pompierilor).

Bălcescu este nevoit să ia calea exilului și în martie 1949 se oprește la Constantinopol, unde împreună cu Ion Ghica se preocupă de organizarea revoluționarilor exilați, preluând funcţia de secretar al emigraţiei române din capitala Imperiului Otoman.

Ajuns la Paris în luna noiembrie devine membru fondator și este ales în conducerea Asociaţiei Române, responsabilă cu coordonarea acțiunilor exilaților din Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Ia legătura cu Giuseppe Mazzini, lider al mișcării italiene de unificare și fondator al Comitetului Central Democratic European și obține afilierea revoluționarilor românii (alături de cei francezi, italieni, polonezi și germani) la acest comitet, destinat să relanseze lupta împotriva monarhiilor absolutiste din Europa.

Pasiunea istoricului Bălcescu pentru personalitatea lui Mihai Viteazu și marea importanță simbolică pe care a acordat-o unirii tuturor românilor înfăptuită de voievod s-au materializat în capodopera sa, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, operă publicată în anul 1878 , după moartea autorului.

În ciuda bolii care-i măcina trupul, muncește cu febrilitate pentru a încheia laborioasa lucrare istorică: „Voi să lucrez o scriere întinsă, o poemă istorică asupra lui Mihai Voievod Viteazul. … Ideia lucrării ce voi să fac mă hrănește acum și îmi dă viață”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, în august 1852, ajunge cu vaporul la Nicopole (pe malul otoman al Dunării), încercând să revină în ţară dar autoritățile îi permit doar să se întâlnească cu mama și surorile sale, Maria și Sevastița, la vorbitorul pichetului grăniceresc de la Turnu Măgurele.

În căutarea unei clime mai blânde se îndreaptă apoi spre sudul Italiei și se oprește în septembrie la Palermo, mânat poate și de nostalgia zilelor fericite petrecute aici, în urmă cu 5 ani, alături de prietenul Alecsandri și iubita acestuia Elena Negri (suferind și ea de aceiași nemiloasă boală a plămânilor).

Într-o modestă cameră a hotelului „Trinacria” din Palermo, singur și bolnav, Nicolae Bălcescu se stingea din viață pe 29 noiembrie 1852, la doar 33 ani, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor. (dreapta-jos în montajul foto: Bustul din Palermo al revoluționarului cu textul tradus din italiană „Nicola Balcescu Mare istoric și patriot român mort la Palermo”).

Din păcate, încercarea din timpul domniei lui Ioan Cuza, precum și cele ulterioare, de a-i găsi rămăşiţele pământeşti pentru a fi înhumate în țară, au eșuat.

În amintirile sale Vasile Alecsandri avea să scrie despre bunul său prieten: „Presimțind viitorul României, Bălcescu se cerca a grăbi pășirea românilor către acel viitor, purtându-le pe la ochi prestigiul strălucitor al gloriei strămoșești și făcând să pătrundă în sufletul lor glasul fermecător al istoriei trecutului …”.

Și tot Bălcescu este cel care ne-a dezvăluit un alt mare adevăr de care, din păcate, adesea nu ținem seama: „Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi”.

Cunosc.9 Cum învățăm să simțim și să gândim

valentin — Fri, 19 Jun 2026 14:25:52 +0000

Bineînțeles că atunci când ne naștem nu suntem conștienți nici de existența noastră și nici de cea a lumii. Și nici nu ajungem simultan, să fim conștienți atât de noi înșine cât și de realitatea exterioară nouă.

Pe parcursul evoluției lor ca specie, oamenii au fost conștienți și s-au delimitat mai întâi de mediul natural în care trăiau și abia ulterior au început să realizeze că sunt diferiți unul de altul. Pentru omul primitiv predomina sentimentul de totală integrare în ginta din care facea parte (de exemplu, nu existau nume proprii, toți membrii ginții purtând numele animalului-totem).

Inclusiv pe parcursul dezvoltării individuale, conștiința realității obiective se manifestă mai timpuriu decât conștiința de sine.

Astfel, între șase luni și un an, copiii ajung să identifice destul de bine obiectele și persoanele cu care intră des în contact în schimb abia după vârsta de trei ani încep să se autocunoască (se pot referi la ei înseși, spunând de exemplu „Eu vreau …”, în loc de „Băiatul vrea …”).

Nu doar conștiința dar și structurile senzoriale, raționale și lingvistice ale omului se formează și se dezvoltă sub influența mediului natural și socio-cultural, în contextul unor activități concrete. Astfel, până la vârsta de doi ani copii explorează mediul prin simțuri și reacționează mai ales motric (prin mișcare).

Ei își dezvoltă scheme senzorio-motorii complexe prin sincronizarea dintre mișcările de explorare senzorială și cele de manipulare a obiectelor percepute.

De exemplu, procesul mental în urma căruia imaginea unui obiect apare pe scoarța cerebrală în poziția lui reală (și nu răsturnată, așa cum se formează pe retină) este elaborat după ce copilul manevrează o mulțime de obiecte între care există diverse relații spațiale [1].

Nici operațiile gândirii, cum sunt compararea, ordonarea și clasificarea nu se constituie spontan în mintea copiilor ci se formează prin interiorizarea acțiunilor efectuate de aceștia asupra obiectelor concrete, aflate în câmpul perceptiv apropiat.

Operația de clasificare [2] este de exemplu o „acțiune mentală intuitivă”, ce se formează la copilul școlar prin interiorizarea acțiunilor de grupare repetată a obiectelor după formă sau mărime, după ce în prealabil au fost asimilate operațiile mai simple de comparare și ordonare.

După formarea pe deplin a deprinderilor de scris și citit și însușirea noțiunilor matematice elementare, copiii încep să opereze cu semne abstracte, în absența obiectelor reale pe care acestea le desemnează: de exemplu elevii de peste 11 ani pot face trecerea de la calcule concrete de genul 3 mere + 4 mere =7 mere la înțelegerea relațiilor algebrice de forma 3x+4x=7x [3].

[1] Schemele senzorio-motorii asigură extragerea anumitor caracteristici invariante ale obiectelor (forma, mărimea, culoarea) dar și sesizarea existenței unor relații cauzale între acestea.

De exemplu, în jurul vârstei de 8 luni se formează așa numită schemă a obiectului permanent prin care copii realizează că un obiect pe care îl acoperim cu ceva nu dispare și ca urmare încercă să-l regăsească.

O dată consolidate, capacitățile psiho-senzoriale ale copilului reprezintă fundația pe care se edifică operațiile gândirii și structurile verbale.

[2] Clasificarea reprezintă operația de ordonare a unei mulțimi de obiecte după un anumit criteriu, rezultatul fiind un număr de submulțimi numite clase de obiecte.

[3] Trecerea de la acțiuni externe cu obiecte la acțiuni mentale cu simboluri abstracte este un proces de durată care se încheie atunci când operațiile gândirii ajung să se desfășoare „în mod automat”.

Edificarea structurilor psihice ale operațiilor formale asigură dezvoltarea capacității de a face ipoteze și a anticipa evenimente posibile, plecând de la situații reale cunoscute anterior.

Episodul precedent descrie mecanismul psihic prin care devenim conștienți de lumea în care trăim și ajungem să ne autocunoaștem.

Episodul următor arată cum se formează mecanismele psihice ale limbajului prin care comunicăm între noi.

Mani.7 Ce este și cu ce se ocupă marketingul

valentin — Fri, 12 Jun 2026 13:18:33 +0000

Organizarea interioară a suprafeței de vânzare poate influența într‑un mod decisiv procesul de cumpărare și disponibilitatea clientului de a reveni în magazin. De aceea, aranjarea magazinului nu trebuie lăsată la voia întâmplării, ci trebuie planificată minuțios încă de la început.

Scopul este de a determina clientul să viziteze întreg interiorul magazinului în căutarea produselor dorite, dar și de a facilita achiziția produselor „la impuls”, a produselor neplanificate la plecarea de acasă. Diverse studii arată că ponderea produselor achiziționate la impuls, în coșul prezentat la casele de marcat, depășește 50%.

Există câteva reguli de bază în amenajarea unui spațiu de vânzare, de tip supermarket:

Alimentele sunt produsele cu cea mai mare frecvență de cumpărare și obligatorii în consum. Produsele perisabile se vor plasa deci în spatele magazinului, în colțul opus intrării, pentru a ușura aprovizionarea, dar, mai ales, pentru a determina deplasarea clientului prin tot magazinul, necesară pentru a stimula achizițiile la impuls.
Produsele cu achiziție la impuls (textile, cosmetice, articole de curățenie) se așază oriunde în interiorul magazinului, cât mai vizibil fluxurilor principale de circulație.
Produsele care implică un proces de gândire comparativă, îndelungată, pentru luarea deciziei de cumpărare, cum ar fi produsele de valoare mare (electronice, mobilă) se plasează la intrarea în magazine, căci la aceste produse, procentul de achiziții prin impuls este mai mic. Dacă aceste produse ar fi plasate la ieșire, șansele de a fi achiziționate ar fi mult mai mici, datorită depășirii bugetului alocat inițial, cauzată de aprovizionarea la impuls.
Tot din practicile comerciale, amintim și raftul cu oglindă, plasată în spatele produselor, pentru a sugera fenomenul de abundență, stimulând astfel cumpărătorul la achiziția unor cantități mai mari de produse.

În legătură cu observarea produselor la raft de către consumatori se identifică mai multe zone:

Zona de vizibilitate maximă, așa‑numită „nivelul ochilor”, se află fizic ușor sub nivelul acestora, datorită unei ușoare aplecări naturale a capului (circa 15 grade). Această zonă aduce nivelul maxim de vânzări, aici aflându‑se produsele cu profit mare și inovațiile. Acest nivel este responsabil pentru circa 32% din volumul vânzărilor.
Al doilea nivel ca importanță este „nivelul mâinilor” (zona de apucare), responsabil pentru circa 23% din volumul total al vânzărilor.
La bază se află „nivelul picioarelor” sau zona de aplecare, care generează vânzări mai reduse, de aproximativ 15%. Clientul face un efort suplimentar pentru a se apleca și a citi etichetele produselor. La acest nivel se așază produsele voluminoase, inclusiv cele la vrac.

Afișarea prețurilor psihologice:

Experții în marketing au ajuns la concluzia că, deoarece au senzația că economisesc bani, majoritatea clienților reacționează mult mai bine la prețurile care se termină în 9 decât la cele rotunde deoarece clienții ignoră zecimalele. Ei citesc prețul de la stânga la dreapta, acordând atenție primelor și nu ultimelor cifre.
Afișarea prețurilor fără TVA, iar dedesubt, cu litere mici, prețul cu TVA. Prețul fără TVA e o modalitate de a atrage clienții, deoarece sumele par mai mici.

Sabău Marius‑Mircea, Bazele marketingului – Manual

didactic pentru studenți, Cluj-Napoca, 2015

O lectură interesantă din care putem descoperi o serie de sintagme mai puțin întâlnite precum: „aplecare naturală a capului de circa 15 grade”, „zonă de apucare”, „produse cu achiziție la impuls”, „afișarea prețurilor psihologice”, „clienții ignoră zecimalele”, „experții în marketing”.

Aflăm că, în calitate de cumpărători, suntem studiați pe toate fețele de fiziologi, psihologi, sociologi și mai ales de experți în marketing, pentru a fi transformați „din clienți ocazionali în consumatori permanenți”.

Dar ce este și cu ce se ocupă mai exact acest marketing?

Termenul de marketing provine din limba engleză (market înseamnă piață, iar prin to market se înțelege a vinde pe piață) și se referă la acțiunile pe care le desfășoară o firmă pentru a‑și vinde produsele sau serviciile, cu profit maxim, consumatorilor finali.

Activitatea de marketing trebuie să aibă în vedere trei elemente interdependente: produsul, vânzarea lui pe piață și cumpărătorul sau consumatorul.

Există departamente de marketing în cadrul marilor firme comerciale, agenții de marketing, care își oferă serviciile unor firme mai mici, specializări universitare în marketing, care formează o mulțime de profesioniști în domeniu.

Au apărut inclusiv specialiști în aranjarea rafturilor magazinelor, așa-numiții „merchandiseri” (termen ce provine tot din engleză, unde merchandise înseamnă marfă). Aceștia sunt angajați de marile firme producătoare de bunuri de larg consum, care urmăresc ca produsele lor să fie prezentate la vânzare conform standardelor interne și să beneficieze de cea mai bună poziționare în rafturile supermarketuri‑lor (în imagine: instruirea specialiștilor în aranjarea rafturilor).

Episodul precedent prezintă modul în care grupurile de interese ne induc cum anume să interpretăm lumea în care trăim.

Episodul următor descrie cele mai folosite tehnici pentru promovarea vânzărilor.

Nicolae Iorga – un geniu universal

valentin — Fri, 05 Jun 2026 14:23:07 +0000

„Și în viață, în simțire, în scris, în gând, când te uiți bine, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuți capeți și consecvență, și stăruință, și caracter și iubirea oamenilor.” – este crezul pe care Nicolae Iorga l-a urmat neabătut în viața și activitatea sa de neobosit cărturar și „om al cetății”.

Născut în Botoșani, la 5 iunie 1871, Nicolae a fost un copil precoce, care a învățat singur să citească, fiind în fiecare an primul la școala primară și la colegiul din orașul natal cât și la „Liceul Național” din Iași (la absolvirea căruia cunoștea deja franceza, italiana, greaca veche și latina). Orfan încă de la 5 ani (după moartea prematură a tatălui, avocatul Nicu Iorga), rămâne cu fratele mai mic în grija mamei, Zulnia Iorga și lipsurile devin permanente în familia sa.

Se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași și cu dispensă de la Ministerul Învăţământului susţine toate examenele într-un singur an, astfel că la doar 18 ani și jumătate își obține licența cu calificativul „Magna cum laude”.

Susținut de istoricul A. D. Xenopol, urmează cu bursă de stat „Școala de Înalte Studii ” de la Paris, secţia istorie-filozofie, studiază germana și engleza iar la 23 ani obține titlul de doctor în istorie al Universității din Leipzig.

De-a lungul vieții, pentru a putea studia în original documentele istorice din arhivele româneşti şi străine va mai învăța rusa, sârba, poloneza și turca dar și olandeza, suedeza şi norvegiana, bucurându-se de o memorie extraordinară.

După ce revine în țară obține prin concurs în 1895 (la doar 24 ani) postul de profesor titular la Catedra de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, doi ani mai târziu devine membru corespondent al Academiei Române pentru ca în anul 1910 să fie ales membru titular al acesteia.

Începe din 1903 colaborarea la revista tradiționalistă „Sămănătorul”, peste doi ani ajungea redactor șef al acesteia iar în 1906 își înființa propria publicație săptămânală „Neamul Românesc”. Revista va apare până în anul 1940, va lupta consecvent pentru unitatea culturală și politică a românilor de pretutindeni și va avea un rol major în crearea României Mari. În fiecare număr al revistei, timp de 34 ani, articolul de fond era scris de Nicolae Iorga.

În anul 1908 își stabilește domiciliul în Vălenii de Munte, unde organizează cunoscuta Universitate Populară de Vară, ce punea la dispoziția studenților, profesorilor și intelectualilor veniți anual din toate provinciile românești un centru de cazare, o bogată bibliotecă și un teatru în aer liber (jos-dreapta în montajul foto: Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte).

Tot aici înființează editura și tipografia unde savantul își tipărea cărțile și revista „Neamului Românesc”, un muzeu de artă veche religioasă precum și ateliere meșteșugărești de ceramică, pictură veche și țesut covoare tradiționale.

De fapt, vocația de ctitor a lui Iorga se va manifesta permanent atât în țară cât și în străinătate. În București fondează: Institutul de Studii Bizantine, Institutul de Studii Sud-Est Europene și Institutul de Istorie Universală, ultimule două funcționând în prezent sub patronajul Academiei Române.

Iar în străinătate înființează: „Școala Română” din Franța în apropierea Parisului, care oferea burse de cercetare tinerilor absolvenți români, „Casa Romena” de la Veneţia, ce servea ca institut istorico-artistic și Institutul Român de Arheologie din Saranda, Albania.

La rândul ei, opera istorică a savantului este enciclopedică și monumentală. Așa cum scria cu admirație criticul George Călinescu: „Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu, oricât de îngust și umbrit, din istoria română, fără să constați că N. Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în mod fundamental”.

„Studii și documente cu privire la istoria românilor” în 25 volume, „Istoria românilor” în 10 volume, „Istoria imperiului otoman” apărută în limba germană în 5 volume și „Istoria cruciadelor” în 6 volume – sunt doar câteva titluri ale lucrărilor sale apreciate la superlativ. Iar ca istoric literar a publicat printre altele: „Istoria literaturii românești” în 5 volume, „În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului” în 3 volume și „Istoria literaturii românești contemporane”.

A scris totodată poezii, drame istorice dar și volume memorialistice precum: „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi”, „Oameni cari au fost”.

Timp de 9 ani a susţinut săptămânal conferințe pentru educaţia morală şi culturală a poporului la emisiunea radiofonică „Universitatea Radio”, devenind o personalitate cunoscută și apreciată peste tot în țară și fiind socotit, încă în timpul vieţii, un adevărat „apostol al neamului”.

Iar în anul 1936, vedea lumina tiparului, prima culegere de conferinţe susţinute de Iorga la Radiodifuziune, intitulată „Sfaturi pe întunerec”.

În 1890, la doar 19 ani, Iorga se căsătorea cu Maria Tasu (fiica profesorului de drept Vasile Tasu de la Universitatea din Iași) și vor avea 5 copii, dintre care doi au murit la vârste fragede (jos-stânga în montajul foto: tânărul Iorga la 20 ani).

Datorită deselor deplasările de documentare în arhivele străine și a lungilor ore de studiu și cercetare ale savantului, căsătoria va dura doar zece ani, dar Iorga se va îngriji în continuare de prima sa familie.

La 30 ani, se recăsătoreşte cu profesoara Ecaterina Bogdan din Șcheii Brașovului, sora colegului și prietenului său, istoricul Ion Bogdan. Timp de aproape patru decenii, Catinca, cum o alinta savantul, a fost o soție iubitoare, mamă bună pentru cei şapte copii pe care i-au avut împreună dar și un adevărat „secretar științific”, care îi ținea corespondența și se ocupa cu transcrierea manuscriselor (sus-dreapta în montajul foto: Ecaterina, soția istoricului).

Prin întreaga sa activitate publicistică, civică și politică, Iorga a fost unul din importanții contribuitori la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Într-una din numeroasele călătorii în Transilvania și Bucovina, aflate sub ocupație austro-ungară, îi însuflețea pe românii din Năsăud cu cuvintele: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul … N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”.

În perioada neutralității (1914–1916), a organizat și a participat la mari adunări publice cerând cu fermitate intrarea României în război alături de Antantă (alianța dintre Anglia, Franța și Rusia) pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei.

Iar pe 15 august 1916, când România declara război Austro-Ungariei, scria cu încredere: „A sosit un ceas pe care îl aşteptăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.”.

Răscoala din 1907 și mai ales brutalitatea represiunii, soldată cu mii de victime în rândul țăranilor, a reprezentat momentul de cotitură în viața lui Nicolae Iorga.

Consideră că obligația sa ca istoric este să acționeze civic împotriva inechității sociale așa că, în același an, participă la alegerile generale și spre stupoarea partidelor politice câștigă un mandat de deputat de Iași, fiind singurul parlamentar independent.

După Marea Unire, în noiembrie 1919, Iorga este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor în primul Parlament al României Mari, cel care a ratificat legile unirii (sus-stânga în montajul foto: Nicolae Iorga în 1921).

Iar în anii care au urmat a fost președinte al Senatului, ministru al Instrucțiunii Publice și chiar prim-ministru al României în perioada 1931-1932.

În anul 1940, după răpirea Basarabiei de Rusia Sovietică și a Ardealului de Nord-Vest de Ungaria hortistă, Iorga îi îmbărbăta pe cei 300 de participanți la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte cu cuvintele: „Nu este nici vremea și nu este nici firea noastră să ne jelim. … Suntem un popor dârz, care știe să păstreze amintirile tuturor jignirilor și să le răsplătească, un neam care pălmuit cu grosolănie își așteaptă răbdător vremea când va putea să răspundă la aceste ofense”.

Dar în septembrie 1940, România este decretată „stat naţional-legionar” iar legionarii își creează propriile forţe de poliţie, care îi arestează fără mandat pe toți cei considerați adversari politici.

Deoarece denunța constant în revista „Neamul Românesc” și în discursurile publice terorismul politic și violențele comise de legionari, Iorga a fost considerat unul din principalii inamici ai Gărzii de Fier și ai liderului acesteia, Corneliu Zelea-Codreanu, fiind atacat în presa legionară și primind scrisori de amenințare.

Pentru ca pe 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga să fie ridicat de la locuința sa din Sinaia de un grup de legionari sub pretextul unui „interogatoriu” la Poliţia legionară a Capitalei și împușcat în apropiere de Ploiești, la marginea localității Strejnicu.

Ca o premoniție, cu doar câteva zile înainte de odiosul asasinat, scrise poezia „Brad bătrân”:

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră

…………………………………
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decât doar încă un sicriu?!

Dăruit cu o putere de muncă, o creativitate și o capacitate intelectuală și artistică excepţionale Nicolae Iorga a fost pe drept cuvânt un „om universal”.

Cele peste 1.000 de volume şi aproape 13.000 de articole ale lui Iorga l-au făcut pe sociologul Dimitrie Gusti să scrie: „ … ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite”.

Psiho.9 Informația și cunoașterea sunt esențiale

valentin — Fri, 29 May 2026 14:46:15 +0000

Progresele înregistrate în anii 40 și 50 ai secolului XX, în domenii precum neurofiziologia, neurolingvistica, cibernetica și inteligența artificială, au favorizat studierea psihicului uman, din punctul de vedere al cunoașterii și înțelegerii realității la nivel informațional, prin intermediul atât al senzațiilor și percepțiilor cât și al gândirii și imaginației.

Unul din promotorii noii abordări, denumită generic psihologia cognitivă, este psihologul american George Miller (1920-2012) care considera că principiile ciberneticii, precum cel al reacției inverse informaționale pot explica mai adecvat comportamentul uman orientat către un scop, decât relația stimul-răspuns din psihologia comportamentalistă și că învățarea are la bază un proces de prelucrare a informațiilor acumulate senzorial.

Neurologul și psihologul canadian Donald Hebb (1904–1985) a ajuns la concluzia că celulele nervoase din creierul unui nou născut sunt interconectate în mare măsură aleator și doar experiența interacțiunii cu mediul este cea care formează ansambluri organizate de celule nervoase, ceea ce stă la baza procesului de învățare. Astfel acei neuroni care sunt stimulați repetat de un același eveniment au tendința să se interconecteze într-un mod specific evenimentului declanșator, care poate fi ulterior rememorat atunci când ansamblul corespunzător de neuroni este activat.

În lucrarea sa „Psihologia cognitivă” publicată în 1967, psihologul american de origine germană Ulric Neisser (1928-2012) sistematizează rezultatele cercetărilor privind studiul percepției, limbajului și gândirii apelând la concepte ale teoriei informației. Totuși un deceniu mai târziu el aprecia că psihologia cognitivă a ajuns să se bazeze prea mult pe modelarea digitală a cogniției și pe experimente înguste de laborator, pledând pentru orientarea către o psihologie ecologică, care să studieze procesele cunoașterii așa cum au ele loc, în mod natural, în viața reală.

Începând din deceniul al șaptelea al secolului trecut în cadrul psihologiei cognitive se afirmă o orientare multidisciplinară privind studiul cogniției umane, animale și artificiale care implică utilizarea rețelelor complexe de celule nervoase și nu a calculatorului digital ca model pentru procesului uman de prelucrare a informație.

Se reunesc rezultate obținute de psihologi, neurologi, lingviști, antropologi, specialiști în inteligența artificială și se fundamentează astfel un sistem integrat al științelor cognitive.

Plecând de la modelul propus de Hebb, al ansamblurilor organizate de celule nervoase, au fost realizate sisteme artificiale denumite rețele neuronale, ce simulează astfel de rețele de celule nervoase și care sunt în măsură, prin antrenare, să recunoască obiecte, cuvinte, propoziții sau chiar să învețe noțiuni complexe.

Această metodă riguroasă de studiu a cunoașterii, susținută de teoria informației încercă să se extindă în prezent și în sfera afectivă și volitivă, fenomene psihice foarte complexe.

Discutând strict din perspectiva celor doar două secole de existență autonomă a psihologiei, este de remarcat faptul că, dintre principalele curente psihologice dezvoltate în această perioadă, numai asociaționismul, integraționismul și psihanaliza au fost „încheiate”, în timp ce, comportamentalismul, psihologia umană și cea cognitivă își continuă evoluția ca orientări de sine stătătoare, fiind surse de inspirație pentru cercetările psihologice curente.

Privită însă în ansamblu, această scurtă retrospectivă confirmă ceea ce, în anul 1908, Hermann Ebbinghaus scria în lucrarea sa „Un rezumat al psihologiei”, cu referire directă la lunga „etapă filosofică” a disciplinei și anume că psihologia are „un trecut îndelungat dar o istorie scurtă”.

Episodul precedent descrie modul în care acțiunile oamenilor sunt motivate de un ansamblu de trebuințe, ierarhizate pe mai multe niveluri.

Episodul următor descrie mecanismul electro-chimic prin care celula nervoasă asigură colectarea, prelucrarea și transmiterea informației.

Cunosc.8 Cum devenim conștienți

valentin — Fri, 22 May 2026 14:25:37 +0000

Devin conștient de mine însumi și mă delimitez de lumea exterioară în momentul în care îmi formez o imagine despre aspectul meu fizic, trăsăturile de personalitate și felul cum interacționez cu ceilalți. Sunt capabil să mă raportez la mine de pe poziția altuia deoarece am interiorizat limbajul oral prin care comunic cu semenii, sub formă de limbaj interior, ca să pot vorbi cu mine însumi.

Pe lângă realitatea exterioară apare astfel un nou obiect al cunoașterii „eu însumi” precum și o nouă formă de cunoaștere și anume autocunoașterea. Autocunoașterea ne conduce la conștientizarea propriilor trebuințe, dorințe și aspirații, care se manifestă cotidian atât în relația noastră cu lumea cât și în relația cu noi înșine. De-a lungul vieții, conștiința de sine ne permite să ne menținem identitatea psihică și socială prin rememorarea și judecarea felului în care ne-am comportat în trecut în situații social-culturale cotidiene.

Deși la prima vedere pare paradoxal, totuși sursa autocunoașterii nu o reprezintă doar propriul nostru Eu corporal, psihic și social. Un rol determinant în modul în care ne autoevaluăm îl joacă mediul natural și mai ales cel social, în care trăim și ne desfășurăm activitatea.

Astfel, ne delimităm biologic față de obiectele din jur pe baza perceperii propriului organism, dar ne formăm imaginea constituții noastre fizice prin comparație cu aspectul corporal al semenilor noștri. Modul în care ne auto-percepem ca ființe sociale depinde și el, în mare măsură, de felul în care ne apreciază cei din jur dar și de comparațiile pe care le facem între noi și persoane relevante pentru noi.

De aceea, inclusiv proiectarea personalității noastre în viitor, prin intermediul aspirațiilor și idealurilor este direcționată de modele larg acceptate de societatea în care trăim.

Din punct de vedere dinamic conștiința individuală se manifestă sub forma unei permanente interacțiuni și coordonări între cele două componente ale sale – conștiința de sine și conștiința realității externe. Într-unul din talerele acestei balanțe interioare așezăm tot ce cunoaștem despre lume și ce ne dorim de la ea iar în celălalt tot ce știm despre și ce vrem de la noi. Fiecare își stabilește propriul echilibru între cele două talere și în acest scop, apelăm în primul rând la sentimente și abia apoi la rațiune.

Componenta psihică afectivă pune tot timpul față în față evenimentele externe și trebuințele interne, rezultantul fiind acele trăiri subiective, manifestate sub forma emoțiilor, dispozițiilor și sentimentelor. În funcție de semnificația pozitivă sau negativă pe care le-o atribuim, trăirile noastre afective realizează în fapt o foarte necesară ierarhizare și preselectare atât a influențelor exterioare cât și a motivațiilor interioare.

Această preselecție afectiv-emoțională, asigură suportul energetic pentru o viitoare acțiune adaptivă. Ea este urmată de evaluarea bazată pe rațiune a situației, prin care se stabilește scopul acțiunii și se selectează mijloacele adecvate atingerii lui.

Tot rațiunea ne permite să anticipăm modul de derulare și să estimăm rezultatul acțiunii noastre. O dată cu încheierea acțiunii, după ce evaluăm cea ce am obținut în final, mai întâi rațional și apoi și emoțional, ne putem declara mulțumiți, sau în caz contrar fie alegem altă cale de urmat fie renunțăm la atingerea scopului propus.

Cu toți resimțim trebuințe general umane (biologice, de protecție, de apartenență sau de apreciere) iar în absența obiectului sau situației care satisfac o trebuință (de exemplu hrana sau apartenența la un grup) apare o stare de necesitate (senzația de foame sau dorința de avea prieteni) ce determină declanșarea și menținerea unui acțiuni specifice până la satisfacerea respectivei necesități.

Pe de altă parte privim orice eveniment ce se întâmplă în jur din punctul de vedere al nevoilor noastre curente sau de perspectivă.

De exemplu, pot trece nepăsător pe lângă terasa unui restaurant cu mesele pline de preparate culinare apetisante, când sunt sătul dar mă uit pofticios la cineva care mănâncă un covrig pe stradă, atunci când îmi este foarte foame.

Cei mai mulți dintre noi nu rămânem însă la nivelul trebuințelor generale. Ne autoevaluăm aptitudinile, sentimentele și interesele și pe această bază ne formăm un evantai de trebuințe superioare cum sunt cele morale, artistice sau social-comunitare, care își subordonează necesitățile bio-fiziologice.

Episodul precedent descrie cum ne influențează limbajul capacitatea de a fi conștienți de noi și de lume.

Episodul următor prezintă cum anume învățăm de mici să gândim, acționând mai întâi asupra obiectelor din jur.

Avram Iancu, Marea Adunare Națională de la Blaj și Nicolae Bălcescu

valentin — Fri, 15 May 2026 15:17:54 +0000

„Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor și a intereselor națiunii române, ci voi ține și voi apăra legea și limba noastră română, precum și libertatea, egalitatea și frățietatea. Pe aceste principii voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la ele. Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni.” – un fragment din jurământul de credință față de națiunea română rostit, cu o mână pe inimă și cu cealaltă ridicată în sus, de cei 40.000 de români prezenți la „Adunarea națiunii române din Transilvania” de la Blaj din 15-17 mai 1848.

Pe atunci, Transilvania era Mare Principat, supus direct Curții Imperiale de la Viena, la fel ca Ungaria, dar administrat intern de trei minorități privilegiate: maghiari (care cuceriseră în linii mari Ardealul în jurul anului 1200), sașii (coloniști de origine germanică) și secuii (de origine asiatică, veniți împreună cu maghiarii în Câmpia Panonică).

În timp ce românii, care reprezentau două treimi din populația Ardealului (90% dintre ei fiind țărani iobagi) nu erau recunoscuți ca nație și nu avea drepturi politice, fiind considerați „tolerați”. În aceiași situație se aflau și slovacii, croații și sârbii, încorporați în Ungaria.

La Marea Adunare Națională de la Blaj, Avram Iancu, tânăr avocat de 24 ani, a sosit în fruntea a câtorva mii de moți, organizați militărește, asigurând paza și ordinea adunării.

Alături de zecile de mii de țărani români veniți din toate părțile Ardealului erau prezenți și revoluționari moldoveni între care Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Alecu Russo (refugiați în Transilvania după înăbușirea revoluției din Moldova).

Avram Iancu s-a născut în anul 1824, în satul Vidra de Sus într-o familie de iobagi de pe domeniul miner austriac din Munți Apuseni. Tatăl său, Alexandru Iancu a ajuns „pădurar”, apoi „jude comunal” (un fel de primar) în Vidra de Sus iar bunicul, Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox și participant la răscoala lui Horea din 1784.

Mai târziu, tânărul Avram Iancu obișnuia să spună că este „nepot al lui Horea” considerând că lupta și sacrificiul acestuia pentru dreptatea românilor este și lupta lui.

A urmat școala primară în română, în satul natal și la Câmpeni, cursurile gimnaziale în maghiară și latină la Zlatna și studiile liceale în maghiară și germană la Liceul Piariștilor din Cluj. În anul 1846 era absolvent al Facultății de Drept din Cluj, câștigând o cunoaștere temeinică a legislației Imperiului Austriac, utilă pentru a susține cauza românilor ardeleni. Deși nu peste mult timp se va convinge că „Nu cu argumente filozofice și umanitare vei putea convinge pe tiran, ci cu lancea ca Horea!”.

Iată cum îl descria pe tânărul Avram Iancu, Iosif Sterca-Șuluțiu (confident și colaborator apropiat al acestuia în lupta revoluționară): „ … student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest, cu inima deschisă, sincer și cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – față de alte națiuni și confesiuni, apoi ținea mult la parola cuvântului dat ”.

Încearcă să ocupe o funcție administrativă în Cluj dar cererea i-a fost respinsă, a lucrat apoi doar câteva săptămâni ca practicant la Administrația financiară a Transilvaniei din Sibiu, dar ca fiu de iobag a întâlnit și aici o atmosferă ostilă (dreapta-jos în montajul foto: Statuia lui Iancu din fața Catedralei Ortodoxe din Cluj).

În final, și-a găsit un post de cancelist (stagiar în avocatură) la Curtea de apel a Transilvaniei de la Târgu Mureș unde a și susținut examenul de avocat în martie 1848.

La 15 martie 1848 izbucnea revoluția în Ungaria care urmărea obținerea independenței față de Austria, crearea gărzii naționale, desființarea iobăgiei dar și formarea „Ungariei Mari” prin alipirea Transilvaniei.

Aceasta era situația politică în care conducătorii românilor ardeleni, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Andrei Șaguna, Alexandru Papiu-Ilarian, Avram Iancu au organizat Adunarea Națională din 15 mai 1848.

Pe un câmp din apropierea Catedralei din Blaj, numit de atunci „Câmpia Libertății” mulțimea a ascultat și salutat cu urale (strigând „Noi vrem să ne unim cu Țara!”) Programul în 16 puncte al revoluției române care prevedea printre altele: recunoașterea națiunii române din Transilvania, formarea gărzii naționale, desființarea iobăgiei fără despăgubire, școli în limba română și respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria (stânga-jos în montajul foto: Monumentul de pe Câmpia Libertății – o poartă monumentală, având la bază textul „Vrem să ne unim cu Țara”, străjuită de trei statuete feminine din bronz, ce simbolizează cele trei țări române).

A fost ales un guvern revoluționar cu sediul la Sibiu, numit „Comitetul Național” (din care făcea parte și Iancu), condus de episcopul ortodox Andrei Șaguna și s-au trimis delegații la Curtea de la Viena și la Dieta (parlamentul) Transilvaniei de la Cluj, pentru a susține revendicările românilor.

Fără ține seama de cererea românilor, Dieta de la Cluj dominată de marea nobilime maghiară a votat pe 29 mai 1848 înglobarea Transilvaniei în Ungaria (fără a recunoaște românii ca nație) și totodată a refuzat să aplice desființarea iobăgiei, prevăzută în Programul revoluției ungare.

Aflată într-o situație dificilă, prin noua constituție din aprilie 1848, Austria oferă românilor ceea ce le refuzau maghiarii: garantarea „inviolabilității naționalității și a limbii tuturor popoarelor din monarhie” și egalitatea de drepturi pentru toate națiunile din cadrul imperiului.

Nu este de mirare deci, că la fel ca sârbii și croații (care au luptat activ împotriva guvernului revoluționar maghiar) și românii au ales calea rezistenței armate împotriva alipirii forțate a Transilvaniei la Ungaria și a negării drepturilor lor naționale.

În aceste condiții, Comitetul Național l-a numit pe Iancu, prefect general, adică conducător militar al românilor din Ardeal, însărcinat cu organizarea rezistenței împotriva gărzilor maghiare, ce încercau prin violență să-i facă pe români să-și îndeplinească în continuare obligațiile de iobagi (centru-sus în montajul foto: Avram Iancu, portret realizat de pictorul Barbu Iscovescu în 1849).

Iancu a adoptat modelul armatei Romei antice grupând țărănii (înarmați cu lănci, topoare și foarte puține puști) în legiuni care se adunau în tabere de instrucție numite în epocă „lagăre”. El însuși a comandat în mod direct Legiunea „Auraria Gemina”, care își avea tabăra la Câmpeni.

Deși la începutul anului 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați au rezistat fără a da înapoi în fața atacurilor repetate ale trupelor maghiare, Iancu fiind supranumit, de moții săi și apoi de toți românii ardeleni, „Craiul Munților”.

Refugiat la Constantinopol după înfrângerea revoluției de la 1848 din Muntenia, Nicolae Bălcescu s-a întâlnit în primăvara anului 1849 cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, în încercarea de a mijloci o înțelegere între acesta și Avram Iancu (stânga-sus în montajul foto: Nicolae Bălcescu, portret de Gheorghe Tattarescu).

În scrisoarea pe care Bălcescu i-o aduce la Câmpeni lui Iancu, Kossuth cerea în continuare ca românii să recunoască „unirea” Transilvaniei cu Ungaria și în schimb era de acord doar cu folosirea limbii române în biserici și în școlile primare și îi oferea lui Iancu gradul de general în armata maghiară (dreapta-sus în montajul foto: Lajos Kossuth, într-o gravură de epocă).

Răspunsul lui Iancu a fost totuși unul conciliant: „ … ne exprimăm regretul că în împrejurările actuale nu putem să dezbatem cu frații maghiari restabilirea păcii, fiind situația în care ne găsim foarte critică. … Totuși, pentru a Vă dovedi sentimentele noastre frățești pe care le nutrim față de națiunea maghiară, am hotărât să rămânem neutrii față de armata ungară în tot timpul acestor lupte, neatacând-o și apărându-ne numai în cazul în care vom fi atacați.”. În august armata maghiară capitula la Șiria, lângă Arad, în fața trupelor ruse, intrate în Transilvania la cererea austriecilor aflați în dificultate.

După revoluție, cererile românilor privind autonomia Ardealului și drepturile naționale au rămas simple promisiuni neonorate, Transilvania fiind condusă direct prin guvernatori militari austrieci.

Ca un fel de „compensație”, împăratul Franz Iosif i-a oferit lui Avram Iancu decorația „Crucea de aur pentru merite cu coroană”, pe care acesta a refuzat-o dezamăgit cerând: „să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor”.

Iancu va încerca să obțină pentru moții săi măcar retrocedarea pășunilor și pădurile pierdute în favoarea statului austriac pe vremea iobăgiei dar în 1852 este arestat și încarcerat la Alba Iulia unde este brutalizat de un ofițer austriac, fiind apoi repede eliberat de frica moților.

În testamentul său scria descurajat: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după putere am și lucrat … tocmai acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic.”.

Această umilință publică, adăugată la amărăciunea eșecului de a obține libertate pentru românii, îi provoacă o cădere nervoasă și apoi o depresie adâncă, din care nu își va mai reveni. Încă tânăr la vârsta de 28 ani, se retrage în satul natal și își petrece restul anilor vizitându-și vechii camarazi de luptă, cântând doine din fluier și rătăcind prin satele moților, la fel de iubit și ocrotit de către aceștia. De altfel obișnuia să spună: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort.”.

În dimineața zilei de 10 septembrie a anului 1872, la doar 48 ani, Avram Iancu se stingea din viață în casa brutarului Ioan Stupină din Baia de Criș, unde își găsea câte o dată adăpost.

Condus și jelit pe ultimul drum de o imensă mulțime de moți, a fost înmormântat – așa cum a lăsat cu limbă de moarte, în cimitirul bisericii ortodoxe din Țebea, sub gorunul secular al lui Horea (centru-jos în montajul foto: Mormântul lui Iancu de la Țebea). Se spune că de aici ar fi lansat Horea către moți chemarea la luptă împotriva asupririi nobiliare.

La Țebea se întâlnesc deci simbolic „Rex Daciae” (Regele Daciei, cum a fost numit Horea de ziaristica europeană a vremii) și „Craiul Munților” și totodată răsculații de la 1784 și revoluționari de la 1848 iar jertfa lor de sânge va contribui la rândul ei la câștigarea Dreptății și Unirii pentru toți românii, la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918.

Nicolae Grigorescu – fondator al picturii române moderne

valentin — Fri, 08 May 2026 14:16:20 +0000

„După doi ani m-am întors acasă și am început să fac singur iconițe. Era vara. Duminica mă duceam la Obor. Îmi așterneam hăinița jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărmane, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu … Și cumpărau bieții oameni – ziceau că-s cu noroc, că-s de la copil nevinovat. ” își amintea cel care, atunci când era un băiat de 12 ani, își semna micile icoane – „Nicu”.

Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838, pe moșia boierului Filip Lenș din satul Pitaru la 45 km de București unde tatăl său, Ion Grigorescu, era un fel de administrator pe lângă conacul boieresc.

La 5 ani, rămâne orfan de tată iar mama sa Ruxandra Grigorescu este nevoită să se mute, cu toți cei șapte copiii (Nicu era al șaselea), la o soră din București care locuia în mahalaua Cărămidarilor: „Cu acul ne-a crescut pe toți biata mamă. Și odată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea”.

Nefiind școală în Cărămidari mama l-a dat pe micul Nicu să învețe carte, alături de alți băieți din mahala, cu dascălul de la Biserica „Sfântul Gheorghe” iar pe Ghiță (Gheorghe, Grigorescu, fratele său mai mare), l-a dat să-și facă ucenicia în atelierul lui Anton Chladek.

Ceh cu cetățenie austriacă și cu studii de pictură la Milano și Viena, acesta era un foarte bun portretist și avea o clientelă importantă prin familiile de boieri și negustorii din București. Urmând exemplul fratele Ghiță, la vârsta de 10 ani, Nicu va intra și el ucenic, tot la Anton Chladek: cum spunea mai târziu „ … se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru … ”.

Socotind că mare lucru nu ar mai avea de învățat ca ucenic părăsește după 2 ani atelierul și începe să lucreze singur iconițe pe care le vinde prin târguri pentru a-și ajuta familia. Iar în anii următori, pictează în ulei unele icoane pe pânză la Biserica din Băicoi și alte câteva icoane mari la Mânăstirea de la Căldărușani.

În schimb la 18 ani, când tânărul Grigorescu devenise „meșterul Nicu”, se învoiește ca împreună cu fratele său Ghiță să zugrăvească în frescă Biserica Mănăstirii Zamfira, în timp de 3 luni pentru 500 galbeni.

Pentru ca la doar 20 ani, stareța de la Mânăstirea Agapia să-l angajeze pentru pictarea în întregime a bisericii proaspăt refăcută, în cel mult un an și șase luni și în schimbul sumei de 2.000 galbeni (îl chemă și de data asta pe fratele Ghiță să-i fie de ajutor la realizarea icoanelor și a picturii murale).

Aici află în ianuarie 1859 despre alegerea lui Cuza ca domn atât în Moldova cât și în Muntenia: „Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină de vin … Mi-aduc aminte că stăteam seara până târziu și făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor … ”.

În timpul lucrărilor de la Agapia, Mihail Kogălniceanu – bun cunoscător al artelor plastice vizitează biserica, stă de vorbă cu tânărul Grigorescu și îi apreciază calitatea picturilor (stânga-sus în montajul foto: Grigorescu la 22 ani).

Ca urmare din poziția de prim ministru îi acordă o bursă de studii de 250 galbeni anual, timp de 5 ani la Paris, fără niciun concurs sau diplomă de studii (cei 2 ani de învățătura la biserica Sf. Gheorghe și alți 2 ani de ucenicie reprezentau pe atunci singura pregătire a lui Grigorescu).

Ajuns la Paris în toamna anului 1861, este acceptat în atelierul lui Charles Gleyre astfel că în primăvara anului următor reușește la concursul de intrare în „Școala Superioară de Arte Frumoase”, fiind repartizat apoi la atelierului lui Sébastien Cornu.

Din cei 80 de concurenți se clasează pe locul 45 în timp ce Auguste Renoir, celebrul pictor impresionist de mai târziu, a fost al 68-lea.

Dezamăgit de concepțiile academiste rigide ale profesorilor, urmează cursurile Școlii doar un an și jumătate și pasionat de natură, se alătură pe timpul verilor coloniei pictorilor peisagiști din satul Barbizon din apropierea Parisului (între care se regăsesc cunoscuții Corot, Courbet și Millet). Se îndrăgostește acum de una din fetele lui Millet și nici el nu-i era indiferent acesteia dar: „mă gândeam că ea e fata unui artist mare, că eu n-am nici un rost pe lume, că nu se știe dacă-l voi avea vreodată, și-mi ziceam c-ar fi o faptă de om necinstit s-o fac și pe ea să îndure nevoile și păcatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a știut niciodată că am iubit-o și nimeni n-a bănuit ce-a fost în inima mea. ”. Așa a rămas Grigorescu un singuratic până aproape la sfârșitul vieții (dreapta-sus în montajul foto: „Floare între flori”, portretul domnișoarei Millet).

Iernile pictează în micul său atelier din Paris și are satisfacția ca, participând cu o serie de tablouri la o expoziție organizată de pictorii de la Barbizon, lucrarea „O glastră cu flori” să-i fie cumpărată de însuși împăratul Napoleon al III-lea pentru colecția sa personală.

Reîntors în anul 1869 în țară, după 8 ani de acumulări artistice Grigorescu era un pictor stăpân pe mijloacele lui de exprimare plastică, convins că arta adevărată își are sursa de inspirație în contactul direct cu natura înconjurătoare și cu oamenii acelor locuri.

Se stabilește la București unde își amenajează un mic atelier dar se dedică peisajelor pe care le caută în lungi drumeții prin țară: „Peisaj cu case de țară”, „Cheile Dîmbovicioarei”, „Bîlciul de la Rucăr”, „Pe malul Siretului”, redate în tonuri calde și luminoase.

Numeroasele lucrări reprezintă figuri senine și demne de țărănci și țărani în port național: „Țărancă voioasă”, „Un mocan”, „Țărancă din Muscel”, „Rucăreancă” (centru-jos în montajul foto: „Țărancă din Muscel”, ulei pe pânză).

Înregistrează mari succese de critică cât și de public la expoziția din 1873 a Societății Amicilor Belelor-Arte, unde expune 146 de pânze precum și 4 ani mai târziu la expoziția personală deschisă la Palatul Eforiei unde a prezentat alte 220 de lucrări.

Convocat ca „pictor de front”, a însoțit trupele române în Bulgaria pe parcursul întregului Război de Independență (1877-1878), fiind prezent la asediile redutelor de la Grivița și Rahova. Se deplasa cu o trăsură, care îi servea drept „atelier mobil”, surprinzând imagini pe viu, creionate rapid în sute de schițe și desene.

Întors în țară pictează și expune în anii următori câteva din cele mai cunoscute tablouri ale sale cu subiect de război: „Dorobanțul”, „Artileriști în marș”, „Roșior”, „Transport de provizii”, „Convoi de prizonieri”.

Cea mai valoroasă lucrare rămâne însă „Atacul de la Smârdan”, o pictură monumentală în ulei pe pânză, cu o suprafața de peste 14 metri pătrați, comandată de Primăria Bucureștilor și finalizată de Grigorescu după 7 ani de muncă.

Din anul 1887 părăsește Capitala și se retrage pe Valea Prahovei unde își va petrece ultimii 20 ani din viață, locuind mai întâi la Posada și stabilindu-se apoi cu familia la Câmpina, în casa cu un atelier spațios pe care a construit-o într-o locație pitorească.

La aproape 50 ani o cunoscuse pe Maria Danciu cu origine ardelenească care îi dăruise un fiu și care îi va fi alături toată viața (centru-sus în montajul foto: Portretul Mariei Danciu, soția artistului). Deși nu a atins notorietatea tatălui său, Gheorghe Grigorescu a moștenit talentul artistic al familiei, devenind un artist ceramist cunoscut.

În această perioadă se dedică cu predilecție subiectelor rustice, pictând care cu boi pe drumuri prăfuite, portrete de țărănci, câteva naturi statice și nenumărate peisaje cu specific românesc, multe dintre ele de pe Valea Prahovei, din preajma Câmpinei și Posadei (stânga-jos în montajul foto: „Car cu boi”, ulei pe pânză).

Spre sfârșitul vieții, se accentuează o mai veche boală de ochi, privirea i se încețoșează, folosește mult tonuri deschise, tablourile par a fi presărate cu o pulbere argintie, de unde și denumirea de „perioada albă” a artistului.

Chiar și în această etapă mai vitregă a creației sale, în intervalele în care vederea i se restabilea a picat capodopere precum: „Hanul de la Orății”, „Portretul Mariei Nacu”, „Luminiș”, „Printre dealuri și vâlcele” (dreapta-jos în montajul foto: „Luminiș”, ulei pe pânză).

Îmbătrânit și bolnav, pictorul avea să moară în casa sa din Câmpina, pe 21 iulie 1907, la puțin timp după ce împlinise 69 ani, răpus de boala de plămâni pe care o contactase în timpul Războiului de Independentă. În atelier, pe șevalet, se afla ultima lucrare rămasă neterminată, „Întoarcerea de la bâlci”. Conform dorinței sale a fost dus pe ultimul drum într-un car cu boi, acoperit cu crengi de brad și flori de câmp.

Nu a uitat toată viața că impresionanta sa operă artistică (a creat aproximativ 4.000 de tablouri, desene și schițe) nu ar fi fost posibilă fără bursa pe care Kogălniceanu a avut fericita intuiție să i-o înlesnească.

Prin testament a constituit un fond de 50.000 lei la dispoziția Ministerului Instrucției Publice pentru una sau două burse destinate studiului picturii în străinătate pe o durată de 5 ani cu o singură condiție: „ Candidații vor fi obligați să facă o lucrare de artă în pictură. Subiectul va fi absolut românesc, luat din istoria noastră sau din viața de toate zilele – de preferință scene țărănești ”.

S-a spus că Grigorescu a apărut în pictura românească când artiștii care i-au fost contemporani dormeau. În schimb tinerii pictori din generația ce i-a urmat, Stefan Luchian, Ion Andreescu, Gheorghe Petrașcu, au preluat și dus mai departe sensibilitatea pentru peisaj, predilecția pentru pictura în aer liber și abordarea subiectelor din viața țărănească.

Criticul de artă Henri Focillon, admirator al culturii române și fondator în 1924 al Institutului Francez din București scria în cunoștință de cauză: „Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa … Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă.”

La rândul lui, scriitorul Alexandru Vlahuță aprecia că: „Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui …”.

Psiho.8 Cel mai important este umanismul

valentin — Fri, 01 May 2026 14:01:52 +0000

În anii 60 ai secolului trecut se dezvoltă o nouă orientare psihologică denumită umanistă, care nu este de acord că impulsurile subconștiente sau stimulii mediului extern sunt determinante în dezvoltarea personalității umane. Umanismul consideră că de fapt experiența subiectivă a fiecăruia dintre noi ne influențează comportamentul, datorită capacității noastre de a decide și alege liber asupra propriei existențe.

Reprezentantul de marcă al curentului umanist este psihologul american Abraham Maslow (1908 – 1970), care era de părere că activitatea oamenilor este motivată de o serie de trebuințe, ierarhizate pe cinci niveluri și anume: trebuințe fiziologice (nevoia de hrană, de odihnă, nevoile sexuale, etc.), trebuințe de securitate (nevoia de protecție împotrivă adversităților mediului extern, fizic sau social), trebuințe de apartenență și dragoste (nevoia de a avea o familie, nevoia de a fi iubit și nevoia de prietenie), trebuințe de apreciere și stimă (nevoia de încredere și respect din partea altora și nevoia de acceptare în colectivitate) și în final trebuințe de autorealizare, în sensul de atingere a potențialului individual maxim ca ființă umană (în imagine: piramida trebuințelor a lui Maslow).

Deși toate sunt înnăscute, totuși trebuințele situate pe trepte ierarhice superioare cum sunt cele de apreciere și de autorealizare sunt mai puțin imperative și deci satisfacerea lor nu este prioritară în raport cu cele fiziologice și de securitate care, ca rezultat al evoluției biologice îndelungate, sunt mult mai puternice.

Din această cauză, Maslow credea că doar circa 1% dintre oameni ajung la autorealizare prin atingerea unei înțelegeri superioare a lumii și a propriei persoane, prin creativitate și altruism sau prin împlinirea propriilor aspirații.

Un alt psiholog umanist american, Carl Rogers (1902 – 1987), considera că, pentru a ajunge la împlinirea de sine și a trăi o viață autentică, ar trebui să ne lăsăm conduși mai degrabă de propriile valori și sentimente decât de credințele sau valorile impuse de alții.

Pentru a ne putea dezvolta plenar personalitatea, el era de părere că relațiile dintre părinți și copii, profesor și student sau dintre lider și grup trebuie să fie guvernate de trei principii esențiale și anume: înțelegerea empatică a celuilalt, atitudinea pozitivă față de celălalt și stabilirea relațiilor interpersonale în acord cu propriile credințe și criterii.

Curentul umanist propune deci o viziune optimistă asupra naturii umane, considerând că suntem în măsură să ne asumăm responsabilități și să ne luptăm pentru împlinirea aspirațiilor și idealurilor noastre. Cu toate acestea există voci critice care apreciază că principiile și conceptele psihologiei umaniste nu pot fi riguros verificate experimental.

Episodul precedent arată că psihicul și comportamentul uman trebuie să fie tratate în mod integrat.

Episodul următor prezintă modalitățile prin care putem cunoaște și înțelege realitatea la nivel informațional.

Camil Petrescu – scriitor și filosof

valentin — Fri, 24 Apr 2026 14:56:07 +0000

„Eu am un anume plan de realizare a operei mele, începând de acum și până la încheiere, iar planul acesta cuprinde cam următoarele etape: voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că este vremea iluziilor și a versurilor; voi scrie între 25 – 35 de ani teatru, pentru că teatrul cere și o oarecare experiență, și o anumită vibrație nervoasă; voi scrie între 35 – 40 de ani romane, pentru că romanele cer o mai bogată experiență a vieții și o anume maturitate expresivă” sunt cuvintele rostite de Camil Petrescu la vârsta de 24 ani.

Viitorul poet, dramaturg și romancier Camil Petrescu s-a născut pe 22 aprilie 1894, la București. Nu și-a cunoscut părinții: tatăl, numit tot Camil Petrescu, ar fi murit înainte de nașterea copilului iar mama, Ana Cheler (care l-a încredințat spre creștere încă de la naștere unei doici) ar fi murit la rându-i înainte ca el să fi împlinit trei ani.

A fost crescut de doica Maria și soțul acesteia, subcomisarul de poliție Tudor Popescu, în mahalaua Moșilor. După cum își amintea mai târziu: „Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. … M-am văzut fără rude, fără familie, crescând de capul meu. Mi-am zis atunci: voi studia; și m-am pus pe învățat cu temeinicie și cu îndârjire”.

Învață carte la școala primară din Obor, la 11 ani este admis ca bursier în internatul Colegiului „Sfântul Sava” și urmează apoi secția reală la Liceul „Gheorghe Lazar, unde este coleg cu viitorul critic Tudor Vianu (după absolvire, cei doi vor fi colegi și de facultate).

În timpul studiilor liceale înființează, împreună cu alți colegi, cenaclul literar Cercul nostru în care își citește primele poezii.

Este admis tot cu bursă la „Facultatea de Litere și Filozofie” a Universității din București fiind remarcat, după cum își amintește Tudor Vianu de profesorul de filosofie P.P. Negulescu: „După citirea fiecărei lucrări seminariale, Negulescu întreba – Ce părere are dl. Camil Petrescu? Dl. Camil Petrescu avea întotdeauna o părere neașteptată, foarte originală, debitată cu precipitare a minții lui rapide.”

La vârsta de 19 ani debutează în ziaristică și publică, cu sprijinul cunoscutului jurnalist N. D. Cocea, diverse articole în revistele conduse de acesta – „Rampa” și „Facla”, precum și în „Cronica” lui Tudor Arghezi.

Datorită constituției fizice firave, este respins inițial de la recrutare dar reușește totuși ca, în paralel cu studiile universitare, să își satisfacă ca voluntar stagiul militar cu termen redus. Nu concepe ca „ … el care a cerut intrarea în război, nu se va mai putea privi, față-n în față, cu conștiința lui și mai ales că nu-i va mai putea privi în față pe cei care au luptat pe front … ”.

La intrarea României în război cu Austro-Ungaria pentru eliberarea Ardealului luptă în prima linie ca sublocotenent în rezervă, este rănit și ajunge într-un spital militar din Târgoviște, apoi se reîntoarce pe front, luptând cu eroism în bătăliile de la Cașin și Oituz (sus-dreapta în montajul foto: Sublocotenentul Camil Petrescu).

În timpul unui bombardament își pierde auzul la o ureche, este luat prizonier de germani și este deținut, până la sfârșitul Primului Război Mondial, în lagărul de la Sopronyek, în Ungaria.

Această infirmitate îl va marca întreaga viată: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. … Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum.“.

Reîntors în București după eliberarea din prizonierat își susține licența în filosofie și funcționează o vreme ca profesor suplinitor la fostul său liceu „Gheorghe Lazăr”: „Eram foarte tânăr, mai tânăr chiar decât unii dintre elevii mei și într-o zi, când părăseam clasa a-VI-a, un elev din altă clasă, venit să împrumute o călimară, m-a întrebat – Bă, a ieșit profesorul? ” (jos-stânga în montajul foto: Camil Petrescu tânăr).

Dornic să se implice în viața culturală a Banatului proaspăt unit cu România, devine profesor de limba română la „Liceul Real” din Timișoara.

În orașul de pe Bega, conduce ca redactor-șef revista „Banatul românesc”, înființează și conduce ziarul „Țara” și editează revista „Limba română”, al cărui prim număr este redactat pe trei coloane, în română, germană și maghiară.

Și tot aici, tânărul de 25 ani trăiește o frumoasă poveste de iubire care îi inspiră un ciclu de versuri de dragoste de o rară sensibilitate, ce vor fi publicate cu titlul „Un luminiș pentru Kicsikém” (apelativul Kicsikém din maghiară se traduce prin Micuța mea).

Revine în Capitală, participă la ședințele cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu și debutează editorial la 29 ani cu volumul de poezii „Versuri (Ideea. Ciclul morţii)”.

Începuse să scrie versurile din Ciclul morții, după cum mărturisește autorul, „ … deasupra Cașinului, la Cota Ungureanu, sub un umbrar chiar în fața adăpostului care comunica cu tranșeul” iar poeziile intitulate sugestiv – „Versuri pentru ziua de atac”, „Patrula”, „Marș greu”, „Drumul morţii” redau expresiv experiența traumatică a frontului, trăită cu intensitate de poet.

La vârsta de 25 ani, începea cea de-a doua etapă de creație a lui Camil Petrescu, aceea de dramaturg, odată cu definitivarea în 1919 a dramei „Jocul ielelor” (în credința populară, ielele sunt fete frumoase, îmbrăcate în alb dar cu puteri nefaste). Impetuosul gazetar N.D. Cocea i-a servit ca model moral pentru eroul principal al piesei, Gelu Ruscanu director al ziarului „Dreptatea socială”, nevoit să aleagă între idealul său de dreptate absolută și compromisul cu societatea lipsită de demnitate în care trăiește.

În mai puțin de un deceniu vor urma cunoscutele drame ,,Act venețian”, ,,Suflete tari” și ,,Danton”, care urmăresc destinul tragic al unor eroi care se află în căutarea unei imposibile iubiri pure, se iluzionează că pot face să dispară diferențele sociale prin iubire împărtășită sau se sacrifică în încercarea de a-și salva idealul revoluționar.

În schimb prin personajul cu același nume din comedia „Mitica Popescu” care, sub aparența bucureșteanului nepăsător și pus pe glume, ascunde bunătate și integritate morală, autorul a urmărit „reabilitarea” cunoscutului „Mitică-moftangiul” al lui Caragiale.

La 36 ani publică, în două volume, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Protagonistul romanului, sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu, trădat de ființa iubită și confruntat cu amenințarea morții pe front, este cel puțin în parte o ipostaza a autorului însuși: „În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război tot volumul II e jurnalul meu de război, fidel în cele mai mici amănunte, împrumutat eroului. Volumul întâi e însă ficțiune …” (jos-dreapta în montajul foto: Scenă din filmul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Sergiu Nicolaescu).

După trei ani, îi apare „Patul lui Procust”, cel de-al doilea roman reprezentativ al lui Camil Petrescu care investighează drama intelectualului ce nu se poate adapta la societatea demagogică și afaceristă, premergătoare Primului Război Mondial.

George Ladima, poet de talent și ziarist idealist, este personajul absent al romanului dar tragica sa existență care îl împinge la sinucidere este dezvăluită prin articolele și scrisorile sale și prin evocarea lui de către cei care i-au fost apropiații sau simpli cunoscuți.

La aproape două decenii de la absolvirea facultății se înscrie pentru un doctorat în filosofie sub conducerea profesorului P.P. Negulescu care își manifestă sincera nedumerire: „Domnule Camil Petrescu, nu înțeleg de ce te întorci la filosofie acum, când ai făcut o carieră excepțională în literatură? Este păcat să nu o continui. I-am răspuns calm: Toată cariera mea literară nu a fost decât o trecere în vederea lucrărilor filosofice.”.

Astfel că în anul 1937 își ia doctoratul „Magna cum laude” în filosofie cu lucrarea intitulată „Modalitatea estetica a teatrului” iar un an mai târziu publică studiul „Husserl – o introducere în filozofia fenomenologică”, sub forma unui capitol din volumul „Istoria filosofiei moderne”.

Pentru ca în următori 5 ani să se concentreze pe aprofundarea unor concepte de matematică superioară pe care le folosește pentru elaborarea unui sistem filosofic original purtând titlul „Doctrina substanței”, lucrare care va fi publicată postum, în anul 1988, la Editura Științifică și Enciclopedică (centru în montajul foto: Camil Petrescu văzut de Marcel Iancu).

Se căsătorește târziu, în aprilie 1947, când împlinise deja 53 ani, cu actrița Eugenia Marian și vor avea împreună doi fii, Aurelian și Octavian (sus-stânga în montajul foto: Scriitorul cu soția și cei doi băieți ai săi).

În anul următor devine membru titular al Academiei Române iar în 1949 piesa sa „Nicolae Bălcescu” are premiera pe scena Teatrului Național din București.

Ultima sa creație este „Un om între oameni”, amplu roman social rămas din păcate neterminat dar apreciat de criticul literar Șerban Cioculescu ca fiind „ … poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice”. Dedicat vieții și activității revoluționarului pașoptist Nicolae Bălcescu, romanul este totodată o frescă istorică a societății Principatelor Române din acele timpuri, bazată pe o vastă documentare.

De fapt, așa cum declara romancierul într-un interviu, tehnica sa literară era una foarte laborioasă: „Fișe, note, „cazier” pentru personaje. Pe urmă câteva corecturi, fiecare cu rostul ei. Una îmi ajută să-mi cimentez episoadele, alta să-mi organizeze fraza, alta slujește la diverse retușări iar ultimele sunt operații de corectură propriu-zise.”.

În ultima parte a vieții, sănătatea îi este afectată de suferințe cardiace severe astfel că, după un al-treilea infarct, Camil Petrescu încetează din viață pe 14 mai 1957 în locuința sa din București, la doar 63 ani.

Tudor Arghezi, pe care Camil Petrescu îl privea ca pe un mentor în jurnalistică, și-a manifestat plastic admirația față de multele valențe ale personalității acestuia: „Nici azi nu se dumiresc prea bine confrații, ce e la urma urmei Camil Petrescu. Când îl cred poet, el e romancier; când au stabilit că e romancier, el e autor de teatru. Nici nu s-au învățat cu el autor, că e matematician. Când încep să se deprindă cu această fază, Camil Petrescu se mărturisește filosof.”.

Iar George Călinescu vorbind nu despre scriitorul ci despre omul Camil Petrescu spunea: ,,Un om cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent și neprihănit totodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, dar și naiv, cu inocențe (și cu talent) de poet … ”.

Anghel Saligny – pioner al ingineriei în România

valentin — Fri, 17 Apr 2026 15:02:59 +0000

„Deși familia mea s-a născut pe apele Loirei și pe urmă a pribegit prin lume, noi am fost întotdeauna loiali, așa că dacă o țară ne-a dat azil și ne-a recunoscut drept fiii ei, noi n-o putem trăda“. Sunt cuvintele care se regăsesc în scrisoarea din 1875 a tânărului inginer Saligny, trimisă ca răspuns la oferta de a rămâne să lucreze în Germania, la un an de la absolvirea „Școlii Tehnice Superioare” din Charlottenburg.

Anghel Saligny s-a născut pe data de 19 aprilie 1854, în comuna Șerbănești, fostul ținut al Tecuciului (actualmente în județul Galați). Tatăl său, Alfred Saligny, provenea dintr-o veche familie protestantă din Franța, refugiată datorită persecuțiilor religioase în Olanda și apoi în Prusia iar mama, Maria Dobjanschi, aparținea unei familii poloneze stabilită în nordul Moldovei.

Tatăl a ajuns în Moldova ca institutor al copiilor boierului Șuțu și împreună cu soția au înființat mai târziu un pension de copii la Focșani iar odată cu Unirea Principatelor din 1859 au primit amândoi cetățenia română.

Împreună cu fratele său mai mare cu un an, Alfons, micul Anghel a urmat primele clase de școală la pensionul părinților și tot împreună și-au continuat studiile la gimnaziul din Focșani și apoi în Germania, la liceul din Potsdam.

Foarte bun matematician si pasionat de cercetarea corpurilor cerești, Anghel Saligny se înscrie la „Facultatea de Astronomie” a Universități din Berlin, avându-l ca profesor pe celebrul fizician Hermann von Helmholtz.

Înțelege după un an de astronomie că i se potrivește mai bine o profesie cu profil tehnic, așa că se transferă la „Școala Tehnica Superioara” din Charlottenburg, devenind inginer constructor la vârsta de 20 ani.

După absolvirea facultății, a lucrat la linia de cale ferata Cottbus-Frankfurt alături de profesorul Georg Mehrtens de la „Școala Politehnica” din Dresda, care îi oferă un post în învățământ, refuzat cu veritabil patriotism de Anghel Saligny.

La Cottbus, a cunoscut-o însă pe Theresa Kohna, cu care se va căsători (având împreună trei copii) și alături de care își va petrece întreaga viață.

Un an mai târziu revine în țară, este numit inginer clasa III la Serviciul de Poduri și Șosele și lucrează pentru început la construcția căii ferate Ploiești-Predeal iar peste doar 5 ani ajunge director adjunct și apoi inginer șef al aceluiași serviciu și îi este încredințată executarea liniilor ferate Adjud-Târgu Ocna și Bârlad-Vaslui.

Fratele său Alfons Saligny a urmat „Facultatea de Chimie” a Universități din Berlin, s-a întors la rândul său în țară, unde a fost numit profesor la „Școala Națională de Poduri și Șosele” din București, fiind creatorul „Institutului de încercări a materialelor” și devenind membru corespondent al Academiei Române.

Spirit inventiv și deschis către noutățile tehnice ale epocii, proiectează și construiește primul pod metalic dublu (cale ferată și șosea) din România, la Onești peste Trotuș și primul pod metalic dublu suprapus în lungime de 430 metri (cu calea ferată dispusă deasupra șoselei), de la Cosmești peste Siret.

A realizat de asemenea primul funicular din România, care transporta zilnic zeci de vagonete de sare pe o distanță de 2.100 metri, de la salină până în Târgu Ocna și a proiectat și construit gara din stația de cale ferată Târgu Ocna.

Lucrarea care i-a adus însă o recunoaștere unanimă atât în țară cât și în străinătate este construcția podului peste Dunăre dintre Fetești și Cernavodă, care era, la acea vreme, cel mai lung din Europa și al treilea ca lungime din lume.

După Războiul de Independență ruso-româno-turc din 1877 și alipirea în anul următor a Dobrogei la Regatul României, devenise necesară crearea unei legături feroviare cu acest străvechi pământ românesc eliberat de sub ocupația otomană.

O călătorie de la București la Constanța se făcea, în acea vreme, pe etape: cu trenul din București la Giurgiu, cu vaporul pe Dunăre până la Cernavodă și la final pe calea ferată Cernavodă-Constanța, construită în perioada stăpânirii turcești. Pentru început, până în 1887, a fost construită linia București-Ciulnița-Fetești, urmând a fi unită cu tronsonul Cernavodă-Constanța printr-un pod peste Dunăre.

Pe atunci, marile lucrări inginerești pe bani publici, erau concesionate unor firme străine în urma unor concursuri internaționale, organizate de guvernul român. Firma câștigătoare finanța, construia și exploata pentru o perioadă determinată (percepea taxe de utilizare) lucrarea publică, care rămânea în proprietatea statului.

Pentru proiectul podului de cale ferată peste Dunăre au fost organizate două astfel de concursuri la care, alături de firme din Franța, Germania, Elveția și Belgia a participat chiar și faimosul inginer francez Gustave Eiffel, dar nici una din oferte nu a corespuns cerințelor tehnice și financiare.

În ultimă instanță, Comisia de concurs și Direcția Căilor Ferate Române au convenit să încredințeze proiectarea liniei feroviare Fetești-Cernavodă și a podurilor corespunzătoare unui colectiv de ingineri români condus de Anghel Saligny, pe atunci în vârstă de 33 ani.

Construit în doar 5 ani, complexul de poduri dintre Fetești și Cernavodă, cu o lungime totală de 4.088 metri, cuprinde podul peste brațul Borcea la Fetești, podul peste Dunăre la Cernavoda, dar și un viaduct peste balta Ialomiței, zona inundabilă dintre Dunăre și brațul Borcea.

Proiectul elaborat de Saligny aducea două inovații în construcția de poduri: un nou sistem de grinzi cu console pentru suprastructură și folosirea oțelului turnat, ca material de construcție pentru tablierele podurilor.

La capătul dinspre Cernavodă, podul este străjuit de statuile masive a doi dorobanți, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență (sus-dreapta în montajul foto: Podul de la Cernavodă „păzit de dorobanți”).

Festivitatea de inaugurare a avut loc pe 14 septembrie 1895 în prezența regelui Carol I, a membrilor guvernului și altor oficialități, precum și a unui numeros public, momentul culminant fiind testarea rezistenței podului cu un convoi de 15 locomotive grele cu viteza de 80 km/h.

Convins de calitatea construcției sale, Saligny s-a urcat împreună cu șefii echipelor de muncitori într-o șalupă care a fost ancorată sub pod, spunând cu simplitate atunci când convoiul de locomotive a ajuns cu bine pe celălalt mal al Dunării: „Știam că va ține!”.

A avut un singur regret: „Trebuia să fac pe pod o cale dublă: una și pentru căruțe și pietoni, să mai fi existat și o astfel de legătură între Dobrogea și Muntenia”.

Podul a fost exploatat timp de aproape un secol, până în anul 1987, atunci când constructorii români au finalizat un pod dublu, alături de cel al lui Saligny (cele două sensuri de circulație ale Autostrăzi Soarelui fiind dispuse de o parte și de alta a căii ferate).

La doi ani după darea în folosință a podului peste Dunăre, Anghel Saligny a fot primit ca membru activ al Academiei Române, fiind ales ulterior vicepreședinte și devenind apoi primul președinte inginer al prestigiosului for cultural și științific (sus-stânga în montajul foto: Anghel Saligny în ținută de ceremonie).

Din această importantă demnitate, a reorganizat administrația Academiei și a creat o casă de pensii pentru funcționarii acestei instituții.

În noua sa calitate de director al Direcției Generale a Porturilor construiește în porturile Brăila și Galați, silozuri de cereale din prefabricate de beton armat, primele lucrări de acest gen din Europa. Cu o capacitate de 25.000 tone fiecare, acestea au fost dotate cu ventilație, încărcare și descărcare mecanizată concomitentă și sunt încă în funcțiune.

Pentru a confirma siguranța acestei soluții tehnice, Anghel Saligny a executat câteva celule din beton armat de probă, care au fost supuse unor teste de exploatare în condiții controlate, de către fratele său Alfons Saligny la Institutul de încercări a materialelor.

Numele lui Anghel Saligny este legat și de extinderea și modernizarea micului port al Constanței, care se întindea pe 4 hectare și avea un singur cheu din lemn și piatră.

După rezilierea unui contract dezavantajos cu un consorțiu german, ajutat de o echipă de ingineri români, Saligny a proiectat și construit dane și bazine de acostare, 4 silozuri pentru cereale, o gară maritimă și un terminal pentru exportul petrolului, căi ferate și drumuri de acces (jos-dreapta în montajul foto: Statuia lui Anghel Saligny, amplasată pe faleza Constanței în fața intrării principale a portului).

A folosit pământul și piatra rezultate din excavațiile portuare pentru a lărgi faleza orașului cu 40 metri spre mare și a construit un promontoriu din beton și piatră, armat cu grinzi din oțel, folosit ca fundație pentru construirea Cazinoului, unul din simbolurile Constanței.

Cu ocazia lucrărilor de renovare a Cazinoului, începute în 2020 și derulate timp de 5 ani, grinzile principale construite de Saligny au fost găsite, după mai bine de 100 ani, în stare excelentă, fiind necesare doar curățarea și vopsirea lor (jos-stânga în montajul foto: Cazinoul din Constanța după renovare).

În timpul Primului Război Mondial, începând din 1915, Anghel Saligny își asumă conducerea Direcției Generale a Munițiilor de pe lângă Ministerul de Război, în perioada critică a pregătirii și intrării României în luptă împotriva Austro-Ungariei.

În această poziție de mare responsabilitate a acționat cu hotărâre pentru organizarea tehnică a producției de război și a gestionat în mod eficient aprovizionarea trupelor cu muniția și materialele militare necesare, înainte și în primele etape ale conflictului.

Anghel Saligny nu a fost doar un constructor vizionar al infrastructurii României moderne, ci și un dascăl dedicat, care a pus bazele unei școlii tehnice românești de mare prestigiu.

A condus catedra de poduri de la „Școala Națională de Poduri și Șosele”, unde a pregătit 30 de promoții de ingineri constructori. Obișnuia să-i atragă pe cei mai buni studenți în activitatea sa profesională și mulți dintre tinerii ingineri care i-au fost studenți i-au devenit colaboratori apropiați la proiectele de anvergură pe care le-au transpus împreună în realitate.

Tot în perioada Războiului de Reîntregire a condus comisia de reorganizare a învățământului tehnic superior românesc, trasând principiile care au stat la baza reformării sau înființării Școlilor Politehnice din București, Iași și Timișoara.

Generațiile de buni ingineri și totodată oamenii de caracter, devotați binelui public pe care i-a format au adus mari avantaje economice și financiare țării. Corpul de ingineri constructori români, spunea el: „ … a îndepărtat pe marii concesionari, care pentru lucrările ce s-au făcut în acești din urmă 30 ani ar fi exportat cel puțin 100 de milioane lei”.

Într-adevăr, de unde 1 km de cale ferată executată de firmele străine costa în medie 306.000 lei, aceeași lucrare executată de tehnicienii români, în condiții tehnice similare sau superioare, revenea la 100.000 lei.

Este cel care încurajează un grup de foști studenți ai săi să publice revista „Gazeta Matematică” și depune la CEC o importantă sumă de bani pentru a constitui „Fondul Anghel Saligny”, din veniturile anuale ale căruia să se tipărească cărți de matematici aplicate sau cu conținut tehnic.

Nu își imagina că, după mai bine de 130 ani de apariție neîntreruptă, „Gazeta Matematică” (adresată elevilor, studenților și profesorilor interesați de matematică) va contribui și în zilele noastre la dezvoltarea scolii matematice romanești prin articolele, problemele propuse și rezolvate și subiectele date la olimpiade și concursuri, pe care le publică lunar.

Din cauza stării de sănătate este nevoit să renunțe atât la viața de șantier cât și la activitatea didactică dar nu se poate resemna să rămână complet inactiv. Astfel că, în calitate de administrator delegat la Societatea de Tramvaie București (STB), coordonează electrificarea liniilor de tramvaie cu cai și crearea de noi trasee.

La 17 iunie 1925, după ce se întoarce de la STB și servește masa cu familia se retrage ca să se odihnească in fotoliul sau preferat unde este găsit mai târziu fără suflare.

A fost înmormântat în Cimitirul Sfânta Vineri din București cu funeralii naționale la care a participat inclusiv primul ministru Ion Brătianu care, proaspăt inginer cu studii în Franța, a participat sub conducerea lui Saligny la construcția căii ferate Pașcani-Iași.

Despre Anghel Saligny, Ion Brătianu spunea în cunoștință de cauza că „ … are tactul fără greș în toate acțiunile și darul dumnezeiesc de cunoaștere a oamenilor” iar Nicolae Iorga scria cu admirație: „A fost unul dintre corifeii unei generații spornice ai mănunchiului de creatori, căruia îi datorăm atâta din ce are și din ce poate astăzi țara”.

Etica Inteligenţei Artificiale

valentin — Fri, 03 Apr 2026 14:52:42 +0000

1 Etica_AI

Descarcă fișierul PDF

Grup.14 Viitorul urbanizării

valentin — Sat, 28 Mar 2026 06:40:25 +0000

În lumea antică, orașele erau de mici dimensiuni și aveau puțini locuitori. Babilonul, de exemplu, unul dintre cele mai mari orașe antice din Orientul Mijlociu, se întindea pe circa un hectar și populația sa nu depășea 20.000 locuitori. Iar la apogeul său, Roma cu cei aproape 300.000 locuitori era cel mai mare oraș din antichitate.

După prăbușirea imperiului roman orașele decad, populația se grupează în așezări rurale care produceau toate cele necesare traiului iar comerțul se reduce până aproape de dispariție. Abia în ultima parte a Evului Mediu, așezările rurale dispuse pe drumurile comerciale deveni târguri cu câteva mii de locuitori, care se transformă treptat în așezări urbane protejate cu ziduri de apărare.

Creșterea exponențială a populației orășenești, denumită urbanizare este declanșată de dezvoltarea capitalistă a producției de mărfuri combinată cu exodul către orașe al țăranilor, care nu mai erau legați de pământ, apărând astfel marile centre industriale, comerciale și bancare.

Pentru ca în zilele noastre două sau mai multe orașe puternic dezvoltate să se extindă de-a lungul căilor de comunicație dintre ele, să asimileze alte localități mai mici și să formeze un complex urban gigantic numit megalopolis în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni.

Un exemplu de megalopolis este complexul format din Los Angeles și San Francisco împreună cu orașele de pe coasta Californiei care le interconectează.

Inclusiv configurația și arhitectura orașelor moderne sunt o rezultantă a forțelor de piață dar si a deciziilor autorităților centrale și locale:

băncile stabilesc dobânzile la creditele acordate, iar companiile private analizează avantajele unor amplasamente noi pentru birouri și spații de producție și iau decizii de locare și relocare a acestora
investitorii imobiliari își diversifică oferta în funcție de modul în care evoluează preferințele și veniturile clienților și prețurile terenurilor de construcție
în sfârșit, guvernul poate acorda sau nu facilități fiscale pentru sectorul de construcții în timp ce primăriile elaborează planuri de urbanism zonal și eliberează avize de construcție

În mediul urban artificial, spațiul construit se afla într-o continua restructurare:

expansiunea suburbiilor datorită prețurilor scăzute a terenurilor a contribuit la decăderea zonelor centrele ale marilor orașelor (oameni înstăriți si centrele de afaceri tind să se îndepărteze de centrul orașului, pentru a profita de impozitele locale mai scăzute)
apare astfel necesitatea costisitoare de extindere și reconfigurare a infrastructurii și rețelelor de transport suburban
apare totodată reciclarea urbana – renovarea clădirilor vechi pentru a fi folosite în scopuri noi, dar fără a compensa tendința de degradare a centrelor orașelor

Creșterea ori declinul marilor orașe din lume sunt puternic influențate de extinderea la nivel mondial a schimburilor economice, comerciale și financiare:

există orașe globale precum New York, Londra, Frankfurt, Tokio sau Beijing care sunt de fapt „piețe mondiale” pe care produsele financiare, materiile prime și serviciile sunt tranzacționate în moduri tot mai sofisticate
există totodată orașe mari cum sunt Los Angeles, San Francisco sau Shanghai în care s-a concentrat cercetarea științifică pentru domeniile de vârf, ale tehnologiilor informației și telecomunicațiilor, ingineriei genetice, nanotehologiei
sunt de asemenea orașe specializate în producția de masă la prețuri reduse a bunurilor economice proiectate în alte țări și care sunt puternic afectate de goana capitalurilor financiare după profituri cât mai mari

Toate aceste orașe integrate în „diviziunea internațională a muncii”, ca de altfel toate „mega orașele“, ridică probleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor, gestionării resturilor menajere, penuriei de locuințe, poluării și controlului delicvenței și violenței stradale (în fotografie: mega orașul Tokio, cu muntele Fuji în fundal).

Ca urmare, în timp ce populația metropolelor din statele industrializate rămâne constantă sau chiar scade, cea a orașelor mari din țările în curs de dezvoltare va continua să crească în ciuda condițiilor mizere din cartierele periferice în care trăiesc cei atrași de mirajul urban.

Traian Vuia – pioner al aviației și luptător pentru libertate

valentin — Fri, 20 Mar 2026 16:37:31 +0000

„Ce importanță are cine a făcut un lucru: important este că el există. Eu n-am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om … Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman.”, era credința plină de modestie a bănățeanului Traian Vuia, care în urmă cu mai bine de 100 ani a intrat pentru totdeauna în istoria aviației mondiale.

În ziua de 18 martie a anului 1906, pe câmpul plan de la Montesson din apropierea Parisului, el devenea primul om din lume care s-a desprins de pe pământ cu un aparat de zbor mai greu decât aerul, folosind doar mijloace mecanice de la bordul aeroplanului „Vuia I”, pe care l-a conceput și construit singur și pe care îl botezase „Liliacul” (sus-dreapta în montajul foto: Montesson – placa comemorativă a istoricului zbor).

Traian Vuia, a venit pe lume în satul Surducu Mic din județul Timiș, pe 17 august 1872, părinți fiindu-i preotul Simeon Popescu și a doua lui soție, Ana Vuia (rămas văduv după moartea primei sale soții Sofia, el nu s-a mai putut recăsători oficial datorită canoanelor bisericii ortodoxe din acele timpuri).

Urmează școala primară în limba română la Bujor și apoi în limba germană la Făget iar studiile gimnaziale și liceale le continuă în limba maghiară la „Liceul Romano-Catolic” din orașul Lugoj. Interesul manifestat încă din liceu pentru fizică și mecanică aplicată îl determină ca la 20 ani să se înscrie la Politehnica din Budapesta, dar din cauza lipsurilor materiale frecventează cursurile serale doar un singur an.

Se transferă apoi la Facultatea de Drept din capitala Ungariei deoarece frecvență nu era obligatorie și putea să își asigure existența și plata taxelor lucrând ca student-stagiar.

Prin urmare, pe toată durata studiilor de drept, lucrează la Lugoj în biroul de avocatură al lui Coriolan Brediceanu (avocat, publicist și apărător al drepturilor naționale ale românilor din Transilvania) și la cancelaria avocatului George Dobrin, stabilind în timp relații foarte apropiate cu cei doi.

În 1901 își lua doctoratul în științe juridice „Magna cum laude” cu o teză cu tentă sociologică intitulată „Militarism și industrialism, regimul de status și contractus”. Revenit în Lugoj se dedică în sfârșit pasiunii sale, înfiripată încă din liceu, pentru realizarea zborului uman și concepe planurile de construcției ale unui „aeroplan-automobil”.

Iar în anul următor, la vârsta de 30 ani, pleacă la Paris având în bagaje proiectul și macheta aparatului său de zbor cu speranța de a găsi aici sprijinul tehnic și financiar pentru construirea și experimentarea acestuia (sus-stânga în montajul foto: Traian Vuia la maturitate).

Trimite documentația de execuție a aeroplanului-automobil la „Academia de Științe” de la Paris dar aceasta îi respinge proiectul pentru că ar fi utopic, cu mențiunea că: „Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis.”. Ca urmare nu reușește să obțină nici finanțare pentru construcția aparatului său.

Vuia însă nu se descurajează: își brevetează în Franța invenția și reușește să adune fondurile necesare apelând la numeroși susținători bănățeni printre care cei mai influenți sunt mentorii săi Coriolan Brediceanu și George Dobrin dar și preotul ortodox Adam Groza, tatăl lui Petru Groza – viitor prim ministru al României după al Doilea Război Mondial.

Construcția aeroplanului durează mai bine de 2 ani, Vuia fiind nevoit să își realizeze singur inclusiv un motor care funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil (mai ușor decât motoarele pe benzină), pe care îl brevetează de data asta în Anglia.

Aeroplanul „Vuia I” era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi pliabile în formă de evantai, avea o greutate de 250 kg și dispunea – ca noutate absolută de roți cu pneuri și amortizoare, pentru a asigura decolorarea și aterizarea în siguranță (jos în montajul foto: Vuia la bordul „Liliacului”).

Pe atunci, decolarea aeroplanelor se realiza prin catapultare, lansare de pe un plan înclinat sau remorcare cu un automobil sau chiar cu un balon.

În memorabila zi de 18 martie 1906, la bordul aeroplanului său, Traian Vuia a pornit de pe loc cu propriul motor, a rulat accelerat pe o distanta de 50 m, s-a ridicat la aproape 1 m de la sol și a parcurs în zbor circa 12 m, când elicea s-a oprit iar aparatul a aterizat brusc (deși simplu și ușor, motorul putea funcționa doar aproximativ 3 minute, servind pentru zboruri demonstrative).

Anul următor cu aeroplanul „Vuia II” echipat cu un motor cu ardere internă de 25 cai putere a reușit să efectueze zboruri pe distanțe de 60–70 m la înălțimi de 2–2,5 m (aparatul a fost apoi expus la primul Salon aeronautic de la Paris).

Tot la Paris face cunoștință cu Aurel Vlaicu pe care îl ajută să comande în 1910 un motor pentru aeroplanul pe care acesta îl construia la Arsenalul Armatei din București și se oferă să-i facă recepția și să-l expedieze în țară.

În anii ce au urmat Traian Vuia își orientează cercetările, care au durat până în preajma Primului Război Mondial, pentru realizarea zborului vertical folosind aripi rotative. Iar după război revine la vechea sa preocupare, astfel că în 1918 și 1922 construiește și realizează zboruri demonstrative cu elicopterul „Vuia I”, acționat de forța musculară a unui ciclist și respectiv cu „Vuia II”, care era echipat cu un motor cu ardere internă de 16 cai putere.

Împreună cu colaboratorul său apropiat, francezul Marcel Yvonneau construiește, experimentează și brevetează mai multe tipuri de generatoare de abur de înaltă presiune cu ardere catalitică folosite pe scară largă în centralele termoelectrice de mare putere (o astfel de centrală a fost montată chiar și la „Societatea Română Minieră” din Brad).

Puțini știu însă că, pe lângă preocupările tehnice și științifice care i-au adus notorietatea mondială, Traian Vuia a fost un adevărat activist social și politic care a militat pentru libertatea și unitatea națională a românilor dar și împotriva regimurilor de orientare fascistă din unele state europene.

Încă din anul 1901, animat de dorința câștigării libertății naționale pentru românii din Transilvania aflați sub ocupație austrică, Vuia scria în ziarul bănățean „Drapelul” că: „Principiul de naționalitate duce înainte popoarele, cari țin cont de el, le mărește și le asigura victoria. … Acest proces dizolva imperiile cu popoare subjugate. A dizolvat și continuă să dizolve Turcia și va dizolva imperiul austro-ungar.”.

În timpul Primului Război Mondial, acceptă să lucreze la Biroul de invenții al Ministerului Apărării din Franța, ba chiar redactează un manifest adresat ostașilor români, sârbi, cehi, slovaci din armata austro-ungară (lansat de avioanele franceze pe frontul italian), cu îndemnul de a nu-și vărsa sângele pentru o cauza străină și de a lupta pentru libertatea națională a popoarelor lor.

A fost unul dintre inițiatori și apoi președinte ales al Comitetului National al Romanilor din Transilvania și Bucovina, constituit în aprilie 1918 la Paris, în condițiile în care România fusese obligată să încheie o pace înrobitoare cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria), după ce trupele ruse s-au retras de pe frontul din Moldova.

În cadrul Comitetului depune o activitate susținută pentru organizarea unei Legiuni de voluntari transilvăneni (din prizonieri români din armata austro-ungară) care să lupte contra Puterilor Centrale, pentru ca României să i se recunoască în continuare calitatea de aliat al Antantei.

Ca o recunoaștere a contribuție sale la făurirea unității naționale este cooptat (în calitate de consilier) în cadrul delegației române, la Conferința de pace de la Paris (1919-1920) care consfințea Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Cu toate că avea peste 70 ani, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, inventatorul român participă activ la crearea în 1943 a „Frontului National al Românilor din Franţa” și publică articole în revista „România Liberă – La Roumanie Libre”, editată de acesta în limbile română și franceză. Frontul a stabilit legături cu Rezistența franceză și își propunea să militeze împotriva ocupației germane din Franța dar și a dictaturii antonesciene din România (aliată a Germaniei naziste în războiul antisovietic).

Deși măcinat de dorul de țară, Traian Vuia a ezitat să revină în România Mare de după 1918 datorită atitudinii sale extrem de critice față de demagogia și corupția politicienilor români interbelici și mai târziu din cauza regimurilor autoritare și dictatoriale stabilite în Romania, în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Așa cum observa cu amărăciune: „Eu pe lângă toată dorința ce am avut de a revedea țara, nu am putut satisface aceasta dorința. Trebuie să constat, că acest dor de țară nu trece cu timpul. Credeam, că este ca o rană, care se vindecă cu timpul. Văd însă, că acest dor crește, rana nu se cicatrizează.”.

La una din vizitele sale în România s-a întâlnit cu Petru Groza la locuința acestuia din Deva: „A intrat la mine un om în vârstă, cărunt, pe care nu l-am mai recunoscut. … Îmi spunea: -Iată am venit în țară. Am vrut să te văd. El nu avea pe nimeni, trăia solitar și pentru știința lui. Era tipul omului care și-a dedicat toată viața științei.”.

Așa se face că în anul 1946, la intervenția expresă a prim-ministrului Petru Groza, Traian Vuia avea să fie ales membru de onoare al Academiei Române.

Singur, bătrân și bolnav revine în țară în iunie 1950, cu sprijinul material și la invitația lui Petru Groza, dar se stinge din viață pe 3 septembrie în același pe an, la vârsta de 78 ani, fiind înhumat la Cimitirul Belu cu funeralii de stat (datorate aceluiași Groza, care l-a și condus pe ultimul drum).

În memoria sa, Aeroportul internațional din Timișoara poartă, din anul 2003, numele „Traian Vuia”, iar în fața aeroportului sunt amplasate statuia inventatorului bănățean și macheta aeroplanului „Vuia I”, la scara 1:1.

Cunosc.7 Conștienți și capabili să comunicăm

valentin — Fri, 13 Mar 2026 16:53:51 +0000

O observație extrem de importantă este că nu putem percepe și nici înțelege lumea înconjurătoare dacă nu suntem conștienți de faptul că existăm și că există și o realitate care ne este exterioară. Conștiința este acel nivel superior de organizare psihică care intermediază relația noastră cu lumea externă cât și cu noi înșine și care ne pune astfel la dispoziție un sistem de autoguvernare, prin care ne asigurăm existența.

Și asta nu e totul. Avem anumite trăiri [1], de acceptare sau de respingere, față de ceea ce luăm la cunoștință despre noi și despre lume. Ele ne motivează să ne fixăm anumite scopuri în viață și ne mobilizează să acționăm, asupra mediului în care trăim dar și asupra noastră, pentru a le atinge.

Pentru aceasta trebuie să apelăm la capacitățile noastre lingvistice, adică să comunicăm cu semenii, folosind limbajul oral dar și cu noi înșine, în limbaj interior.

Când devenim conștienți de o anumită stare de lucruri din realitate derulăm două procese mentale – actul de luare la cunoștință a lumii (percepția și gândirea realității) și știința actului (înfăptuirea lui în cunoștință de cauză și cu intenție).

Acest fenomen de „dedublare cognitivă” este posibil deoarece atunci când gândim apelăm la limbajul interior (vorbirea în gând).

Limbajul interior se formează sub influența limbajului extern dar, după ce se maturizează suficient, preia controlul atât asupra limbajului oral cât și a celui scris.

Cunoștințele le exprimăm și le fixăm tot prin limbaj iar acesta se bazează, la rândul lui, pe o structură neurologică complexă. Astfel, atunci când vorbim sunt conectate numeroase zone ale scoarței cerebrale printre care: memoria reprezentărilor, noțiunilor și conceptelor acumulate în timp (toate acestea fiind codificate lingvistic), aria corticală specializată în înțelegerea vorbirii, aria motoare pentru controlul mușchilor traiectului vocal și aria senzorială de percepere sonoră a vorbirii.

De exemplu, când suntem singuri pe stradă și recunoaștem un anumit tip de automobil, reprezentarea sa mentală activează codul semantic al cuvântului care denumește marca acestuia pe care îl transmite ariei de înțelegere a vorbirii. La rândul ei, aceasta activează aria de controlul a vorbirii care generează un cod motor al cuvântului-marcă ce comandă efectuarea unor micro-mișcări ale mușchilor aparatului vocal.

Deși nu emitem nici un sunet, senzorii de mișcare (kinestezici) ai mușchilor vocali transmit impulsuri nervoase privind „generarea sonoră” a cuvântului-marcă către aria de percepere a vorbirii. Aceasta generează codul sonor al cuvântului-marcă pe care îl transmite ariei de înțelegere a vorbirii, închizând astfel bucla. Iar această reacție inversă ne creează senzația că o voce interioară rostește cuvântul ce indică marca automobilului.

Când suntem însoțiți de cineva, rostim cuvântul-marcă cu voce tare, auzim cea ce spunem (reacția inversă se închide prin mediul exterior) și putem să reglăm volumul sonor al vorbirii funcție de zgomotul străzii.

Dacă suntem conștienți de lumea naturală și socială din care facem parte, ne putem folosi experiența de viață, limbajul însușit și educația primită pentru a construi propriul model mental al realității obiective.

Ca răsplată, acest model informațional din ce în ce mai elaborat al lumii ne ajută la rândul lui să înțelegem mai bine orice nouă situație în care suntem puși și să apreciem realist cât de importantă este ea pentru noi și cum se impune să acționăm.

[1] Trăirea internă este un act psihic afectiv care reflectă semnificația pozitivă sau negativă a obiectului real față de subiectul uman. Trăirea este deci obiectivă ca sursă, subiectivă ca manifestare iar ca orientare ea tinde să se exteriorizeze, să fie împărtășită celor din jur.

Episodul precedent descrie cum anume realizează memoria codarea și organizarea cunoștințelor pe care le acumulăm în cursul vieții.

Episodul următor prezintă mecanismul psihic prin care devenim conștienți de lumea în care trăim și cum ajungem să ne autocunoaștem.

Psiho.7 Întregul este și el important

valentin — Fri, 06 Mar 2026 15:33:29 +0000

La începutul secolului XX, ca o reacție împotriva teoriilor care explicau unilateral psihicul uman fie prin asociațiile de idei, fie prin comportamentul provocat de stimuli externi, s-a afirmat un nou curent psihologic denumit integraționism.

Întemeietorii curentului sunt psihologii germani Max Wertheimar, Kurt Koffka și Wolfang Köhler, principiile sale fiind pentru prima dată expuse de Max Wertheimar în articolul „Studii experimentale ale percepției mișcării”, publicat în anul 1912.

În urma experimentelor care demonstrau posibilitatea de a percepe un obiect în mișcare atunci când erau proiectate suficient de rapid o serie de imagini succesive ale acestuia (efect care stă la baza cinematografului), Max Wertheimar (1880-1943) ajungea la concluzia că percepția nu poate fi redusă la suma senzațiilor care o compun și că de fapt noi percepem forma unitară a unui obiect și nu fiecare aspect al său în parte.

El a enunțat o serie de legi ale percepției, care ilustrează trăsătura înnăscută a oamenilor de a percepe în mod global obiectele, fiind influențați de experiența anterioară și de tendința de a completa părțile lipsă ale unui obiect, cunoscut anterior.

Cea mai generală dintre acestea este legea „celei mai bune forme”, conform căreia, considerând creierul uman ca un câmp de forțe electro-chimice, experiența senzorială modifică structura acestui câmp în modul cel mai și simplu cu putință.

Se poate spune deci că experiența senzorială anterioară a unui obiect influențează percepția ulterioară a lui, altfel spus obiectul ca întreg este mai important decât părțile sale (imaginile din fotografie sunt percepute diferit la prima vedere, în funcție de experiența anterioară a privitorului: sus – copac sau gorilă față în față cu un tigru iar jos – vază sau două persoane față în față).

Kurt Koffka (1886-1941) a folosit principiile integraționismului pentru a explica dezvoltarea gândirii și memoriei la copii ajungând la concluzia că foarte importante în acest proces sunt restructurarea verbală a cunoștințelor și a memoriei conform legii „celei mai bune forme”, astfel ca experiența conștientă să fie sintetizată cât mai simplu posibil.

Realizând studii despre învățarea la cimpanzei, Wolfgang Köhler (1887-1967) a arătat că, pentru ca un organism să rezolve o situație problemă, de exemplu obținerea hranei folosind anumite obiecte aflate la îndemână, este necesară o „privire de ansamblu” a mediului înconjurător.

În acest scop trebuie identificate atât obiectul scop (hrana) cât și obiectul mijloc (posibilele „unelte”), etapa următoare fiind reorganizarea mentală repetată a acestor obiecte aflate în câmpul perceptiv, până la găsirea soluției (de cele mai multe ori printr-o intuiție sau iluminare).

El considera că învățarea este deci o succesiune de încercări și erori la nivelul cunoașterii și nu la nivel de comportament sau mai concret, că organismul învață cum să stabilească relații între diverse obiecte și nu cum să reacționeze într-o anumită situație problemă.

Un alt psiholog german, Kurt Lewin (1890-1947), aprecia că spațiul de viață, definit ca totalitatea experiențelor, nevoilor și dorințelor care influențează viața unei persoane la un moment dat, este cel care determină comportamentul acelei persoane.

El era de părere că atât nevoile fiziologice cât și cele psihologice creează tensiuni în spațiul de viață, singura cale de reducere a tensiunii fiind satisfacerea necesității care a generat-o.

Lewin a studiat de asemenea experimental dinamica grupurilor de oameni observând că influența grupului modifică percepțiile și comportamentele indivizilor din grup, în condițiile în care între membrii grupului se manifestă interdependențe puternice.

Psihologia integraționistă subliniază deci că atât conștiința cât și comportamentul trebuie tratate împreună deoarece descompunerea lor în acte elementare distruge semnificația globală a vieții psihice umane. Chiar dacă și-a pierdut identitatea de curent distinct, în prezent integraționismul influențează în mod direct multe din concepțiile și abordările psihologice contemporane.

Episodul precedent studiază comportamentului uman observabil și posibilitatea prezicerii și controlul acestuia.

Episodul următor descrie modul în care acțiunile oamenilor sunt motivate de un ansamblu de trebuințe, ierarhizate pe mai multe niveluri.

Ion Creangă – învățător și povestitor fără egal

valentin — Fri, 27 Feb 2026 15:55:17 +0000

„Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: Logofete, brânză-n cui, lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări!, puteam să rămân cum era mai bine: Nic-a lui Stefan a Petrei, om de treaba și gospodar în Humulești. … Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe. Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ți mai trebuie! zicea tata, văzând-o așa de ahotnică pentru mine. … – Așa a fi, n-a fi așa, zise mama, vreau sa-mi fac băiatul popă, ce ai tu?” scria Ion Creangă (venit pe lume la Humulești pe 1 Martie – Mărțișor 1837) în ale sale „Amintiri din copilărie” (stânga-sus/stânga în montajul foto: interior din casa memorială „Ion Creangă” din Humulești).

Până la urmă a fost așa cum și-a dorit Smaranda, apriga și bisericoasa sa mamă: după ce termină „Școala Domnească” din Târgu Neamț, unde figura cu numele Ștefănescu Ion, se înscrie la „Școala de catiheți” – „fabrica de popi” din Fălticeni cu numele schimbat în Creangă Ion, după bunicul din partea mamei David Creangă din Pipirig (doar fiii din familii de preoți puteau urma aceasta școală iar unchiul său Gheorghe Creangă era preot).

Iar la vârsta de 22 ani, imediat după ce absolvă „Seminarul teologic” din Iași, Creangă se căsătorește cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica „Patruzeci de sfinți” din Iași și este hirotonit diacon.

După doar 5 ani de slujire în biserică îi surâde ideea să devină și învățător, astfel că diaconul Ion Creangă se înscrie la „Școala Normală de învățători” de la Trei Ierarhi unde profesorul său, criticul Titu Maiorescu, îi descoperă calități pedagogie deosebite. La propunerea acestuia, printr-un decret semnat de domnitorul Ioan Cuza, tânărul diacon în vârstă de 27 ani este numit învățător suplinitor la Clasa I a Școlii primare de pe lângă Mănăstirea Trei Ierarhi.

Mare iubitor de copii, Creangă a știut să se apropie de micii săi școlari cu zâmbetul pe buze, cu povești, fabule și ghicitori. Lecțiile sale erau intuitive, cu exemple izvorâte din înțelepciunea populară și cu mulțime de jocuri ale copilăriei în recreații.

Mulți din foștii săi elevi au devenit oameni de seamă ai țării: scriitorul Jean Bart, istoricul Nicolae Bogdan, pictorul Octav Băncilă sau biologul Emil Racoviță.

De exemplu, Jean Bart își amintea despre învățătorul său că: „Într-o iarnă „ne dam cu săniuța pe lunecușul râpii de la Săricica, trecând ca săgeata prin fața cocioabei lui Creangă. Într-o zi dascălul nostru, care privea din cerdac, și-a aruncat pe umeri o scurtă din blană de vulpe și a ieșit la poartă. Oprind sania din coadă, după ce și-a îndesat pe cap căciula de oaie, a încălecat cât era de mare pe săniuța mea și a pornit la vale, ca să ne învețe pe noi mucoșii cum trebuie să cârnim cu piciorul sania la cotitura.”.

Devotat profesiei didactice publică, împreună cu alți cinci învățători, un abecedar intitulat „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară”, folosit pe întreg teritoriul Regatului România dar și în Transilvania (chiar și Mihail Sadoveanu își amintea că a descoperit tainele scrisului și cititului pe acest abecedar).

Timp de 25 ani, abecedarul a cunoscut 23 ediții ajungând la un tiraj total de peste 500.000 exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri (dreapta-jos în montajul foto: coperta abecedarului lui Creangă, ediția a-9 a).

Încurajat de acest succes, publică tot în colaborare cu alți colegi: „Învățătorul copiilor – carte de cetire în clasele primare”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică“ și „Geografia Județului Iași”.

După ce timp de 12 ani a fost diacon la diferite biserici din Iași, Ion Creangă este exclus la vârsta de 35 ani din rândurile clerului „ … pentru că au mers la teatru și apoi la cercetare au cutezat a susține că nu au greșit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc, pentru că au slobozit cu pușca asupra bisericii … și încă ș-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

N-a avut însă nici cel mai mic regret, căci nu a urmat calea bisericească dintr-o chemare interioară ci mai mult la îndemnul mamei sale iar firea sa veselă și rebelă nu se potrivea de loc cu rigorile și canoanele preoțești.

Mai supărător era faptul că e dat afară și din locuința de la Mănăstirea Golia de care beneficiase până atunci, fiind nevoit să cumpere o căsuță cu două odăi în mahalaua Țicău a Iașului, căreia îi spunea „bojdeucă” și unde își întocmește o adevărată gospodărie țărănească ca la Humulești (stânga-sus/dreapta în montajul foto: bojdeuca din Țicău).

La vârsta de 37 ani, pe când era învățător la „Şcoala de băieţi nr. 4” din mahalaua Păcurari a Iașului, Ion Creangă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, pe atunci revizor școlar în județele Iași și Vaslui, între ei legându-se o prietenie pe viață (dreapta-sus în montajul foto: Ion Creangă la 40 ani).

Despre acestă legendară prietenie George Panu (membru de vază la societății literare ,,Junimea”) scria: „ … din cele întîi zile s-a stabilit mare prietenie între Creangă și Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru Creangă. Eminescu avea, cum am spus, o cultură cu totul de carte. … Creangă a trebuit prin urmare să-l captiveze imediat, căci el reprezenta pentru Eminescu chipul românului simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultura modernă.”

Dacă Maiorescu l-a îndrumat spre a deveni învățător, cu ajutorul prietenului Eminescu, Ion Creangă își va descoperi adevărata sa vocație, aceea de povestitor și scriitor al nemuritoarelor sale povești și amintiri din copilărie.

Îi cerea părerea despre tot ce scria cu multă trudă, dar Eminescu refuza să îl îndrepte, zicându-i cu convingere: „Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fi corectat de nimeni.”

Astfel că, în anul 1875, Eminescu îl conduce la seratele literare ale ,,Junimii” și în același an îi apar, în revista ,,Convorbiri literare“ a societății, poveștile ,,Soacra cu trei nurori“ și ,,Capra cu trei iezi“. Celelalte povești, povestirile și primele trei părți ale Amintirilor vor vedea lumina tiparului în următorii 7 ani de rodnică creație literară (ultima parte a Amintirilor va apare postum).

Prietenia dintre cei doi mari scriitori s-a consolidat și mai mult după ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar și lipsit de o altă sursă de venit a fost găzduit, aproape o jumătate de an, în modesta bojdeucă din Țicău. Făceau lungi plimbări prin împrejurimile pitorești ale Iașului vorbeau „ce le trecea prin minte” și găseau timp să își citească unul altuia ceea ce scriau (stânga-jos în montajul foto: „Eminescu și Creangă”, pictură de Octav Băncilă).

Într-un final Eminescu se decide să accepte propunerea lui Maiorescu de a se muta în București pentru a prelua redacția ziarului ,,Timpul” iar Creangă, rămas fără prietenul care îl aprecia mult ca om și îl încuraja mereu ca scriitor, îi scria cu amărăciune neascunsă: „Bădie Mihai, Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bini pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ș-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.”.

Un mare admirator al lui Ion Creangă, pe care îl considera „înaintașul și învățătorul său” în arta povestirii a fost Mihail Sadoveanu, căruia îi prețuia capacitatea de a zugrăvi cu fidelitate înțelepciunea, încrederea și umorul românului în fața greutăților vieții.

Așa cum remarca și criticul Garabet Ibrăileanu „Creanga este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni”.

Același Sadoveanu, în articolul „Doi mari prietini: Eminescu și Creangă”, avansa o interpretare inedită a acestei prietenii: „ … Eminescu a avut suprema satisfacție de a fi descoperit un scriitor, într-adevăr, de geniu, deschizîndu-i drumul în literatura română. În prietinia aceasta, sunt încredințat că cel mai fericit a fost Eminescu, căci el a auzit pentru întîia oară Amintirile și poveștile lui Creangă; el a fost încîntat întîi de limba mlădioasă, nuanțată, așa de simplă și de artistică în același timp a marelui scriitor de la Humulești.”

Mani.6 Cum și ce trebuie să gândim

valentin — Fri, 20 Feb 2026 16:59:28 +0000

Cambridge Analytica, o companie deținută de miliardarul Robert Mercer, condusă la acel moment de Steve Bannon, a folosit informații personale luate fără autorizație, la începutul anului 2014, pentru a construi un sistem care putea stabili profilul psihologic al alegătorilor individuali din SUA, pentru ai viza cu anunțuri politice personalizate. Datele au fost colectate printr‑o aplicație Facebook numită „viața ta digitală” (thisisyourdigitallife).

Prin intermediul companiei Global Science Research (GSR), în colaborare cu Cambridge Analytica, sute de mii de utilizatori au fost plătiți pentru a completa un test de personalitate și au fost de acord să li se colecteze datele personale pentru uz academic.

Cu toate acestea, aplicația a colectat și datele personale ale prietenilor lor de pe Facebook, ceea ce a dus la acumularea unei baze de date de zeci de milioane de oameni.

Cambridge Analytica a cheltuit aproape 1 milion de dolari pentru colectarea datelor, generând peste 50 de milioane de profiluri de personalitate care puteau fi corelate cu listele electorale. Apoi a folosit rezultatele testului și datele de pe Facebook pentru a construi un algoritm ce putea analiza profilurile individuale și determina trăsăturile de personalitate legate de comportamentul la vot.

Algoritmul și baza de date au format împreună un puternic instrument politic, care a permis o campanie de identificare a alegătorilor nedeciși și de creare a unor mesaje electorale susceptibile să rezoneze cu aceștia. La acel moment, peste 50 de milioane de profiluri reprezentau aproximativ o treime din utilizatorii activi ai Facebook din America de Nord și aproape un sfert din potențialii alegători din SUA.

Metadatele (în engleză Big Data) reprezintă datele noastre personale cuplate cu „urmele digitale” ale acțiunilor noastre online atunci când tastăm un cuvânt cheie pe Google, facem cumpărături pe net, folosim mobilul pentru a afla direcția către o anumită locație sau dăm un „like” pe Facebook. Toate acestea sunt înregistrate, stocate și, în final, analizate de instituțiile și organizațiile care au interesul să ne influențeze comportamentul.

Și nu oricum, ci în mod țintit, cu mesaje comerciale, electorale sau publice de nerefuzat, căci sunt „mulate” pe profilul psihologic al fiecăruia dintre noi.

Astfel ne este manipulat felul în care înțelegem realitatea de către o minoritate care deține puterea economică și politică și controlează media digitale, prin informațiile, mai mult sau mai puțin adevărate, dar niciodată exacte, pe care le primim despre această realitate.

Iar gândirea care ne este indusă, prin aceste mesaje calibrate în funcție de profilul nostru psihologic, ne determină în final comportamentul comercial sau electoral.

Compania de analiză a metadatelor Cambridge Analytica a fost înființată în anul 2013, cu un scop precis, dar bineînțeles nedeclarat: cel de sprijinire mediatică digitală a campaniei republicane pentru alegerile prezidențiale americane din 2016.

Banii au fost aduși de miliardarul american Robert Mercer, proprietar al fondului speculativ Renaissance Technologies și cel mai mare donator individual pentru campania lui Donald Trump. El deținea 90% din capitalul social al Cambridge Analytica și a impus, în calitate de vicepreședinte al proaspăt înființatei firme, pe omul său de încredere Steve Bannon.

Acesta din urmă a fost, printre altele, ofițer în marina militară a SUA, consilier de investiții bancare al Goldman Sachs și director al publicației online conservatoare Breitbart News.

Compania britanică Strategic Communication Laboratories (SCL) Group a venit în afacere cu experiență de 20 de ani în managementul alegerilor și în operațiuni de influențare și comunicare media, câștigată inițial în promovarea vânzărilor și mai apoi în domeniul politic și în cel al apărării.

SCL Group deținea restul de 10% din capitalul social, iar directorul său general Alexander Nix a devenit președinte-director general al Cambridge Analytica.

După ce a fost investit ca președinte al SUA, Trump l‑a numit pe Steve Bannon, ex‑vicepreședinte al Cambridge Analytica, în funcția de consilier șef la Casa Albă.

Iar expertiza pe care a dobândit‑o Cambridge Analytica în influențarea digitală a alegerilor prin utilizarea Google, Twitter, Facebook și YouTube s‑a dovedit utilă și pentru tabăra „Părăsește UE”, la referendumul privind Brexit‑ul.

După învestire, politicienii își achită întotdeauna datoriile față de sponsori, mai ales când vizează și un al doilea mandat. Față de Steve Bannon, cel care a condus campania electorală online de la timona Cambridge Analytica, recompensa a sosit imediat prin postul de consilier șef. Pentru Robert Mercer, cel care a venit cu banii în afacere, recompensa va urma o cale bătătorită, chiar dacă nu la fel de rapidă, prin scutiri de taxe, impozite diminuate sau contracte avantajoase pe bani publici.

Episodul precedent prezintă mecanismul de dezinformare media utilizat pentru influențarea opiniei publice internaționale.

Episodul următor descrie modul în marketingul comercial este folosit pentru manipularea consumatorilor.

Ștefan Luchian – „Un zugrav” de geniu

valentin — Fri, 13 Feb 2026 15:29:18 +0000

„Luchian avea toate darurile marelui artist și, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemență a personalității după care recunoști pe maeștri …”, scria criticul Tudor Vianu despre cel supranumit „pictorul florilor”.

În târgușorul Ștefănești din județul Botoșani, în prima zi din luna februarie a anului 1868 venea pe lume Ștefan, primul născut al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu. Apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, tatăl era pe atunci comandantul Batalionului 3 grăniceri, cantonat chiar în localitate iar mama provenea dintr-o familie cu proprietăți agricole în județul Ialomița.

După ce familia Luchian se mută în mahala Mântuleasa din București, Ștefan învață carte la școala primară din Tabaci iar pentru cursurile gimnaziale și liceale este înscris la Colegiul „Sfântul Sava”. Rămas orfan de tată încă de la 9 ani, la absolvirea colegiului, adolescentul Ștefan va rezista insistențelor mamei sale de a urma „Școala de infanterie” pentru a deveni ofițer și se va înscrie de unul singur atât la clasa de pictură a „Școlii Naționale de Arte Frumoase”, cât și la clasa de flaut a „Conservatorului”.

Luchian și-a dorit mult să cânte la vioară dar așa cum spunea el însuși: „Mi-erau mîinile prea lungi și m-am apucat de flaut …”.

A avut ca profesori doi pictori consacrați, Theodor Aman și Gheorghe Tătărăscu, dar adevăratul maestru neoficial i-a fost, în toată perioada sa de formare, pictorul Nicolae Grigorescu.

În anii de studii este coleg, se împrietenește și va colabora de-a lungul carierei sale artistice cu Nicolae Vermont și Constantin Artachino.

Va pleca apoi la München unde studiază două semestre la „Academia de arte frumoase” și face copii după opere ale marilor maeștri expuse la Muzeul de Artă bavarez iar în anul următor ajunge la Paris unde se înscrie la „Academia Julian”.

În capitala Franței frecventează mai ales expozițiile și muzeele de artă fiind influențat, în lucrările din acea perioadă, de pictorii impresioniști Manet și Degas, tabloul său „Ultima cursă de toamnă” fiind un exemplu elocvent.

De altfel, Luchian declara: „Nu m-am împăcat niciodată cu școala … Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”.

Din cauza morții mamei sale Ștefan Luchian revine la București, cumpără o casă și își amenajează un atelier iar moștenirea (destul de modestă) îi permite ca timp de câțiva ani să trăiască fără griji materiale. În această perioadă de prosperitate o adăpostește pe verișoara sa primară Paulina împreună cu soțul Ernest Cocea (modest funcționar la CFR) și fetița lor Laura, aflați în nevoie.

Împreună cu prietenii săi, pictorii Vermont și Artachino, Luchian face parte dintre inițiatorii „Salonului artiștilor independenți”, ca formă de protest față de arta academistă (aservită unor gusturi de salon și ostilă înnoirilor) promovată de „Salonul oficial”.

Expoziția independenților deschisă în 1896, simultan cu cea oficială, într-o clădire învecinată, s-a bucurat de mare succes iar catalogul editat de comitetul de inițiativă (având ca membru de onoare pe Grigorescu) afirma: „Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă iar artiștii nu trebuie să se ridice decât prin conștiința și opera lor … Jos gașca, jos bisericuțele și cercurile de admirație reciprocă!”.

Pentru că nu o duce strălucit cu ce câștigă din pictură este nevoit să se angajeze ca flautist în orchestra Teatrului Național iar mai târziu se asociază cu prietenul Artachino și alți pictori tineri pentru a picta biserici: „Catedrala Sfântul Alexandru ” din Alexandria, „Catedrala Sfântul Nicolae ” din Tulcea și „Biserica Brezoianu ” din București.

Pe vremea când lucra la pictarea Catedralei din Alexandria, a cunoscut-o și a îndrăgit-o pe Cecilia Vasilescu, nepoata primarului din localitate. Cei doi plănuiau chiar să se căsătorească, ceea ce nu s-a mai întâmplat din cauza situației materiale dificile a pictorului și problemelor sale de sănătate.

În anul 1901 este internat, cu simptome grave la Spitalul Pantelimon, în clinica eminentului neurolog Gheorghe Marinescu iar diagnosticul pus de acesta este: „Ataxie locomotrice. Boală a şirei spinării, …. Caracter blând, concentrat, vorbind puțin, fără să aibă aerul că e preocupat de boală, dar în fond profund afectat că nu putea să mânuiască penelul”.

Îngrijit cu multă atenție, după luni de tratament se simte mai bine deși la 33 ani, în deplină putere de creație artistică, Luchian este amenințat în timp cu paralizia și chiar cu pierderea vederii.

La externare, va găsi în familia verișoarei sale Paulina un adevărat cămin, soții Cocea și cei trei copii ai lor îngrijindu-l „ca pe un frate, ca pe un copil, blânzi cu durerile lui, blânzi cu firea lui complicată și dificilă”.

Membri familiei Cocea îi vor deveni modele pentru portrete individuale și de grup, preferata fiind nepoata sa, viitoarea pictoriță Laura Cocea Cornescu (stânga-jos în montajul foto: „Profil (Lorica)”, portretul nepoatei Laura).

Deși apreciat de critica de artă a vremii, Luchian nu a cunoscut multă vreme succesul, creația sa nefiind valorizată de marele public. Astfel la expoziția din 1904 de la Ateneu nu a vândut nici o lucrare iar la expoziția din anul precedent singurul cumpărător a fost Nicolae Grigorescu, care la plecare ar fi spus: „Sunt mulțumit că am un urmaș!”.

Din păcate nici măcar chiria sălii nu a putut să o plătească, fiind nevoit să-și cedeze lucrarea „Vechiul meu atelier”.

Se mută adesea cu locuința, peste tot în București unde familia Cocea găsea o chirie mai avantajoasă: în strada Povernei, în Grozăvești, la bariera Filantropiei sau în strada Romană.

Aceste locuri de la periferie îi inspiră cele mai multe dintre peisajele sale urbane: „Mahalaua Dracului”, „Birt fără mușterii”, „Colț în strada Povernei”, „Casa vecinului”, „Iarna la bariera Filantropia”.

Însoțit de familia Cocea își petrece verile pictând și îngrijându-și totodată sănătatea șubredă la Filipeștii de Pădure, Govora, Brebu, Techirghiol, Moinești.

Ajuns la deplină maturitate artistică, peisajele sale redate în ulei sau în tehnica pastelului sunt adevărate capodopere: „Fântâna din Brebu”, „Peisaj cu case de țară”, „Marea Neagră la Tuzla”, „După ploaie”, „Priveliște din Moinești” (dreapta-sus în montajul foto: pastelul „Biserica mănăstirii Brebu”).

În compozițiile sale Luchian va ilustra cu multă înțelegere viața grea și suferințele țăranilor și ale oamenilor sărmani din mahalalele Bucureștiului în lucrări precum: „La împărțitul porumbului”, „Dijma în Moldova”, „Spălătoreasa”, „După muncă, spre casă”.

Iar când a aflat cu groază despre represiunea sălbatică a Răscoalei țărănești de la 1907 revolta sa este mărturisită în câteva lucrări de compoziție intitulate „1907”, „Episod 1907”, „Conac incendiat”, „Sfârșit 1907”.

Se adeveresc prin toate aceste lucrări cuvintele colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești: „ … el este un gânditor, unul dintre acei obsedați de ideea realizării unei alte lumi, un indignat contra actualei stări de lucruri, contra acestei societăți nedrepte și apăsătoare, … un luptător pentru libertate.”.

La Filipeștii de Pădure este impresionat de autoportretul cu pensula în mână al lui Pârvu Mutu, zugravul care a pictat frescele bisericii „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorie a lui Matei Cantacuzino din 1688. Astfel că, la expoziția „Tinerimii Artistice” din anul 1907, Luchian figura cu tabloul intitulat inițial „Autoportret”, în care se înfățișează la rândul lui cu penelul la piept și cu o expresie de senină înțelepciune pe fața-i marcată de suferința bolii care avansa.

În expoziție se adunaseră destule lucrări mai puțin reușite ale altor confrați între ale picturii, și atunci Luchian s-ar fi răzgândit: „Între atâți pictori să fie și un zugrav!” (stânga-sus în montajul foto: „Un zugrav”, autoportret la 39 ani).

Doi ani mai târziu, țintuit în fotoliu și mai apoi cu penelul legat de încheietura mâinii, pasiunea pentru natură și dragostea sa de viață se concentrează pe redarea cu măiestrie a naturilor moarte cu flori.

Este atras în mod deosebit de frumusețea stranie a anemonelor, flori despre care mitologia greacă spune că ar fi simbolul suferinței, căci ar fi răsărit din sângele lui Adonis pe când acesta agoniza în brațele Afroditei (dreapta-jos/stânga în montajul foto: pictura în ulei „Anemone”).

Printre alte capodopere din această epocă tragică a creației sale se numără: „Albăstrele”, „Bujori și maci”, „Tufănele în ulcică”, „Imortele” (dreapta-jos/dreapta în montajul foto: „Interior cu garoafe”).

După un mare efort creativ și o suferință de martir al artei plastice, Ștefan Luchian se stingea din viață în noaptea de 27-28 iunie 1916 la doar 48 ani, în atelierul de la parterul casei sale din București (cumpărată spre sfârșitul vieții și lăsată moștenire familiei Cocea), fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Nicolae Tonitza, Alexandru Ciucurencu și Nicolae Dărăscu se numără printre discipolii recunoscuți ai lui Luchian, influențați în creația lor de coloristica vie, luminozitatea, simplitatea dar și profunzimea care se degajă din capodoperele maestrului.

Un apropiat al pictorului, criticul și colecționarul de artă Virgil Cioflec, l-a convins pe George Enescu, să-i facă o vizită lui Luchian, care își aștepta sfârșitul imobilizat la pat, și să-i cânte la vioară. Iar Tudor Arghezi a relatat într-un articol vizita compozitorului: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus – Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu.”.

Ion Luca Caragiale – contemporanul nostru

valentin — Fri, 06 Feb 2026 15:59:41 +0000

„Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”, sunt cuvintele prin care Caragiale a mulțumit felicitărilor care i-au fost adresate de cei mai importanți scriitori ai timpului său, cu prilejul aniversării a 60 ani de viață.

Ion Luca Caragiale a văzut lumina zilei pe 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale (care azi îi poartă numele) din județul Prahova fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Tatăl era pe atunci secretar al Mănăstirii Mărgineni iar mama provenea dintr-o familie de negustori greci din Brașov.

Face prima clasă primară la școala de pe lângă biserica „Sfântu Gheorghe” din Ploiești, cu părintele Marinache iar următoarele trei clase la „Școala Domnească” din același oraș, unde îl are învățător pe Basil Drăgoșescu.

Își va aminti cu recunoștință de acest dascăl, venit din Ardeal, care l-a învățat „cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până-n ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am mai avut unde-nvăța”.

I s-a întipărit de asemenea în minte emoția trăită atunci când Domnitorul Ioan Cuza le vizitează sala de clasă cu ocazia deschiderii anului școlar: „Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoția și s-a pornit pe plâns; a plâns toată lumea, și părinți și copii; iar vodă, ținându-se cât putea și ștergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis: – Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă!”.

Absolvă gimnaziul „Sfinții Petru si Pavel” din Ploiești și se pare că urmează un an de liceu în București (dreapta-sus în montajul foto: statuia lui Caragiale din centrul Ploieștiului).

Renunță însă la studiile liceale pentru a frecventa „Conservatorul de Artă Dramatică” unde unchiul său, actorul și dramaturgul Costache Caragiale, preda la clasa de declamație și mimică și îl cunoaște pe Eminescu, pe atunci sufleur in trupa actorului Mihail Pascaly.

Odată cu moartea tatălui său în 1870, tânărul Caragiale este nevoit să renunțe la ideea de a ajunge actor, astfel că la 18 ani devine singurul susținător al mamei și surorii sale mai mici.

Se angajează ca sufleur și copist la Teatrul National din București, epocă pe care o va evoca în volumul „Din carnetul unui vechi sufleur” (stânga-jos în montajul foto: Caragiale tânăr).

Debutează în gazetărie la 21 ani la revista „Ghimpele” cu texte satirice, sub pseudonimele „Car” și „Policar” și va colabora ulterior la cele mai bine cotate ziare și reviste ale epocii sale: „Adevărul”, „Epoca”, „Luceafărul”, „Voința națională”, „Convorbiri literare”.

Este redactor la ziarul „Timpul”, împreună cu Eminescu și Slavici, cei trei mari scriitori plănuind să scrie o gramatică a limbii române pentru uz propriu, Caragiale fiind dator să redacteze Sintaxa.

Editează împreună cu Ion Slavici și George Coșbuc, revista „Vatra” și înființează revista umoristică „Moftul român”, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”, unde vor apare multe din schițele și momentele, scrieri umoristice atât de gustate de cititori.

Marea pasiune a lui Caragiale a fost teatrul, pe care l-a îndrăgit din tinerețe și de care a rămas atașat toată viața, fiind nu doar un dramaturg genial dar și un devotat „om de teatru”.

Astfel că între 27 și 33 ani, pe când era foarte apropiat de societatea literară „Junimea”, publică în revista „Convorbiri literare” și îi sunt reprezentate pe scena Teatrului Național cele mai importante comedii ale sale: „O noapte furtunoasă”, farsa într-un act „Conul Leonida față cu Reacțiunea”, „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului” (dreapta-jos în montajul foto: scenă din piesa „O scrisoare pierdută”, regizată de Liviu Ciulei în 1982).

Iar când ajunge la 38 ani are loc premiera piesei „Năpasta”, singura dramă și singura piesă din dramaturgia sa care și-a găsit inspirația în lumea satului (stânga-sus în montajul foto: Caragiale la maturitate).

În calitate de director al Teatrului Național din București a promovat piese autohtone și actori tineri, a gestionat energic problemele administrative ale instituției și a încercat să impună actorilor o mai mare disciplină profesională. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului și sub presiunea unor campanii de presă, declanșate de forțe politice ostile, s-a văzut nevoit să demisioneze la finalul primei sale stagiuni teatrale.

În anul 1884, Caragiale era funcționar la Regia Monopolurilor, unde o cunoaște pe Maria Constantinescu iar din aceasta legătură se naște Mateiu Caragiale, pe care îl recunoaște și-l va crește în viitoarea sa familie.

Căci 5 ani mai târziu dramaturgul se căsătorea cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly (stânga-centru în montajul foto: Caragiale cu soția). Împreună cu Alexandrina vor avea 4 copii: două fetițe moarte de mici, pe Luca Ion și pe Ecaterina.

Poate și ca urmare a exemplului patern, ambii săi fii vor deveni scriitori. Luca Ion Caragiale moare la doar 28 ani de pneumonie iar cele mai importante scrieri ale sale, romanul „Nevinovățiile viclene” și volumul de versuri „Jocul oglinzilor”, vor apare postum.

În schimb Mateiu a fost un scriitor apreciat (pentru romanul „Craii de Curtea-Veche”) dar și un mare pasionat de genealogie, căutându-și strămoși nobili.

Ca să-l abată de la fanteziile nobiliare, Caragiale obișnuia să-i spună că de fapt se trage din neam de plăcintari cu țeasta teșită din cauza tăvilor purtate pe creștet (adevărul este că bunicul dramaturgului, Ștefan Caraialis, grec originar din Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului fanariot Ioan Caragea, adus de acesta în țară de la Constantinopol).

Multe dialoguri ale personajelor caragialești din volumele „Schițe” și „Momente” se desfășoară în fața unor halbe de bere. Aflat mereu în căutare de bani, nu e de mirare că autorul va urma exemplul prietenului său, criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea (antreprenor al restaurantului din gara Ploiești) și va deveni la rândul său berar.

Caragiale deschide, in asociație, o berărie în București pe strada Gabroveni, apoi de unul singur „Berăria Academică Bene Bibenti” de pe Șelari și va conduce timp de un an restaurantul din gara Buzău.

Beneficiile au fost însă modeste, după cum sugerează și catrenul pe care epigramistul Cincinat Pavelescu l-a dedicat maestrului:

Iancu Luca Caragiale

Iți dă berea cu măsură

Face și literatură

Însă nu face … parale!

La moartea Ecaterinei Cardini, vară primară a mamei sale și văduvă a italianului Girolamo Cardini, zis Momolo (stabilit în București și îmbogățit din afaceri imobiliare), Caragiale primește ca moștenire o sumă însemnată de bani.

Moștenirea „Momuloaiei”, cum îi spunea scriitorul mătușii sale, îi permite lui Caragiale să se stabilească, în primăvara anului 1905, la Berlin împreună cu întreaga sa familie.

În capitala Germanei, duce o viață liniștită și îndestulată dar îi lipsesc discuțiile cu prietenii și confrații în ale scrisului și atmosfera vie a Bucureștilor.

Face vizite dese în țară, participă la serbarea semicentenarului societății „Astra” de la Blaj, unde asistă la zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu și îi vizitează pe studenții români de la Budapesta, care fondaseră societatea culturala „Petru Maior”.

Fiul său Luca Ion își amintește cât de afectat a fost Caragiale atunci când au ajuns la Berlin veștile despre răscoala țărănească de la 1907: „În omul acela, care persiflase veșnic avânturile patriotice, o groaznică suferință a început să clocotească. A stat zile întregi nemișcat, cu capul sprijinit în mâni. Când îi vorbeai, se trezea ca din vis și răspundea întrebărilor cu glas obosit. … Într-o noapte, febril și iritat, a scris broșura – 1907. Din primăvară până-n toamnă”.

Prima parte a pamfletului apare în ziarului vienez „Die Zeit”, sub semnătura „Un patriot român” iar broșura, cu un puternic ecou în țară, a publicat-o la București în 13.000 exemplare.

„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.”, este concluzia la care ajunge patriotul discret care a fost Caragiale.

În zorii zilei de 22 iunie 1912, Ion Luca Caragiale moare subit în locuința sa din Berlin, la doar 60 ani, trupul său neînsuflețit fiind adus în țară și înhumat la cimitirul Bellu.

Opera publicată în volum de Caragiale este adesea descrisă de critica literară ca fiind restrânsă cantitativ, cuprinzând în principal teatru (patru comedii de referință și o dramă) și proză scurtă (nuvele și povestiri precum și momente, schițe și amintiri).

Scriitorul Alexandru Vlahuță declara despre bunul său prieten: „Acest pasionat observator al sufletului omenesc în acțiune, acest gînditor vijelios, pururea în verva, ar fi avut nevoie de un stenograf, și Dumnezeu l-a întovărășit c-un săpător în piatră. … Gîndul celui dintîi nu poate zbura decît foarte repede, dalta celui de-al doilea nu poate ciopli decît foarte încet.”.

Prin urmare, marele dramaturg și-a ocupat locul de clasic al literaturii române, nu prin numărul de volume publicate, ci prin spiritul de observație, realismul, ironia și mai ales prin măiestria stilului său inconfundabil, toate acestea ajutându-l să zugrăvească o imagine veridică a societății românești din vremea sa.

„Lumea lui Caragiale” nu a dispărut însă, doar s-a adaptat: astăzi întâlnim peste tot aceleași personaje imorale și aceiași demagogie și corupție politică, pe care „Nenea Iancu” le-a dezvăluit în urmă cu mai bine de un secol în comediile sale.

Caragiale însuși scria: „Când public, cea mai mică nuvelă sau schiță ușoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm.”.